Categorii

Parteneri

Gânduri crepusculare şi metafore stoice

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Gânduri crepusculare şi metafore stoice

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 

Noul volum de versuri semnat de Călina Trifan, Femeile iubesc cum respiră (2011), este compus, la un prim nivel vizual de analiză, din aceleaşi poeme scurte, uneori lapidare, aşa cum le ştiam din cărţile ei anterioare, fără să depăşească volumul unei singure pagini. Sunt ritmul şi măsura adecvate tipului de lirism practicat de poetă. Unii nu scriu niciodată poeme mari, aşa cum alţii nu se pot exprima decât pe coli întregi.
Volumul este conceput într-o manieră riguros clasică: are un motto (câteva gânduri din jurnalul lui Cesare Pavese), o prefaţă (a Luciei Ţurcanu). Şi dimpotrivă, lipseşte suita de poeme traduse în diverse limbi de circulaţie internaţională şi dosarul de referinţe critice, aşa cum ne obişnuiseră mai multe cărţi de poezie apărute în ultimii ani. Coperta e şi ea sobră, cu clapete.
Epigraful consună evident cu căutările artistice, cu concepţia poetei despre existenţă, artă şi poezie. În particular, Pavese evocă farmecul pasiunii desprinse de context, indiferentă la cauza care a declanşa­t-o şi autonomă în lucrarea ei ulterioară. În general, conectarea poeziei la trăire şi imprimarea unei febrilităţi joacă un rol enorm în creaţia poetică a Călinei Trifan. Jocurile formaliste o interesează în puţină măsură, creaţia ei înscriindu-se perfect în tradiţia poeziei feminine româneşti: de la Magda Isanos până la Elena Vlădăreanu sau Aurelia Borzin.
Dincolo de motto și prefață atestăm aici şi un text poetic cu rol prefaţator, în care autoarea îşi precizează raportul cu eventualii săi cititori: „cu capul în nori am trăit/ vise pe care nu şi le-ngăduiau nici regine/ acum cu cadavrele lor mincinoase/ mă hrănesc nu doar eu dar şi pe tine, cititorule” (p. 45).
Volumul este compus din trei cicluri: fiecare reprezintă o deschidere către o anumită dimensiune poetică şi ontologică. Deşi pot fi depistate unele linii de forţă ale fiecărui ciclu (Nu avem o destinaţie precisă este axat pe tema dragostei şi a destinului; Primăvara se joacă cu focul selectează poemele-meditaţie despre timp (vârstă), peisajul local şi dispoziţia melancolică; ciclul Agape se dedică inimii şi sufletului, departe de a fi considerate anacronice sau abuzive într-o poezie feminină), se pare că autoarea nu a intenţionat să le diferenţieze strict metodic. De aceea dominantele din unele cicluri revin, cu mai mare sau mai mică frecvenţă şi ostentaţie, în altele.
Ceea ce descopăr şi în acest volum e că poeta nu se aruncă în experimente gratuite, care fac ca volumele autorilor de poezie să arate cât se poate de pestriţ. Omogenitatea poeziei Călinei Trifan rezultă şi din mânuirea unui instrumentar sigur, verificat. Ea e din tagma scriitorilor care lucrează la o singură carte în sensul aproape direct al cuvântului: o carte cu mici variaţiuni, produse între „hotarele” acesteia. Uneori ai impresia că unul şi acelaşi text este rescris de la o plachetă la alta ca înt­r-o spirală infinită a perfecţiunii. Modificările ţin mai degrabă de registru, tonalitate, accent, nuanţă. În această ordine de idei, Călina Trifan este o poetă profesionistă. Nu graba şcolară descoperă noutatea şi schimbarea, ci doar lectura atentă. În acest sens, Călina Trifan e o poe­tă modernă.
Una dintre notele distinctive ale cărţii este înclinaţia autoarei către paradoxal (oximoron, litotă), cu care îşi garniseşte dispozitivul poemului. Imaginea sau figura paradoxală apare de obicei în final, cu titlu de poantă: „şi meteorologul, şi senzitivul, şi vrăjitoarea/ într-o voce au spus:/ uşor la stânga e ceva nebulos/ dar sigur” (Siguranţa), dar şi în mijlocul textului, cu funcţie tranzitorie: „dar încă nu s-a născut femeia/ iubirea căreia/ din braţele lui Venus din Milo/ să te smulgă” (Floare la ureche). Deşi paradoxul este utilizat cu lejeritate, el nu ajunge la tehnici ale absurdului, proprii unui tip de poeţi.
Vocaţia pentru aforismul artistic o aduce în mod inevitabil spre un eu colectiv şi expresia etică: „Dacă am şti să vorbim unii cu alţii/ vorbele goale n-ar avea ecou” (Flagrant). Tendinţa spre generalizare şi limbajul oracular alternează cu un eu individualizat şi interiorizat, semn al unei presiuni sentimentale, sau cu un eu-martor, formă intermediară între implicarea afectivă şi detaşarea apolinică. Bunăoară, în poemul Ziua sau Târziu de toamnă avem astfel de euri, care iau distanţă faţă de relatare.
Una dintre instanţele comunicativ-poetice este tu (mai rar, el/ea): „fiecare din noi e celălalt” (Viii pot să aştepte). Alteritatea reprezintă o sursă importantă nu numai a dialogului, ci şi de emfazare a incomunicării, pentru a se ajunge la mult râvnita tăcere modernistă: „Poţi oare să te mai prefaci/ că totul merge strună/ dacă ai scos mâna din pământ/ şi ai scris pe ţărână:/ N-am învăţat tăcerea!”
(p. 23). În contextul unor rivalităţi feminine bine tăinuite, proiectate pe un fundal fizic şi metafizic, pe urma Sylviei Plath sau a lui Emily Dickinson, sunt poemele Nuanţă, poemul fără titlu de la p. 49 ş. a.
Sunt unele texte caracterizate prin vagi palpitaţii de sorginte religioasă. Acum şi în vecii vecilor sau De sânziene, în ciuda materiei spirituale dense şi a unor precepte biblice, nu acced până la un statut cert de poezie religioasă, în care Dumnezeu să fie invocat în strictă conformitate cu canonul bisericesc. Poezia Călinei Trifan se bazează nu atât pe imn, cât pe lamentaţie şi aluzie: „din senin s-a prăvălit şi mută/ asemeni întâmplărilor peste oasele moi/ era singura piesă care îl mai interesa/ şi care merita în sfârşit a fi văzută –/ când s-au deschis cerurile/ în cinstea sa” (De sânziene). Amestecul de religios şi laic este evident într-o rostire poetică proprie, utilizată mai mult ca formă de sondare a abisului: Poemul voluptăţii, Pârg, Ce fericire etc. Cu adevărat pentru poet la început a fost cuvântul „unui vers” (Cântec fără note).
Numeroase poeme, concentrate mai ales spre finalul cărţii, sunt nişte instantanee, flash-uri, crochiuri. Ba e prinsă delicateţea unui peisaj ca într-un haiku oriental (de exemplu, Târziu de toamnă surprinde în câteva trăsături un tablou în genul lui Grigorescu sau Tonitza), ba e urmărită valoarea unei idei pure, ba e „fotografiată” imaginea unui sentiment sau chiar a unei senzaţii.
Una dintre temele predilecte, care îşi fac loc în creaţia poetei, este cea de timp târziu, ajuns aproape la „închiderea ediţiei”, înfăţişat în multiple feluri şi relaţii: „iubirile târzii sunt ca vinul/ de Cabernet” (Iubirile târzii), „Acum sunt o femeie fără vârstă” (p. 45), „pârguirea nu mă sperie” (Pârg).
Lucia Ţurcanu afirmă, pe bună dreptate, că Erosul feminin şi Tha­natosul sublimat sunt două laturi constante ale poeziei Călinei Trifan, de la debut încoace. Dragostea e trăită potolit, nepretenţios, iar moartea e lipsită de bravadă, paranoia sau escatologie.
Dragostea pe care o exprimă e plină de elanuri înfrânte, de energii consumate pe drumul Damascului. Pe de o parte, există o mare forţă cu care este învestit sentimentul iubirii, pe de alta, găsim deznodământul trăit cu acuitate şi luciditate. Fatalitate e un poem tragic, scris pe tema dragostei imposibile: „În vâlvătaia de vânt şi ploaie/ cu compasiune febril/ când cămaşa de pe frânghie/ m-a îmbrăţişat cu cerul tău/ să-i mai desfacă braţele/ n-a putut nici Dumnezeu”.
Cel de al doilea ciclu se termină în culori negre (Înţelepciune), pe care încearcă să le salveze cu o lumină de origine creştină: „nu mă supăr – mulţumesc şi groparilor –/ pentru că m-au întors pe altă parte/ nu mai suportam oasele amorţite/ ce fericire aceste întâlniri inopinate/ de peste veac!” (Ce fericire). Ultimul ciclu e alcătuit în fond din poeme-definiţii, uneori limpezi, alteori absconse.
Şi la acest al şaselea volum, poeta Călina Trifan îşi urmează traseul, stabil, hotărât, neinteresată de moda minimalistă, excerptând din biografic atât cât poezia să nu se destrame în abstracţiuni.
________________
Călina Trifan, Femeile iubesc cum respiră, Chişinău, Editura ARC, 2011