Nu-mi pot închipui o replică mai bună a lui Hamlet-bărbătuşul
decît Hamleta,
o gură-suflet-schijă-cuib pe un drum în şapte noduri strîns
în felul în care desenează cineva o floare răsucită-n-minte
după ce a priceput că a rămîne este egal cu a pleca,
a sta este a merge în centrul tău unde te naşti,
aprins şi stins cu predicat şi cu scuipat de rîndunea,
un nene-Hamlet atît de galben că se împarte la doi cu o plăcere
care-l decapitează ca pe un cocoş cu salbă trăsnetul căzut în silă
în curtea unui abator
şi-i face să ţîşnească sufletul direct prin sîni.
Doi sîni şi nici o viaţă, o femeie care nu va naşte niciodată trupuri
doar nebunia de a avea mereu dreptate.
Ofelia - tristeţea ei ne spală de păcate şi de jegul lumii
dar rostul unei femei e să înnebunească
pentru pierderea unor bărbaţi? Capcane-ale poeţilor
cînd nu mai ştiu cum să-şi seducă publicul prostit o vreme.
Purtată de dorinţă, speranţă, trape meşteşugite ale epocilor
în care văluri cad, dar nu şi feţe, inimi se prăbuşesc
nu şi năravuri, vorbe se rostesc, dar nu şi adevărul –
există oare pe cer o stea Hamleta?
Măcar un nor? Un curcubeu de care-şi rîde prostul?
E cineva să fi numit astfel pustiul de dincolo de graniţe
ceva ce creşte înăuntrul unui substantiv pe care-l luminează Luna
născută din ovare de pămînt – femeia despre care scriu.
Hamleta – distrugătorul ei este chiar Hamlet,
un prinţ ce joacă rolul unui biciclist căzut în aceeaşi buclă în care
locuiesc un rege şi un biet om. Un cîine care latră toată noaptea fără dinţi.
Şi stelele vor rîde pîn' la ziuă.