Categorii

Parteneri

Golemul

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Golemul

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Închideau spaţiul în valize, în dulapuri şi în pivniţe. Îşi făceau rezervă de spaţiu, de dimensiuni vitale, gândindu-se că nestăvilitul Golem ar putea nimici atât o parte din omenire, cât şi una din spaţiul cosmic. În piept, îşi implantau ceasornice biologice, pentru ca, în caz că Golemul distruge o parte din cronospaţialitate, dânşii să aibă bateriile lor de timp, acumulatorul personal care produce vreme, dinamul-cronos (ornicul biologic şi dinamul-cronos nu pot fi transplantate; cu toate că în această direcţie se experimentează; vă imaginaţi cât ar câştiga în longevitate un bătrân, căruia i se transplantează atare bio-mecanisme prelevate de la un tânăr, ajuns, din nefericire, în moarte clinică?... E ca şi un transplant de fericire din... nefericire...).
Bancherii îşi goleau seifurile, aruncând teancurile de bancnote alandala, pentru ca în locul valutelor să încapă mai mult spaţiu. De rezervă. Ca o paraşută. Cât pentru o păpădie, barem, spaţiul. Alţii, mai fricoşi, aruncau până şi banii din portmonee, în locul lor punând aşa, câte o... plăcuţă de spaţiu gol, pentru că nu se ştie ce şi cum va fi şi poate că această unghişoară de spaţiu va echivala anume cât paiul de care se înşfacă cel ce se îneacă.
Pictorii aruncau tablourile din ateliere – să le rămână mai mult spaţiu, muzeografii goleau muzeele de sculpturi – să le rămână mai mult spaţiu, pentru care chiar privatizaseră deja Luvrul, Ermitajul, Muzeul Ţăranului Român, interiorul Statuii Libertăţii, British Museum, burta calului monumentului ecvestru al Janei d’Arc, pe cea a trăpaşului nervos al petersburghezului Petru I etc., etc. Vatmanii se gândeau ca, în preclipele dezastrului, ale atacului Golemului la Spaţiu, pur şi simplu să-şi arunce din tramvaie călătorii, să le rămână lor, vatmanilor, mai mult spaţiu liber. Egiptenii atacau interioarele piramidelor – acolo este spaţiu berechet şi mai în afara pericolului, cu mai multe şanse de a rămâne întreg, util omului...
Pe masă, în acvariu, freamătă a Lucia de Lammermoor, a Donizetti – mare-ocean-miniatural(ă) a cronospaţiului. E un nucleu, doar, cronospaţial, care, însă, conţine Spaţiu şi Timp cât Hăul! Ţărmul. Priporul abrupt al promontoriului – de lac dat pe lemn, al mesei. Un ghemiş de Sindbad Marinarul în faţa viitoarei furtuni. A viitoarelor uragane. Care, prin urlet şi nefiinţă, curmă, aneantizează cântarea cântărilor. Şi Supremul Nimeni. Din plastilină. Golemul. Eu sunt cel care am creat – am concentrat, ca pe un nucleu, ca pe o „pilulă”... concisă, dar, ca efect, – ... imensă – am creat marea din acvariu, priporul abrupt, pe Sindbad Marinarul. Pentru ca să nu mă simt insuportabil, când va începe adevărata şi definitiva iarnă. Cosmică. Cu efecte locale, cum s-ar spune. Pentru o parte din omenire şi de spaţiu cosmic, precum precizam, când deschideam. Acest subiect. Text. Test. Incest om-natură. Pentru că natura a creat omul, nu?... U-u-u-u!... Astfel răspund eu, astfel răspunde miniaturalul uragan din marea pe care am concentrat-o, de rezervă, în acvariu.
Dar, deocamdată, după geam, în afara rezervelor mele de cronospaţiu, unica veşnicie de pe meleagurile noastre nu pare a fi decât această ploaie. Măruntă. Ciobănească. Fără ca cineva să mai ştie ce ar fi însemnat acela: cioban. Trecu timp, nu? S-au modificat multe. În lume, în univers. În poetic vers. În invers şi pe drept. Avers şi revers, flux şi reflux. Între polul plus şi cel minus. Între cel nord şi cel sud. Deja e altceva, cam altcumva. De-a binelea. Spre rău. Pentru că vine Golemul. Faceţi-vă rezervă de timp, de spaţiu!!!
Dar, deocamdată, totul se îmbibă cu burniţă non-stop-sirop, ca în Macondo, – he-he! Cine-şi mai aduce aminte de o sută de ani de singurătate? Poate că eu unul. Poate. Dar nu e sigur... Nimeni nu e sigur. Până, disperat, nu rămâne absolut singur. În cronospaţiu. Într-un apendice de viaţă generală. Terestră. Într-o zdreanţă, cum ar veni, de existenţă. De ou şi căţel hoţoman. Ca la Arghezi. Totul are legătură. Cu această ducere de-a dura. Rost-o!-golire. Golire de rost. O, Rostogolire! În hăul finalului, nefiinţei. Pentru că trebuia, odată şi odată, să se... da, întâmple... Lumii să nu i se mai zbată serul la tâmple.
Nici nu ştie omul din stradă unde să mai intre – ar fi în criză de spaţiu – criză personală, deoarece el nu a fost prevăzător să se asigure cu o rezervă cronospaţială; nu ştie unde ar putea să-şi usuce încălţările ude, unde să-şi încălzească picioarele învineţite de neaciuare, de necuntenă derută pe o rută a neştiutului. Poate că – absurdului.
Soldăţeii de plumb – şi ei, în virtutea izvodirii, reprogramării, reaplicării menirii – şi ei sunt rezerve, concentrate, de cronospaţiu, adică – de existenţă. În penitenţă. În aşteptarea finalului absolut. Acum, însă, soldăţeii de plumb mărşăluiesc pe pervazul ferestrei, dau cu săbiile lor în sticla geamului, termopanului, domnului sau panului, să vadă cât mai rezistă. Ei ar vrea să dea năvală în cameră vântul toamnei. De nord-est, vântul. Însă eu nu pot deschide când le vine lor –, pentru că spaţiul în care mă aflu e unul de rezervă, concentrat cu spaţiul şi durata temporală, ca o „pastilă”, ca un nucleu, ca un reactor cosmic, care ar produce, în continuare, timp şi spaţiu, după dezastrul ce ar putea fi general. Pentru cei care nu au rezerve cronospaţiale. Uneori, memoria refuză să-mi dezvăluie chiar mie taina prin care am ajuns la această performanţă: de a face rezerve de spaţiu şi timp, în concentrate, ca în drajeuri, să zicem.
Eroul, protagonistul, adică eu însumi, îmi continui visul cu întinsul şi spaţiul. Eventual, cu istoria.
Mi-i trist. Sfâşietor la inimă. Şi la toate celelalte. Dar, ca totdeauna, nu mă plâng. Murmur Lucia de Lamerrmoor. Şi mă gândesc dacă am procedat cât de cât corect, zămislind Golemul. De plastilină. Şi Palestină condamnată la aneantizare. (Hm, s-ar putea ca el, Golemul, să fi fost inventat ceva mai înainte... Voi verifica, de cum mai reglementez, amiabil, relaţiile cu propria memorie – unica istorie, respectiva memorie, a mea, care a mai rămas pe aceste meleaguri, zise gură de iad...)
În realitate, dar nu ştiu dacă – şi pe bune, în faţa eroului nostru, adică – a mea, e un display de computer. Dar aceasta nu importă, zic eu de fiecare dată, când vreau să curm un gând neplăcut, o idee, o discuţie dezagreabilă. (Delete! Enter!)
Dar uite, prin monitorul geamului, orăşenii par să nu aibă nici zare de teamă. Pleacă acasă, sau pleacă de acolo – de acasă. Forfotă. Printre băltoacele din asfaltul spart. Adânci, băltoacele, şi apa din ele – sigur – e rece, ca o oglindă sumbră, neprietenoasă. (Uite o temă de cercetare, după cea a cronospaţiului: posibila empatie sau antipatie dintre om şi oglindă. Însă aceasta – pe viitor. Viitor ce se află, concentrat, în rezervele de timp şi spaţiu pe care mi le-am făcut.) Dar, deocamdată, apă moartă pe asfalt. Doliul asfaltului – trupul şi linţoliul apei. Concomitent. Apa nu promite nimic, ci, pur şi simplu, stă, moartă în groapă. De asfalt.
În afară de... Aceasta. Aceea. Celelalte. Poate că toate. Asta e, – precum zicea poporul român (sau roman?), pe când mai exista. În relativă integritate. Ar fi putut – e drept, nu se ştie ce, – doar eroul, protagonistul, eu, şi cafeaua, şi monitorul, şi – brusc – când va fi să fie – răpusul spaţiu. Şi timp. Când fiece anotimp va deveni un – anotâmp(it). Ce nu mai există. Însă totul decurge nu cum ar trebui. Ci altfel. Spre exemplu, n-ar fi trebuit să se insinueze în temă, în subiect scena cu agitaţia transportului urban, public, – cu mii de geamuri vide, livide, neprietenoase. Sindbad Marinarul s-a rătăcit sau s-a afundat temeinic în subteranele berăriilor. Poate că „Gambrinus”. În Odessa, posibil, unde se mai îmbăta, cândva, şi prozatorul Turghenev. (Iertaţi că rostesc un nume care nu vă spune absolut nimic. Şi nici nu am în faţa cui spune: Păcat! Păcat, domnule...) Pentru că Sindbad, şi el, de fapt, un fel de Ulise, nu mai poate. Sau – nu vrea. Scurt pe doi. Franc. Pac! – şi s-a încheiat. Sau poate că nici nu vrea, nici nu e în stare. Una din părţile acestei ecuaţii – (1) nu vrea, (2) nu poate – este, de fapt, inutilă. Sau una, sau cealaltă. Sau laie, sau bălaie. Însă împreunarea lor e necesară pentru a demonstra cea mai simplă combinaţie ideatică sau alogică, ce dă absurdul pur. Gândiţi-vă şi voi: poate că nici nu vrea, şi nici nu e în stare. E ceva, despre care nimeni nu va afla cu exactitate de contabil, deoarece nimeni nu-şi va putea aminti ziua aceasta – iar mâine(le) nu va mai veni. Rezerva de timp şi de spaţiu nu mai are trei dimensiuni, ci doar una: azi. Ieri şi mâine lipsesc din drajeurile spaţiale pe care le-am elaborat. Nu mai are nimeni să devină nimeni. Oamenii pur şi simplu îşi pot permite. Şi îşi permit. Pentru că totul e ademenitor. În preajma dispariţiei, această parte de lume e ca o vitrină vraişte. Fiecare îşi poate permite orice şi nimeni(le) – ezoteric – procedează pe potrivă, făcând să se întâmple orice, oricând şi oricum.
Astfel că bancherul aruncă, la întâmplare, bancnote. Vântul le duce cât le duce pe sus, ca pe nişte porumbe verzi, apoi le lasă, nepăsător, în băltoacele din asfalt, de pe asfalt. Şi trecătorii cred că în atare mod apa devine sfântă, agheasmă, şi îngenunchează în faţa băltoacelor, şi beau. În genere, oarecum în invers(ă) comuniune, oraşul pur şi simplu deraiază, sare de pe şine. Este interzis orice semn de circulaţie, iar în texte, în depeşe – semnul de exclamaţie. Sfârşitul trebuie să vină cât mai calm, dacă e posibil – cât mai impasibil, lehămetit, sastisit. Asta e. Chiar dacă, sigur, nu le poţi intra tuturor în voie. Oamenii, însă, pricep că s‑a schimbat ceva în toate ale lor, pentru că simt, acut, bătaia cătuşelor ceasornicelor de la mâinile lor. Cătuşele timpului. Până în acest moment nici nu şi-au dat seama că, de fapt, au fost  nişte crono-încătuşaţi. Prizonieri. E drept, ritmul bătut de cătuşe e unul aiurea. Alandala. Aşa, formal. Fără vreun sens. Oră exactă nu mai există. Sau, poate, este şi ea interzisă. Oraşul acesta trăieşte în virtutea lipsită de virtute a timpului inexact. Crainicii care anunţau, la radio, tv, ora exactă au rămas şomeri. Şi au mai mult timp să se pregătească temeinic de sfârşitul general. Generalii se vor aneantiza cei dintâi. Ministrul poştelor urlă cât îl ţin bojocii, în celular: urgent, urgent, mai trimiteţi ce v-am spus data trecută. (Nu avem dreptul să folosim semnele de exclamaţie, pentru a reda disperarea ministrului...) (El, bietul, a uitat că deja Ieri nu mai există.) Catastrofă. Dezastru – strigă ministrul poştelor.  Nu mai am colete, nici sicrie şi nici timbre, ţipă poştaşul poştaşilor. Ţării. Patriei. (Curios: dacă ieri şi mâine nu mai există, se poate spune că există statul, ţara, patria?... Poate că doar... Cleopatria... Fără Antoniu, cuceritorul... Ci doar cu Sindbad Marinarul...) Oraşul se sufocă, strigă Foca – aşa i se spune ministrului poştelor. Oamenii nu-şi mai pot trimite unul altuia scrisori de dragoste. (De pacoste, îmi vine mie să corectez ministrul, dar nu mă bag...) Iubirea e ameninţată... Să salvăm iubirea noastră, a lumii, – urlă ministrul poştelor, de parcă el ar fi Velimir Hlebnikov, cel cu Proclamaţia preşedinţilor globului pământesc... (Iertaţi-mă că iar vă obosesc cu un nume necunoscut...)  Ici-colo, „apare” câte un biet om slab de fire, care s-a spânzurat de firul telefonului public... Sau – a înghiţit, spre a se asfixia, cartela electronică...
Iar ploaia măruntă, parşivă, ciobănească (iertaţi termenul ăsta barbar, geto-dac, poate, încă) nu se va mai termina niciodată. Ce soartă... Naturile impresionabile cer în continuare circ şi pâine... Unele – numai pâine, altele – numai cealaltă, prima, – circ... Flămânzii îşi dau ultimele rezerve cronospaţiale de dragul circului, priveliştilor. Sfârşitul lumii, urlă pe la colţuri vânzătorii de ziare. De parcă s-ar fi rătăcit prin labirinturile iadului. Sfârşitul timpului, spaţiului, urlă ei.  Sunt declarate drept ilegale noţiunile de ieri şi de mâine şi formele verbale legate de ele. Nu se va mai putea spune „a fost”, nici „va fi”... Ci doar: este – la toate timpurile, pentru toate timpurile...
Însă oamenii fumează, impasibili, prin staţii de tramvai, auto, aşteptându-şi transportul cu numărul cutare, cutare... Brichetele, cu flăcăruile lor, le insuflă (sau, poate, le... insultă?), parcă, oarece optimism. Toţi speră. Toţi vreau. Nimeni nu vrea ca... Chiar dacă, în sufletele lor, poate că s-au şi resemnat... Nimeni nu bănuieşte că... Tinerii se grăbesc să iubească. Intens. Ca în Haribda şi Gomora.... Pare-se am confundat ceva... nu, nu Haribda, ci Sodoma... Dar acestea sunt deja primele consecinţe ale anulării  Trecutului... Mai şi confundăm... Şi ne afundăm... Unde... Dacă şi Mâinele este interzis?... Fie, numai în prezent, numai în forma verbală „este”, dar, mai sigur, – în cealaltă formă, „nu-i”...) Astfel că lumea se grăbeşte să iubească. Direct pe asfalt. Majoritatea e deja în criză – aproape acută – de timp. Îşi aruncă inutilele cătuşe ale ceasornicelor de mână, şi se iubesc. Iar timpul şi spaţiul, ca rezerve, concentrate, drajeuri, aforisme – cronospaţiale – etc.) au fost, în mare parte, ticsite prin seifuri, dulapuri, debarale, buzunare, portmonee... Chiar înfăşurate în hârtie de ambalaj. Ţărăncile – au luat, cât au putut, în şorţurile lor. Alţii, altele, înţelepţi, înţelepte ca nişte pahare goale (adică... porno), fără formă şi conţinut, nopţile sunt chinuiţi de imposibilitatea convertirii, transformării, supravieţuirii. Coşmaruri. Amare, fireşte.
Norii nefiinţei vin în picaj spre cornişele blocurilor de locuit, speriind bătrânii de la ultimele etaje şi somnambulii, care deja devin sensibili la realitatea pe ducă. Stropi de ploaie. Stropi de plumb. Ca la Bacovia (pardon, iar recidivez cu ceva de care nu aveţi habar)... Soldăţeii de plumb. Ai ploii.
În unele părţi ale oraşului nu mai e nimeni. Pentru că nu mai e nici timp, nici spaţiu pe acolo. Nu mai are cine prinde guturai sau sida, nimeni nu mai merge la medic. Pentru că motivul îmbolnăvirii e doar timpul şi spaţiul. Fără ele – nici un bolnav.
Protagonistul, eroul, – singur în odaia sa. A Single Man. Cu ochii închişi, pictează, îndărăt, pe ecranul interior al cefei sale, – desenează ceea ce vede: cercurile mov ale propriei oboseli. Cele cinci cercuri olimpice ale oboselii generale. Astfel, pur şi simplu se termină anul, se termină ziua. Începe noaptea. De revelion? Timpul cucuvaielor (vaietele) flămânde, curenţi uşori de aer izvodiţi de fâlfâitul aripilor lor, când sunt puse pe vânătoare de mici rozătoare, – curenţii uşori leagănă raţiunea obosită a eroului, protagonistului. Singur, însingurat. Aşa, o vălurare mai mult impresionistă. Şi impresionabilă. Sau, poate, doar abilă. Pentru că, precum aţi observat şi dumneavoastră, în limbajul nostru există foarte multe silabe – să zicem – în plus: in... co... con... ne... ex... supra... Şi poate că ele trebuie interzise, ca şi formele verbale la trecut sau viitor.
Adio, raţiune... (Păcat că semnul exclamaţiei e prohibit.)
Eroul fără adăpost stă întins pe divan. Doar timp prezent. În relaţie nupţială cu sine însuşi, când e, adică, şi în ipostază de ceea ce se numeşte Vreme. Timp-Vreme, una şi aceeaşi, hemafroditul autotelic, în sine, pentru sine. Şi lumea se opreşte, se stopează de la sine ce vine din sinele hemafrodit al vremetimpului. Şi cronospaţiului.
Inima a ruginit, sângele – uscat, ca pulberea roşcată, scuturată dintr-o coadă de vulpe, foşgăie deasupra eroului, protagonistului. Acesta ar vrea să bea. Nu obligatoriu la crâşmă. Ci şi, aşa, un pahar de apă plată. Fără plată. Iar în pahar nu e decât nisip pentru cei mai însetaţi ca el.
Din depărtare, aduse de particulele foşgăitoare ale prafului de rugină, răsună nişte acorduri. Minunate. Un murmur de Lammermoor. Dumnezeu plânge la o răscruce nesemaforizată. Prezentul fâlfâie ca lenjeria intimă întinsă pe frânghiuţele trase între blocurile Veneţiei. Se încheie anul. Vine noaptea. E timpul să încep un nou an. Nouă zi. Totul – peste o noapte. Poate că de revelion. Ceea ce însă nu mă poate face să-mi scape un detaliu: cel cu femeia beată întinsă pe asfalt. Cu faţa în jos. Iar mâna îi stă, încârligată, aruncată, ca un cârlig de svastică, – pe spate. A doua, la fel ca un cârlig de... – însă în lături. Unghiurile de la coate. Picioarele – desfăcute. În botine. De cauciuc. Parcă ne-am afla la Cernobâl, în secolul trecut. Fusta boţită – pe jumătate ridicată. În trencicot de cauciuc. Pentru că, dimineaţă, pornise, de acasă, pe timp de ploaie, – nu? Cu ciorapi bruni-gri şi pantofi scofâlciţi. Cam de câţi ani să arate?... Nu, nu arată, e cu faţa în jos. Capul, fruntea îi stă exact la marginea unei băltoace. Doar părul cărunt i s-a răsfirat peste oglinda tulbure a ochiului de apă. Oamenii – parcă n-ar observa-o, dar totuşi o ocolesc. Adică, de fapt, o văd. Dar... Umezeala aerului nu te lasă să respiri liber. Oamenii ajung acasă şi, primul lucru pe care îl fac, e să verifice, să cotrobăiască, dacă toate le sunt la locurile lor. Ceea ce, dimineaţă, mai părea să le aparţină. Iar spre seară multe s-ar fi putut schimba...
Şi nimeni – se gândeau ei, sau doar unii – n-ar putea spune – în acest moment, în această situaţie, spaimă, disperare – că n‑ar fi anume ea, femeia beată, despuiată, crăcănată indecent în mijlocul lumii, – că n-ar fi ea una, unul dintre cei care s-au salvat de la dezastrul care, se zice, e deja aproape, pentru că, iată, se şi aude tropăitul Golemului, nu de argilă, nu din mit, ci Golemul de Plastilină şi Palestină, mai maleabil, mai abil, mai feroce, mai imprevizibil, mai nimicitor de Spaţiu, dar mai ales – Terminator de Timp. Pentru că problema omului, problema globului a fost mereu durata – de existenţă. Golemul o va duce la paroxism, la isterie, la rezolvare prin, pur şi simplu, anihilare, scoatere din manualul universal de supravieţuire. Pentru că trebuia, odată şi odată, să se întâmple şi asta. Rezolvarea prin anihilare.
Pa (păcat: fără semnul exclamării), cei care am fost Cândva... Dar, dovedeşte Golemul – nu şi totdeauna. Însă voi cum aţi crezut, – să o duceţi aşa, într-o veşnicie, din generaţie în generaţie, din civilizaţie în civilizaţie, pe Gratis, pe Nimic? Nu, dragilor, pentru toate trebuie plătit... De data aceasta – definitiv. Rezolvare prin Anihilare. Amin.

wdmzwwui

fhkrnm wdmzwwui