Categorii

Parteneri

Icoană rănită

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Icoană rănită

imaginea utilizatorului Vasile Romanciuc

Miez
 
Cuvântul.
Cântarea cântărilor.
Cântarul cântarelor.
 
 
Vis de iarnă
(Creion)
 
Un câmp alb de zăpadă,
imens.
 
Un pian negru,
în mijlocul câmpului alb.
 
Un înger invizibil
solfegiind stângaci.
 
Note muzicale prefăcându-se
în fulgi mășcați
ca niște crizanteme…
 
 
Meteopoem
 
Vreme aridă-n cuvinte.
Miroase-a ars.
Fum… Fumuri…
Miroase-a ars.
Tot mai des
miroase-a ars.
 
Tot mai rar
miroase-a ars… poetica.
 
 
Icoană rănită*
 
În dreptul bisericii din Liveni,
apa Prutului
bate în roșu.
 
În cel de-al Doilea Război Mondial,
davai-ucigă-l-toaca
a tras cu tunul în sfântul lăcaș.
 
S-a prăbușit
turla bisericii.
Harta noastră
s-a rupt în două atunci…
 
Rănită,
Maica Domnului din vechea icoană
nimic n-a uitat.
Ochi atoatevăzători
și atoatesimțitori
sunt rănile.
 
Nicio icoană nu e
doar o pictură frumoasă.
Nicio icoană.
 
În aerul plin de speranță
al bisericii din Liveni,
m-am rugat:
„Singur Tu, Doamne,
ai în cer
harta noastră adevărată,
alcătuită de Tine
și nezdrențuită de schije.
Facă-se harta Ta
precum în cer
așa și pe pământ.”
 
9-24 august 2018,
Liveni – Chișinău
 
 
Cântar
 
Nici nu prinzi de veste când,
suflând cu mare zel
în balonul de săpun
al ratingului,
făcătorii-de-minuni
devin
făcători-de-minciuni.
 
Popularitatea, firește,
noi o facem/desfacem.
Și ne grăbim…
Și ne grăbim…
 
De două mii de ani, Graba
nu-și mai repară cântarul –
îl alege mereu
pe Baraba,
tâlharul
(care, consideră unii, în mod eronat,
a fost un biet
îm-Pilat…).
 
Încă nu, încă nu se aude plesnind
balonul popularității
(umplut cu fumuri)…
 
Făcătorii-de-minuni
devin
făcători-de-minciuni.
 
 
Povestea gândului rătăcitor
 
Ce gând ciudat –
a-mbătrânit
căutându-și capul potrivit…
 
* * *
 
Rondel pentru mama
 
Tu ai plecat, tu n-ai murit,
Simt mâna ta pe creștet, mamă.
Trăiești în tot ce ai iubit,
Tot ce-ai țesut nu se destramă.
 
Soarele-n geam, viu, mi-a zâmbit –
Domnu-a pus inima ta-n ramă…
Tu ai plecat, tu n-ai murit,
Simt mâna ta pe creștet, mamă.
 
Sunt un copil îmbătrânit,
Care, în vise lungi, te cheamă…
Și scriu cu busuioc sfințit
Pe foaia cerului de-aramă:
 
Tu ai plecat, tu n-ai murit…
 
 
Rondelul ploii
 
Când plouă, lumea este mai curată,
Domnul ne spală sufletul de zgură
Și seamănă-n făptura noastră toată
Iubire, bunătate și căldură.
 
Oglinda ploii, clară, ne arată
Ce am arat, ce-am pus în arătură…
Când plouă, lumea este mai curată,
Domnul ne spală sufletul de zgură.
 
Ploaia, din veac, o lecție-nvățată,
Scrisă pe-a curcubeului curbură:
Lumina, pentru că-i nemăsurată,
Se cere cheltuită cu măsură…
 
Când plouă, lumea este mai curată…
 
 
Rondelul statuilor de ceară
 
Se înmulțesc statuile de ceară,
E tot mai multă beznă-n lumânări,
În dimineți e tot mai multă seară
Și tot mai multă ceață-n așteptări.
Va reuși să se trezească iară
Cuvântul adormit în cuvântări?
Se înmulțesc statuile de ceară,
E tot mai multă beznă-n lumânări.
 
Când unul ară, iar doi se miară,
Când monștrii mușcă fără remușcări,
Cine și ce ar trebui să-I ceară
Celui de Sus – iertare sau iertări?
 
Se înmulțesc statuile de ceară…
 
 
Rondelul cețurilor dese
 
E vremea cețurilor dese,
E timpul tot mai mohorât:
Din ce-ți dorești, nimic nu-ți iese,
Nimic – și mai puțin de-atât.
 
De falsuri, de minciuni alese
Suntem sătui până în gât –
E vremea cețurilor dese,
E timpul tot mai mohorât…
 
Capi grei de cap… Lor să le pese
De omul trist și amărât?
Atâta suntem – niște piese
Rămase dintr-un vis urât?
 
E vremea cețurilor dese…
 
 
Rondelul cuvintelor lui Khayyam
 
Khayyam, lumină ce n-asfinte,
Omar, Omar – Om Rar, Om Rar!
Cu vin, te leagă de cuvinte –
Vinu-i când dulce, când amar…
 
Cuvântului-nțelept părinte,
Îl crește ca un grădinar.
Khayyam, lumină ce n-asfinte,
Omar, Omar – Om Rar, Om Rar!
 
Cuvintele-i cu miez fierbinte,
Cu limpezimi de chihlimbar,
Cu temeri, cu temeiuri sfinte,
Trec orice vămi, orice hotar –
Khayyam, lumină ce n-asfinte…
 
 
Rondelul ipocritului
 
Degeaba mai trăiești pe lume,
Dacă nu știi de ce trăiești…
Ce zice sufletul tău – cum e
Să nu fii, dar să crezi că ești?
 
Ai casă? Mamă? Tată? Nume?
Mai suferi, tainic? Mai iubești?
Degeaba mai trăiești pe lume,
Dacă nu știi de ce trăiești…
 
Plâng poze vechi în vechi albume –
De cine îți mai amintești?
Presari pe lucruri sfinte glume
Și încă nu te dumirești
De ce trăim pe astă lume…
 
* Mulțumesc din tot sufletul dragilor prieteni din Pașcani, domnilor Neculai (Lică) Lupu, Liviu Teodorescu, preotului protopop Pavel Postolache, prietenului și distinsului cântăreț Mihai Ciobanu, grație cărora, după o viață trăită cu sârma ghimpată sovietică în fundul grădinii, dar și în inimă, am ajuns, în fine, la Liveni, satul de pe celălalt mal al Prutului, vizavi de Bădragii mei… Nu voi uita niciodată această zi, 9 august 2018. Mi s-a împlinit un vis din copilărie…
Mulțumiri alese preotului din Liveni Valerică Iancu și fiului său Adrian, care ne-au fost ghizi și gazde primitoare. (V. R.)