articol: 

„Mi-a venit în minte un gând – era aparte, era frumos, era neaşteptat - , nu l-am notat. L-am pierdut. L-am jelit apoi, ca şi cum aş fi pierdut ceva de preţ, apoi mi-a reapărut şi, fiind sigur că de astă dată îl voi păstra, nu l-am notat şi l-am pierdut din nou. Zeci de cărţi ucise în felul acesta, zeci de avorturi ale minţii, nejudecate şi nepedepsite de nici o religie, de nici un tribunal”. Este un fragment memorabil cu care debutează noua carte a lui Gabriel Liiceanu Întâlnire cu un necunoscut (Bucureşti, Humanitas, 2010).
Volumul este, pe de o parte, un gen de jurnal de idei şi „texistenţe” cotidiene („Scriu nu ca să public, ci ca să-mi suport mai uşor existenţa comentând-o”), revelaţii şi aforisme, citate comentate, aforisme, scrisori şi declaraţii de iubire pentru părintele său spiritual Constantin Noica, dar şi pentru Emil Cioran, Eugen Ionesco, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe de altă parte, acesta continuă firul confesiv al Uşii interzise sau al Scrisorilor către fiul meu.
Vorbind despre oamenii care i-au marcat viaţa, G. Liiceanu încearcă, uneori, a „îmblânzi filozofia, a fi cât mai accesibil”, alteori, deplânge faptul că nu poate scrie un roman. Printre modelele literare consacrate, cele mai frecvent invocate sunt Goethe, Dostoievski, Kafka, Beckett, Tolstoi şi Cehov.
Ceea ce sare în ochi în destăinuirile diaristului e caracterul hibrid al subiectelor abordate, de unde şi definirea demersului său eseistic: „Această carte este un Ersatz al cărţilor mele nescrise, o încercare disperată de a spune dintr-odată tot”. Graniţele dintre jurnal şi eseu, dintre comentariul erudit şi „dictatura fanteziei” îşi pierd însemnele în dorinţa de a face ficţiuni autobiografice: „…Viaţa mea mă ajunge din urmă şi se revarsă asupră-mi. Ca să nu mă înec, mă urc pe pluta jurnalului meu”. O idee fundamentală e că scriitorul poate supravieţui prin scris, iar prin fiecare carte el îşi reîncepe viaţa.
Între temele recurente ale jurnalului se află în prim-plan raportul autorului cu moartea: „După 60 de ani, mi-am pierdut „eternitatea psihologică” pe care, la 50 de ani, încă o mai aveam. Am devenit, în sfârşit, muritor”. De aici şi angoasa unui eu preocupat  de ceea ce scrie, de năvala de gânduri, amintiri şi senzaţii, dar şi revelaţia: „Uneori, privită de undeva de sus, oricum din afara ei, viaţa mea este un balamuc. Încerc să fiu doctorul care-l ţine în mână pe nebun”.
O criză a identităţii eu-lui se face resimţită pe tot parcursul depănării confesiunilor. Pe coperta a patra a volumului se reflectă dualitatea insistent afirmată a fiinţei sale: „O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă. Cunoscutul e Gabriel Liiceanu în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor”. 
Patetismul slobod alternează cu autocenzura, sinceritatea – cu ficţiunea literară bine temperată: „E de dorit să nu murim disperaţi” sau: „A scrie un jurnal înseamnă a invita timpul la dans”, sau: „Le sunt recunoscător cărţilor mele din ultimii ani: Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, paginilor acestora… Au făcut să se renască necunoscutul din mine”.
Întâlnire cu un necunoscut e o temă cu variaţiuni: „Am scris, în fond, o carte despre indisponibil, despre sustragere, despre intimul care ni se refuză: „Aproapele ne e cel mai departe”. Această vorbă tulburătoare a lui Heidegger spune de fapt tot. Necunoscutul cu care ne întâlnim clipă de clipă e prea aproapele nostru”. Şi o altă notă: „Dacă ne-am putea vedea viaţa ca pe un ecran, pesemne că ne-am speria şi ne-am hotărî, din clipa aceea, să trăim altfel. Dar, nevăzând-o, spunem că filmul care suntem şi în care trăim e bun”.
După G. Liiceanu, un autor de jurnale nu trebuie să deschidă „uşa interzisă” a vieţii sale pentru ca, în numele unei sincerităţi nelimitate, să ajungă să se înjosească, să se arate în toată micimea fiinţei sale. Remarcabilă e plăcerea de a-şi metaforiza existenţa: „Toată viaţa noastră este un naufragiu al aducerii aminte, resturile care continuă să plutească pe marele ocean al uitării” sau: „Cu fiecare clipă nou trăită, pierdem (căci îl uităm) timpul care am fost şi astfel contribuim, clipă de clipă, la naşterea necunoscutului din noi. El creşte pe măsură ce-l hrănim cu uitarea noastră. De aceea, orice amintire neaşteptată ne tulbură. „Eram eu? Nu eram eu?” De la un moment dat te vezi obligat tot mai des să stai de vorbă cu străinul din tine, cu cel care nu mai eşti tu”.
Sunt mai multe gânduri şi metafore pe care le reţinem: „Supravieţuim moral prin convingerea, pe care nici o mârşăvie comisă nu ne-o anulează, că suntem mai buni ca ceilalţi”. Sau: „Bărbaţii sunt interesanţi în polii opuşi ai existenţei lor: pe scena publică, acolo unde capătă statură, putând fi mari, puternici şi făptuitori; şi în intimitatea lor, atunci când nesiguri pe ei, redeveniţi copii, reînvaţă plânsul şi se predau femeilor, care îi aşteaptă – asta e puterea lor – pentru a-i lua în braţe şi a-i legăna, devenindu-le mame şi iubite”. Sau: „Adevărata carte nu e niciodată un „divertisment”, ci întâlnirea cititorului – provocată de întâmplarea numită „autor” – cu propriul lui destin”. Sau: „Pot mai uşor să nu dezamăgesc decât să nu mă dezamăgesc”. Sau: „Românii de azi n-au în comun decât ceea ce exclude comunul şi comunitarul: mitocănia lor, ura lor, individualismul lor, indiferenţa lor”. Sau: „A citi o carte subliniată e ca şi cum te-ai uita pe gaura cheii în mintea cuiva”. Sau: „Trăiesc într-o ţară atât de coruptă, încât, ori de câte ori câştig bani, îmi vine să-mi cer scuze”. Sau:  „Cea mai mare greşeală este să te compari cu alţii, în loc să-ţi vezi de drumul tău. Nu trebuie să te compari decât pe tine cu tine”. Sau: „Îmbrăţişarea celui care urăşte nu se opreşte decât odată cu anihilarea fiinţei urâte.  Numai ura poate fi „de moarte”. Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei îmbrăţişări fără pauză”.
Jurnalul e impregnat de idei mustoase, abundă în ziceri aforistice şi învăţături pentru cei receptivi. Întâlnire cu un necunoscut este un volum care surprinde prin insolitul „făpturii textuale”, al unui destin de intelectual de clasă contemporan cu noi.
_______
Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut. Bucureşti, Editura Humanitas, 2010