- Igor Caşu, ai avut experienţa redactării capitolului despre Basarabia din Raportul Comisiei Tismăneanu. Cum vei proceda, vei folosi materialul acumulat prima dată, vei păstra şi vei transfera „spiritul” acelui capitol basarabean în Raportul pe care îl va redacta Comisia Cojocaru?
- Am avut onoarea deosebită să reprezint istoriografia basarabeană în Raportul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu. În acelaşi timp aş vrea să spun că eu nu am făcut atunci în linii mari decât să adun cele mai importante contribuţii ale istoricilor de la Chişinău la problematica legată de crimele regimului comunist sovietic în fosta RSS Moldovenească. Partea inedită a efortului meu – în sensul punerii în circulaţie a unor documente noi – a fost minimă, întrucât atunci, în 2006, arhivele noastre erau puţin accesibile şi, în plus, am redactat textul la Geneva, unde mă aflam într-o stagiune de cercetare (aveam cu mine arhiva mea electronică şi consultarea surselor publicate la noi nu a fost o problemă). În acest sens, misiunea mea a fost aceea de a sintetiza ceea ce era mai mult sau mai puţin cunoscut legat de subiect şi să încerc să redau materialul cât se poate de coerent şi comprehensibil atât pentru cititorul din România, cât şi pentru cel din Republica Moldova. Cât am reuşit din cele propuse rămâne să decidă fiecare în parte. Prezenţa mea în Elveţia în momentul finalizării textului care avea să fie inclus în Raportul Tismăneanu a fost însă unul benefic din perspectiva faptului că am putut avea acces astfel la o serie de publicaţii ale istoricilor occidentali cu renume în tematica comunismului, dar şi la colecţii de documente publicate la Moscova de către istoricii ruşi şi care cuprindeau referinţe şi la represiunile politice din RSSM. Vă dau doar un simplu exemplu: la biblioteca Universităţii din Geneva am avut posibilitatea să lucrez cu cele 7 volume a câte aproape o mie de pagini fiecare, consacrate Gulagului stalinist (Istoriia stalinskogo Gulaga, Moscova, 2004). Din câte cunosc, nici o bibliotecă din Chişinău încă nu le-a procurat la şase ani de la publicarea lor! Am avut fericita ocazie să le cumpăr de la Moscova în vara anului 2008 şi le folosesc la facultate cu studenţii mei.
Ceea ce ne propunem noi în cadrul Comisiei de la Chişinău este incomensurabil în raport cu textul contribuţiei mele modeste la Raportul CADCR. Pe de o parte, el conţine referiri la multiple aspecte represive ale regimului comunist sovietic, precum foamete şi deportări, atât în anii 1930 în RASSM, cât şi în RSSM după 1944, alte forme de reprimare politică, inclusiv cu referire la perioada poststalinistă. Acolo am articulat de altfel şi una din ideile care va servi ca un „fir roşu” pentru Raportul Comisiei Cojocaru, anume faptul că există continuitate între epoca stalinistă şi ceea ce a urmat, diferenţele fiind mai mult de amploare şi de metode utilizate şi nu de esenţă. Am vorbit acolo şi de rezistenţă, de reabilitarea victimelor comunismului din Republica Moldova şi am făcut o estimare a numărului total al victimelor regimului comunist sovietic în fosta RSS Moldovenească. Volumul Raportului preconizat al Comisiei de la Chişinău – de circa 400-500 de pagini – componenţa Comisiei, precum şi accesul (aproape) nelimitat la arhivele locale ne va permite să alcătuim o lucrare colectivă care va oferi un tablou foarte detaliat şi sperăm bine documentat al celor mai importante forme de represiune din teritoriul basarabean şi transnistrean din componenţa actuală a Republicii Moldova.
 
- În general vorbind, pentru a vă fundamenta activitatea, veţi face o conexiune cu Raportul de condamnare a comunismului din România, cu documente similare adoptate şi în alte ţări foste comuniste, înscriindu-vă astfel într-un proces mai amplu, internaţional, capabil să producă o sentinţă acceptată la nivelul Uniunii Europene asupra regimului comunist?
- Chiar decretul preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, din 14 ianuarie 2010, face referire la documente europene cu privire la necesitatea studierii comunismului şi condamnării crimelor regimurilor totalitare. La elaborarea Raportului Comisiei de la Chişinău vom ţine cont de realizările Comisiei similare de la Bucureşti şi vom încerca să evităm anumite aspecte care au stârnit polemici în rândurile istoricilor. Vom încerca, de asemenea, să folosim experienţa altor state din spaţiul postcomunist care au realizat rapoarte similare sau au publicat o serie de volume cu privire la crimele dictaturilor comuniste. Mă refer aici, în primul rând, la experienţa Ţărilor Baltice. În acest sens, Estonia a fost prima ţară din spaţiul postsovietic care a creat o comisie pentru studierea consecinţelor ocupaţiei sovietice, dar şi naziste, încă în 1992. Comisia de la Tallinn a activat 15 ani, raportul fiind încheiat abia în 2005, după accederea Estoniei în Uniunea Europeană. Ceea ce este foarte clar din aceste exemple, fie că a fost vorba de comisii prezidenţiale sau eforturi conjugate la nivel neoficial ale istoricilor din ţările Europei Centrale şi de Est, este că nu poţi să declari obiectivul integrării în Uniunea Europeană şi să închizi arhivele în aşa fel, încât accesul la cunoaşterea trecutului comunist să fie ţinut sub lacăt. Mai mult, traseul parcurs de Ţările Baltice – pentru a invoca foste republici sovietice cu care ne sincronizaserăm la un moment dat, în 1989-1990, în ceea ce priveşte valul de democratizare şi renaştere naţională – arată în mod foarte evident că nu poţi să avansezi pe calea spre europenizare, fără o voinţă fermă de distanţare de crimele şi încălcările flagrante ale dreptului omului din perioada sovietică, dar şi de spaţiul care ne-a rupt de Europa şi de valorile adevărate. O societate care nu trece prin această psihanaliză colectivă, dacă pot să mă exprim astfel, de recuperare a unei gândiri arestate decenii la rând, un stat care nu recunoaşte crimele făptuite de un regim de ocupaţie faţă de cetăţeni inocenţi care şi-au pierdut viaţa prin tortură şi execuţii sumare, deportări sau înfometare, nu poate decât sta pe loc. Este exact situaţia în care ne-am pomenit noi, cei din Republica Moldova, în ultimii 20 de ani, de la 1990 încoace. Noi am deschis ochii şi am înţeles clar acest lucru abia la capătul celor două mandate ale guvernării PCRM, din 2001 până în 2009, în care ne-am simţit hărţuiţi zi de zi. Or, cetăţenii moldoveni au realizat că de la cochetarea cu ideologia comunistă, fluturată de regimul voroninist la început parcă în mod inocent, şi până la tentaţia de a utiliza prin reflex practici ale trecutului totalitar – nu este decât un pas. Ziua de 7 aprilie 2009 a fost din acest punct de vedere istorică, este ziua când moldovenii au căpătat o a doua şansă de a scăpa, odată şi pentru totdeauna, de himera comunistă, de un trecut care parcă nu mai trecea, pentru a invoca o expresie a unui istoric german.
 
- Ştim că ai studiat problema Holocaustului din Basarabia. Deşi subiectul este legat mai mult de fascism şi legionarism, crezi că pot fi găsite probe care să certifice politicile antisemite şi xenofobe ale regimului comunist? Faptul că românilor basarabeni li s-a interzis identitatea naţională, în perioada postbelică, poate fi calificat drept politică xenofobă, de genocid cultural la adresa unui popor – campanie de asimilare care a mers mână în mână cu genocidul fizic?
- Unele critici, venite mai ales dinspre zona PCRM, dar şi din cea a intelectualilor rusolingvi şi, se pare, liberali de la Chişinău, au invocat faptul că pentru a fi credibilă şi legitimă, Comisia creată de preşedintele interimar Ghimpu şi susţinută, solidar, de celelalte componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană – trebuie să studieze comunismul împreună cu Holocaustul. La prima vedere, este vorba de un argument foarte serios şi care trebuie acceptat fără discuţie. Acest lucru însă era valabil şi putea fi invocat până acum câţiva ani. Din moment însă ce România şi-a asumat ca stat şi a condamnat atrocităţile comise împotriva populaţiei evreieşti în timpul celui de-al doilea război mondial prin Raportul Comisiei Wiesel din 2004, aserţiunea de a studia Holocaustul în paralel cu Gulagul nu mai este atât de imperativă. Cu alte cuvinte, România actuală şi-a asumat crimele regimului antonescian, inclusiv cele comise în teritoriul basarabean care era parte a României de atunci, precum şi din spaţiul dintre Bug şi Nistru, administrat de Bucureşti între 1941 şi 1944. Mai ales că Raportul Comisiei Wiesel a scos în vileag şi partea de responsabilitate care revine unor segmente ale populaţiei basarabene, etnici români, dar nu numai, în maltratarea sau asasinarea evreilor. Or, problema care se pune aici este ca şi Rusia, ca ţară moştenitoare de drept a Uniunii Sovietice, a regimului stalinist inclusiv, să recunoască şi să-şi asume crimele comunismului din fostul spaţiu sovietic, în cazul de faţă din teritoriul actualei Republici Moldova. Acest lucru însă nu se va întâmpla niciodată, în orice caz nu atâta timp cât la Moscova vor guverna elite care văd în Occident un pericol la adresa existenţei lor.
Comisia Cojocaru a identificat deja documente concludente care arată că statul sovietic a promovat o politică de discriminare şi alteori în mod cert de natură genocidară faţă de populaţia moldoveană, indiferent de afilierea ei etnică. Pe lângă majoritatea românească locală, evreii, de exemplu, dar şi alte minorităţi, au fost supuşi deportărilor. Cartea Memoriei, coordonată de doamna Elena Postică, în care sunt incluse numele a cca 80 de mii de victime ale regimului comunist sovietic, stă mărturie elocventă în acest sens. Noi, membrii Comisiei de studiere a comunismului, am depistat în arhive şi alte documente care atestă promovarea, mai mult sau mai puţin pronunţată, în dependenţă de perioadă, a unor politici antisemite. De exemplu, la începutul anilor 1980, la Institutul de Istorie exista o organizaţie ce grupa istoricii de origine evreiască – intelectuali care se revoltau împotriva politicii antisemite a Moscovei în timp ce, spuneau ei, unul dintre oamenii-cheie care au înfăptuit revoluţia din Octombrie, alături de Lenin, a fost evreul Troţki!
Referitor la populaţia majoritară românească, regimul sovietic a promovat o politică nu mai puţin discriminatorie şi pe alocuri de-a dreptul genocidară. O capcană pe care noi, cei din Comisie, o vom evita este cea care se referă la cine a suferit mai mult, moldovenii de origine etnică românească, sau minorităţile naţionale – ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei etc. Spuneam că este o întrebare-capcană, pentru că, dacă admitem legitimitatea acestei interogaţii, riscăm să alunecăm într-o competiţie neavenită şi, mai mult, susceptibilă de a provoca animozităţi profunde în societatea noastră. O competiţie a victimelor. În acelaşi timp, această grijă pentru acurateţe şi corectitudine nu trebuie să ne împiedice să spunem foarte clar lucrurilor pe nume. De pildă, că moldovenii români aveau încă un cap de acuzare în plus la cele, de obicei, întâlnite în cazul cetăţenilor de alte etnii din republică: simpla exprimare a identităţii lor naţionale în versiunea moldovenească admisă oficial chiar de regim, nemaivorbind de versiunea pan-românească, era văzută ca pericol la integritatea statului sovietic şi era pasibilă de represiune dură. Or, este adevărat că Moscova considera naţionalismul velicorus un pericol la fel de important ca şi naţionalismul local, moldovenesc-românesc în cazul nostru. Dar este la fel de adevărat că cei din a doua categorie au fost pedepsiţi foarte aspru de fiecare dată, foarte des prin deportare sau uneori chiar cu moartea, în schimb, nu cunoaştem cazuri similare de pedepsire a celor care se făceau vinovaţi de exprimarea şovinismului, naţionalismului rusesc.