Un pic mai repede, zice Părintele Henry și o apucă pe Sarah de mână, „remorcând-o” insistent printre pietonii de pe Fifth Avenue. Părintele Martin trebuie să fie pe undeva pe-aici și ca să putem vorbi cu el va trebui să-l interceptăm, cum ai intercepta un avion”.
Mâna părintelui Henry este caldă și umedă, mâna unui om care nu face muncă fizică.
„El e un om foarte ocupat, mă mir că a găsit câteva minute pentru tine, spune Henry, parcă cerându-și scuze pentru colegul lui. Să știi că este foarte apreciat și de alte biserici, nu numai de Vatican”.
Oamenii curg cu nemiluita la intersecția cu Broadway, de parcă toți newyorkezii au ieșit deodată din casele lor și au luat-o pe Fifth Avenue în toate direcțiile. Gloatele de pietoni curg șuvoaie și se desprind spontan în curente care ocolesc insulele create de terase și vânzătorii ambulanți.
„Acolo!” exclamă părintele Henry agitat și arată cu degetul spre un bărbat în costum și cu o geantă de piele în mână. Numai gulerul cămășii trădează faptul că acesta e preot. Cei doi începură să navigheze mai repede prin mulțimea de oameni, ținându-se strâns de mână. 
„Henry!” spune părintele Martin și Sarah realizează că cel pe care-l „interceptau” îi observase deja, dar a făcut-o fără a întoarce capul.
„Mă bucur să te vad”, zice părintele Martin și întinde mâna stângă, uitându-se în continuare înainte. Henry îi strânge repede mâna cu stânga lui, remorcând-o în continuare cu dreapta pe Sarah.
„Sarah, îmi pare bine de cunoștință”, zice părintele, întorcând capul spre Sarah. Ea încearcă să-i răspundă ceva, dar inteligența care se citește în ochii clericului o face pe Sarah să se bâlbâie. Însoțitorul lor poartă un costum de om de afaceri, nu foarte nou, dar bine croit. Cămașa îi este și ea de bună calitate. Părintele Martin pare să fie irlandez, dar părul lui roșcat nu aduce cu o claie, cum e de obicei părul lui Henry, ci este tuns scurt.
„Avem numai câteva minute la dispoziție pentru discuția noastră. Sper să fie de ajuns”, spune părintele Martin, oprindu-se brusc. Ceva se întâmplă pe stradă și el o împinge delicat pe Sarah la o parte, de parcă ar vrea să o apere de o agresiune.
Le vine în întâmpinare unul dintre nebunii care hălăduiesc prin centrul orașului. Desculț și purtând un impermeabil cu câteva numere mai mare, omul merge țanțoș prin mijlocul trotuarului și strigă: „Feriți-vă! La o parte! Hai, hai! Vine Madame!” Trecătorii se feresc din calea lui în tăcere sau înjurând printre dinți.
Nebunul are ochi mici și răi. Sarah încearcă să se ascundă după părintele Martin, dar ochii dementului o urmăresc, o măsoară și o dezbracă din priviri.
Din urma lui vine o bătrână mică, albă ca varul, slabă și ofilită, dar cu bijuterii de sute de mii de dolari pe ea. Are un păr foarte alb și rar, prin care i se întrevede scalpul roz. Genele și sprâncenele îi sunt și ele albe, ca la albinoși. Madame poartă niște haine care au fost la modă acum 30-40 de ani. Pietonii se feresc instinctiv din fața acestei creaturi ciudate, făcând în jurul ei un gol, în timp ce bătrâna înaintează greu. Din urma ei vine un majordom înalt, în costum negru, cu un baston ornamentat în mână. Madame îl ignoră pe Henry, dar îl observă imediat pe Martin și îi adresează un zâmbet misterios, de parcă ar împărți cu el un secret comun. Părintele Martin își trece geanta în mâna stângă, își face cruce, după care îi întoarce bătrânei salutul, înclinând puțin capul. Majordomul salută și el respectuos, dar distant.
„Cine-i arătarea asta? întreabă Henry, timorat și cu mâna pe crucifix, uitându-se după parada bizară. Am simțit un fior rece când a trecut pe lângă mine”.
„E fiica unui miliardar, spune părintele Martin. Ocupă un etaj întreg din clădirea Flat Iron și-și petrece tot timpul în fața unei table Ouija, comunicând cu spiritele”.
„Nu a comandat încă o ședință de exorcism?” întreabă Henry.
„Nu cred că mai poate fi salvată”.
Cei trei o iau din loc, cu părintele Henry înainte, făcând pârtie.
„Părinte, spune Sarah, de un timp practic ceva pentru un proiect de cercetări. Este o stare de alertă a conștiinței”.
„Proiect privat, CIA, alții?” întreabă scurt părintele.
„Armata”.
„Nu trebuie să-mi spui mai mult. Sunt sigur că ai semnat cu ei tot felul de contracte pe care nu e cazul să le încalci, zice părintele Martin. O să-ți pun eu câteva întrebări, și dacă o să taci, o să știu că ai confirmat. E un truc mai vechi. Nimeni nu te poate condamna pentru tăcere”.
Sarah tace.
„E cumva un program cu Remote Viewing? Chestia asta, știu, e acum la modă. Mai mulți oameni se concentrează pe un obiect sau loc îndepărtat, după care încearcă să-l descrie.”
„Nu”, zice Sarah.
„Este OBE, Out of Body Experience, când spiritul îți iese din corp?”
„Oarecum. Nu sunt sigură, spune Sarah. Eu visez lucid, dar călătoresc prin lumea reală”.
Părintele Martin se oprește brusc, creând o mică busculadă în jurul lor. Câțiva pietoni mai colerici se răstesc unii la alții, dar la puțin timp mulțimea se reorganizează și îi înconjoară, precum apele un plaur apărut în mijlocul râului.
„Deci tu călătorești în vis, dar prin lumea reală? Ce altceva mai știi să faci?”
„Am vorbit cu cineva în vis. Persoana a fost foarte uimită când m-a auzit vorbind”.
„Salve, Regína!” exclamă părintele, măsurând-o din ochi pe Sarah, de parcă nu i-ar fi venit s-o creadă, după care pornește, subit, mai departe. Henry își reia locul în fața lor, înfruntând șuvoiul de oameni.
„Ai un talent rar, Sarah. Dacă stau să mă gândesc... Am citit despre așa ceva într-un raport pe când eram la Vatican. E undeva o persoană-magnet care te atrage în vis?”
„Da. Până nu demult mergeam la o chinezoaică de aici, din New York. Acum ea a dispărut și eu am început să călătoresc în Europa de Est la un băiat dintr-o zonă rurală”.
„Știi cum îl cheamă?”
„Nu știu”, spune Sarah.
„Vorbește cu acest băiat și învățați să lucrați împreună, spune părintele. O fi și el, probabil, un începător ca și tine. Și fii atentă cu cei din Armată, pe ei soarta oamenilor îi interesează mai puțin decât rezultatele”. 
„Dar... E periculos ceea ce fac eu, părinte?”
Părintele Martin rămâne câtva timp dus pe gânduri, uitându-se undeva deasupra celor care-i vin în întâmpinare, după care răspunde: 
„Nu o să neg faptul că ești în pericol atunci când practici chestia asta. De fiecare dată când călătorești, spiritul tău tranzitează așa-numitul‚ platou de mijloc, o realitate populată de spirite. Ca și oamenii de pe strada asta, unele spirite de acolo sunt bune și altele sunt rele. Unele vor să te ajute, altele vor să te sperie, iar altele vor să-ți mănânce sufletul. Ține minte regula aceasta – niciun spirit nu te va acosta până nu-l chemi tu să vină la tine. Cu toate acestea, e bine să iei niște măsuri minime de precauție. Spune o rugăciune înainte de somn, fă-ți cruce și nu pronunța numele celui rău”.
„Asta mi-a spus și părintele Henry”, face Sarah un pic dezamăgită.
„Bine. Hai să-ți mai spun atunci ceva. Ai un animal de companie?”
„Un câine? zice Sarah. Nu”.
„Atunci când călătorești în somn, e bine să ai alături de tine un câine sau o pisică. Găsește-ți un animal de casă. Nu-l alege tu, lasă-l pe el să te aleagă. Învață-l să doarmă lângă patul tău. O fi părând ciudat, dar el o să te apere. Îmi cer scuze, dar acum trebuie să plec”.
„Despre vise, oamenii-magnet și alte chestii, de unde pot afla mai mult?” mai reușește să articuleze Sarah și părintele Martin îi arată cu geanta spre colegul lui.
„Henry, ajut-o pe Sarah să afle mai multe despre Nephilimi, îngerii căzuți”, spune părintele Martin și fără să mai adauge ceva dispare în mulțimea de oameni.
„Ce ziceai că predă părintele Martin la Seminar?”, întreabă Sarah.
„Demonologie”.
1982, satul Șendreni, RSS Moldovenească
În pădurea de salcâmi de lângă Șendreni trei băieți urcă dealul. Petrică merge înainte. În urma lui, respirând mai din greu, vin Grigore și Coțofană.
Discuțiile lor, ca de obicei, trec de la școală la filme, de la filme la mașini, de la mașini la Schwarzenegger și Bruce Lee și cei trei sunt gata-gata să ajungă la tradiționalul paranormal, când conversația lor se poticnește de o chestie neașteptată: care-i mai tare, Karate sau Kung Fu? După multe discuții fierbinți și câteva încercări de demonstrații din partea lui Coțofană, băieții ajung la concluzia că aceasta este o întrebare fără răspuns.
Tot ce știau ei despre Karate și Kung Fu era din cele câteva poze și filme văzute pe la cunoscuți. Grigore găsise într-o revistă un articol despre Artele Marțiale și o căra cu el în buzunar. Autorul le cam bâjbâia și el, citând de prin alte reviste, iar cele câteva poze șterse explicau doar o țâră mai mult decât nimic. Unicul lucru care reieșea mai clar din articol era faptul că Artele Marțiale au fost inventare în Asia, la țară, prin Evul Mediu. Chestia aceasta îi făcea pe cei trei foarte optimiști. Dacă niște țărani din Asia au putut inventa așa ceva prin Evul Mediu, înseamnă că și ei puteau, la Șendreni, în supermodernul an 1982.
Articolul nu spunea prea multe despre metodele de antrenament, dar menționa că țăranii de pe insula Okinawa urcau pe munți și alergau la vale pe cărări abrupte, ferindu-se de bolovani și crengi. Munți nu erau pe lângă Șendreni, dar în pădurea de salcâmi era o cărare care șerpuia de-a lungul unei râpe, și dacă alergai pe ea cât se poate de repede la vale, te simțeai exact ca pe insula Okinawa.
Primul test a fost mai simplu. S-a alergat în voie și nimeni nu și-a rupt nimic. Acum urma încercarea a doua și de data asta băieții și-au promis unul altuia că o să alerge din toate puterile.
Pe la mijloc de drum cei trei se opresc într-o poiană să-și tragă răsuflarea. 
„Băi Adrian Grigore, spune-i lui Petrică cum te-ai dat tu în Comsomol (n.a.: Uniunea Tineretului Comunist)”, râde Coțofană.
Adrian zâmbește. Colegii lui aveau obiceiul să-l ia peste picior pentru chestia cu două nume, dar pe el nu-l deranja. 
„Anul trecut, în aprilie, înainte de ziua lui Lenin, m-o chemat instructoarea de pionieri la dânsa și mi-o spus să mă dau în Comsomol. Cică fiecare școală trebuia să trimită la Comitet trei elevi eminenți să depună cerere înainte de a împlini 14 ani, și ea m-o pus pe listă”, începe Adrian povestea. 
„Da tu chiar voiai?” îl întreabă Petrică. El știa deja povestea, dar se prefăcea că n-o auzise.
„Nu. Dar dacă-i spuneam, se ducea vojata (n.a.: instructoarea de pionieri) și mă pâra la părinți. Am scris cererea și mi-o spus să citesc seara biografia lui Lenin și să vin a doua zi la scoală cu cămașă albă și cu cravata curată”.
„Și ai citit?”
„Da’ ce, chiar n-aveam ce face? A doua zi m-o luat vojata de-o mână și m-o cărat la Călărași. Comsomolul este la etajul doi în clădirea mare a Comitetului și toți erau îmbrăcați acolo de parcă veniseră la bal: în costume și rochii de mătase, oameni mari cu cravate roșii la gât și cu pieptul plin de insigne, parcă erau medaliile lui Brejnev. Pe noi doi nici nu ne-o lăsat să intrăm în sală, ne-o ținut la ușă. Unul mai ascuțit la față m-o întrebat în rusește câți frați și surori avea Volodea Ulianov. Eu m-am scărpinat oleacă și i-am spus că nu știu. S-o cam crispat el la față, dar altul o spus că poate eu mă rușinez și i-o numit el pe toți frații și surorile. Așa este, am spus, și toți au fost de acord că am răspuns bine. Am făcut fotografii și luni instructoarea mi-o dat carnetul și insigna”.
„Și câți frați și surori avea Lenin?” întreabă Petrică.
„Să-i ieie dracii, că eu nu ascultam. Eu mă uitam la decolteul unei activiste”, spune Grigore și băieții râd cu poftă.
Un pic mai odihniți, cei trei își reiau drumul. Când se apropie de vârful dealului, de după un copac apare brusc cineva.
„Ce spuneai, Grigore, de draci?” întreabă în șoaptă Coțofană. La capătul cărării, nepieptănată și cu capul plecat de parcă se uita într-o groapă, stătea fata ciudată pe care o văzuseră ei într-o noapte pe drum.
„Ne vedem jos, la fântână”, spune Petrică scurt și o ia la fugă pe cărare, urmat de ceilalți doi.
Pe cărarea de pe malul râpei din Șendreni alergau trei băieți printre salcâmi, ferindu-se iscusit de gropi și crengi mai ceva decât țăranii de pe insula Okinawa.
După o goană nebună printre gropi și copaci, Grigore se oprește în poiană ca să-și tragă sufletul și să-și mai calmeze un pic tremuriciul din genunchi. Fără niciun zgomot, de după un copac iese fata.
Poate că de frică, poate de șoc sau poate de amândouă, Grigore înțepenește, simțind cum i se duce la zero avântul de odinioară. Nu se mișcă nici ea.
După ceva timp de stat așa unul în fața celuilalt, fata ridică capul, se uită la el cu niște ochi tulburi de om bolnav și-i spune cu un accent ciudat: „De-a cui ești... mă-ăi?”
Grigore simte atunci o dorință aprigă s-o ia la sănătoasa, dar simte că picioarele i s-au înmuiat, el nemaiștiind cum să facă un pas.
„De-a cui ești, mă-ăi?” întreabă fata încă o dată în limba ei stâlcită. Grigore își rupe cu un efort privirea de la ochii ei tulburi și se uită la hainele ei. Tipa poartă pijama cu palmieri mici, așa cum au oamenii prin filme.
Realizând comicul situației, frica lui Grigore mai scade o țâră și el găsește curajul să deschidă gura. Ce ajunge să spună însă este tot o tâmpenie.
„Mă-ăi”, spune Grigore și se miră imediat de ce a spus așa ceva.
„Mă-ăi?” întreabă fata, mirată.
„Mă-ăi. Așa se spune”, îi explică Grigore un pic cam stânjenit. „De-a cui ești, mă-ăi”.
„De-a cui ești, măi?” spune întrebător fata, pronunțând de data asta mai bine cuvintele.
„Corect, îi răspunde Grigore. De-a cui ești, măi”.
Discuția lor parcă-parcă o luase din loc, dar brusc se termină acolo. Cei doi se uită în tăcere unul la altul ca doi buimaci, neștiind ce să mai spună.
„Come ti chiami?” spune într-un târziu fata, făcând un efort să vorbească.
„Como mă cheamă? Pe mine? Numele meu?”
„Si. Tua nome”.
„Mua nome? Numele mua? spune Grigore, potrivind cuvinte de-a valma în toate limbile și întrebându-se dacă „mua” o fi chiar un cuvânt adevărat, după care se mai dezmeticește un pic și răspunde: Grigore!”
„Gri-Go-Re... Grig-ore... Gregory?” spune tipa, găsind un echivalent în limba ei.
„Gregory”, confirmă Grigore, realizând că ea îi traduce numele în altă limbă, și adaugă la întâmplare primul cuvânt străin ce-i vine pe limbă, „Yes.”
Fata nu-i răspunde.
Văzând că și tema asta de discuție e pe terminate, Grigore face un efort și o întreabă într-o limbă păsărească, născocind cuvinte unul peste altul: „Și pe tine... come ti chiami... adică tu, cum te cheamă? Tua nome...”
Privirea fetei parcă se mai limpezește. Ea se uită cu multă atenție la fața lui Grigore, de parcă începuse să-l vadă mai bine, și îi răspunde: „Mi chiama Sarah. Și după o pauză adaugă: My name is Sarah.”
„English?” reacționează surprins Grigore. El învăța engleza la școală, dar nu se gândise vreodată că acel English plictisitor cu descântecele lui „I am, you are, he/she/it is” o să-i prindă vreodată bine la ceva.
„Do you speak English?” îl întreabă fata, surprinsă oarecum și ea.
„A little”, răspunde Grigore și face un efort să-și aducă aminte puțina boabă de engleză pe care o știa, recitând în sfârșit o expresie învățată anul trecut: „My name is Greg and I’m fifteen years old”.
„Greg…, zice ea. Greg, where are we?” 
„In the forest on the hill”, răspunde Grigore un pic confuz, gândindu-se cum o fi mai corect: „on a hill” sau „on the hill”, dar în general mândru de faptul că a reușit să-și amintească cuvântul „hill”, care înseamnă „deal”.
Se lasă din nou tăcerea.
„I’m tired, Greg, îi spune fata ciudată într-un târziu. I have to go. See you!”
„Kogda, zavtra? V kotorîi ceas?” o întreabă Grigore la o adică în rusește, să vadă dacă ea o fi rusoaică, dar tipa nu reacționează în niciun fel.
„I’ll see you tomorrow”.
„Here?” întreabă Grigore, bucuros că și-a amintit încă un cuvânt.
„Yes, here”, îi spune tipa și se întoarce să plece.
Grigore se uită rapid spre cărare, să vadă dacă nu cumva Coțofană și Petrică au venit și sunt pe undeva prin apropiere,  dar când se uită înapoi, fata nu mai este.
Cei doi îl așteptau jos, la fântâna de lângă pădure.
„Ce-o fost acolo? întreabă Petrică. Ce s-o întâmplat?”
„Asta aleargă mai repede decât mine. M-o prins în poiană, îi spune Grigore. Nu știu ce m-o apucat. Mă speriasem și nu mă puteam mișca din loc. Parcă-mi înțepenise tot corpul”.
„Noi credeam că te-o luat năuca la bătaie”, îi spune Coțofană. 
„Ai vorbit cu dansa?” îl întreabă Petrică.
„O vorbit ea cu mine. În limba engleză, îi răspunde Grigore. Și parcă în italiană sau spaniolă. Am încercat să-i spun ceva în rusește, da’ nu m-o înțeles”.
„În engleză? Da’ de unde-i asta?” întreabă Petrică, mirat.
„Nu știu, dar nu-i tare sănătoasă. Îmblă prin pădure în chimonou. O fi fugit de la vreun spital”.
„Crezi că-i scapătă de la casa de nebuni?” întreabă Coțofană.
„Poate... Dar noi parcă nu avem case de nebuni pe-aicea”, spune Grigore.
„Și ce ți-o zâs?” întreabă Petrică.
„M-o întrebat cum mă cheamă și unde suntem”. 
„Și tu ce i-ai spus?” 
„Că my name is Gregory și că suntem în pădure pe un deal”.
„Nu știu care-i mai năuc dintre voi”, râde Petrică.
„De ce?”
„Dacă asta o fugit de undeva, ea te întreba cum se numește satul”.
„Stai că știu eu! spune Coțofană. Ea se crede în Anglia și doctorii o băgat-o la nebuni”.
„Nu știu, îi răspunde Grigore, îngândurat. Nu părea chiar nebună de legat”.
„Altceva ce ți-o mai spus?” întreabă Petrică.
„Mi-o dat o întâlnire în poiană”.
„Și te duci?”
„Dacă stau așa să mă gândesc... Ea nici nu pare sănătoasă, dar parcă nici tare nebună nu-i. Vreau să știu care-i povestea”.
„Băi Grigore, dacă ai nevoie de mine, eu te aștept aicea jos cu nunceakurile, dar la întâlnire te duci singur”, spune Coțofană.
„Lasă, nu-i nevoie... Poate să-i aduc flori?” zice Grigore.
„Ce să facă ea cu florile? întreabă Coțofană. Ea aleargă prin arătură”.
„Nu știu de flori, da’ să te dai cu odicolon, că miroase de la tine a sperietură”, spune Petrică.
După un minut de chibzuială, Coțofană spune: „Las’ că-i bine. Cu nebuna asta prin păduri, noi o să ajungem mai tari decât țăranii din Okinawa”.
 
Născut într-un sat oarecare din RSS Moldovenească, Grigore descoperă că are niște abilități neobișnuite. În tumultul anilor 1980-’90, Grigore realizează, pas cu pas, secretele talentului său, în timp ce înfruntă câteva grupuri de mercenari care vor să-l răpească. 
După ce nu mai are unde să se ascundă în URSS-ul în destrămare, fuge în Germania, iar de acolo în SUA. Jucându-se de-a v-ați ascunselea prin spațiul cibernetic, Grigore profită de abilităţile sale și reușește, cu ajutorul unor aliați mai vechi, să avanseze la nivelul următor.
 
Din partea autorului: Dinu Popa (pseudonim: Dinu Paladi). M-am născut în satul Bănești, raionul Telenești, în 1966. După câțiva ani la Facultatea de Limbi Străine în Chișinău, am studiat Psihologie la București și apoi Științele Comunicării în SUA.
În Statele Unite am făcut câteva cursuri de creative writing la colegiile și universitățile din Dallas, Texas. Am prin sertarele mele câteva lucrări de început, câteva povestiri, un scenariu SF, numit „The Exchange program”,
și romanul „The Joy of Terraforming”, scris în 2010. 
În 2015 am publicat pe site-ul Wattpad romanul „NightRacer”.
După „NightRacer” am decis să mai scriu și în limba română. Pentru moment, am două povestiri. În 2016 am început să lucrez la romanul „Grigore”. Sunt acum la capitolul 9, cam pe la jumătatea cărții.