Categorii

Parteneri

„Frumoasele străine”, melancoliile romancierului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Frumoasele străine”, melancoliile romancierului

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu
articol: 

Cum arată vacanţa unui scriitor? Nu-mi place un răspuns banal, de genul: păi, cum să arate, se duce şi scriitorul ca tot omul la mare, să zacă într-un balansoar, sau să se plimbe pe faleză, asistând asfinţitul în întreaga-i splendoare şi revărsare de ocru şi jar. Pleacă la munte, eventual undeva în Maramureş, să soarbă roua ierburilor dimineţii în poiene virgine, să colinde codri de fagi, să guste mierea adunată de albine în stupi frumos orânduiţi sau, pentru că suntem în miez de iarnă, să facă nişte cristiane de efect pe pârtia de schi de la Predeal. Deşi aceste secvenţe ne înfloresc spontan pe buze, ca dintr-o fântână a ispitelor comune tuturor muritorilor, nu la o vară/iarnă a repaosului mă gândesc, ci la o vacanţă a scrisului. Mircea Cărtărescu a alimentat de mult un anumit suspans, după finalizarea trilogiei Orbitor, articulat într-o altă întrebare: ce se mai poate scrie, ce-şi mai poate imagina după acest roman al vieţii sale? Mai are rost?... Sigur că are rost, un scriitor trebuie să scrie, să-şi împlinească vocaţia. Din literatură nu te poţi retrage ca din sport, după 15 sau 20 de ani de activitate, scrisul nu are vârstă de pensionare. Totuşi, îndoiala rămâne şi te întrebi dacă „orice” carte pe care ar scoate-o autorul nostru nu va fi, fatalmente, o diminuare a altitudinii, o cădere în profan, o biată căutare a diferenţei în orizontul incendiar al unei opere care, prin ambiţia ei nemăsurată, descurajează ab initio orice altă străduinţă literară? Pentru că Mircea Cărtărescu se măsoară cu sine însuşi, aici e marea sa provocare şi eşecul ce stă să-i râdă în faţă, inoportun, în momentul când se va gândi să-şi sfideze propria ştachetă valorică.
Ei bine, Mircea Cărtărescu a hotărât să înfrunte această provocare, fără a sta mult pe gânduri, publicând la trei ani după apariţia ultimului volum din Orbitor o nouă carte: Frumoasele străine. Este o culegere de nuvele autobiografice, a căror materie primă este existenţa scrii­torului, a autorului Mircea Cărtărescu, expusă nu sub forma unor note subiectiv-narcisiste (cum s-au înfăţişat până acum cele două tomuri ale Jurnalului său), ci ca un thriller: autorul este personaj sau, mai bine zis, unul dintre personajele angrenate într-un şirag de aventuri; relatarea se face la persoana întâi, de aceea gradul de identificare a vocii auctoriale cu omul în carne şi oase pe care îl cunoşti tinde să te confişte cu totul, mai ales că este vorba de nişte evenimente fixate, consemnate în numeroase materiale de presă şi în imagini video, evenimente petrecute aievea. Cei 12 scriitori români – supranumiţi de francezi „Les Belles Étrangerès/Frumoasele străine”: Ana Blandiana şi Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu şi Vlad Zografi, Gheorghe Crăciun şi Ion Mureşan, Marta Petreu şi Simona Popescu, Dan Lungu şi Cecilia Ştefănescu, Letiţia Ilea şi Mircea Cărtărescu – chiar au ajuns în Franţa, au avut întâlniri cu publicul din „Hexagon”, deşi nu tot ce au trăit ei acolo a devenit text scris şi, încă mai puţin, pagină de literatură. Mircea Cărtărescu ne invită să concedem acestor experienţe biografice ale sale dreptul de a face un pact ficţional. Aflăm de altfel dintr-un scurt „cuvânt înainte” al autorului că cele trei nuvele, incluse în volum, au apărut în foileton, în revista bucureşteană Şapte seri – publicaţie de divertisment şi informaţie culturală, care se distribuie deopotrivă la chioşcurile de presă, dar şi prin restaurantele Mc’Donalds şi în mall-uri. Mă gândesc ce bine că există asemenea foi (din păcate, nu şi în Basarabia, cu piaţa ei mică şi meschină, aglomerată cu entertainment rusesc), în care profesioniştii literaturii pot exersa scrisul de plăcere, pentru recâştigarea marelui public, fără de care, să fim sinceri, orgoliul lor nu şi-ar afla deplina măsură, oricât de elitişti s-ar da.
O „carte a eliberării”, aşa am mai putea defini Frumoasele străine. Nu găsim aici tensiunea demiurgică a Orbitorului, intensitatea proiecţiilor metafizice şi construcţii oniric-vizionare, în schimb lectura ne oferă o probă reconfortantă de umor cărtărescian – dimensiune de mult râvnită, pe nedrept sacrificată, după cum o recunoaşte însuşi autorul. Umorul lui Cărtărescu rezultă din juxtapunerea unor realităţi şi moravuri contrastante sau din expunerea unor situaţii absurde, caraghioase. Bunăoară, filmul menit să prefaţeze sosirea scriitorilor români în Franţa, realizat de o echipă de cineaşti francezi, este înţesat cu clişee de doi bani despre Ceauşescu şi revoluţie, e plin cu oameni bronzaţi, înţoliţi în treninguri, şi căruţe cu coviltir, pe când scriitorii, cărora le era, de fapt, dedicat filmul, sau nu se văd deloc, sau apar când cu feţele gonflate (femeile), când jegoşi şi nebărbieriţi (bărbaţii). Ce au de-a face toate astea cu literatura română contemporană?, se întreabă Cărtărescu. „Imaginaţi-vă că vine o delegaţie de doisprezece scriitori francezi, la crème de la crème, în România şi că ne-apucăm să facem un film despre ei. Ce-ar zice franţujii dac-am începe filmu-ăsta cu evenimentele din nu ştiu cât Thermidor, cu căderea Bastiliei, cu Gavroche şi tipa aia cu ţâţe goale conducând mulţimile, cu Ludovic al XVI-lea ghilotinat, cu Robespierre ţinându-se de falcă? Li s-ar părea, probabil, că ne-am pierdut minţile. De ce, mă-ntreb, unii au dreptul la normalitate şi modernitate, iar alţii, doar la o istorie pitorească?” (p. 68).
În nuvela Antrax, este derulată intriga unei stări obsesionale, la limita unui panic syndrome. Scriitorul primeşte un plic misterios din Danemarca, plic despre care are suspiciunea că ar conţine antrax ‒ otravă trimisă de teroriştii arabi unor persoane publice din Statele Unite, imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001. Cum se poate ajunge prin deducţii logice şi escaladarea angoasei la o idee fixă – că eşti vânat de un asasin ‒, se poate vedea din episoadele succesive ale acestei mici epopei psiho-isterice, care cuprinde inclusiv o investigaţie butaforică efectuată de poliţia română. Teroristul se dovedeşte, până la urmă, un artist anarhist, speculând, viclean, „apocalipsa” globalizării. Omul îşi oferă o compensaţie morală, tapându-i de câte o sută de euro pe diverşi scriitori din Est, sensibili la drama unor suflete persecutate. În cea de-a treia povestire, Bacoviană, umorul transpare din nepotrivirea dintre ceea ce îşi imaginează adolescentul Cărtărescu în legătură cu deliciile oferite de o escapadă în provincie, unui tânăr literat din Bucureşti şi revelaţiile concrete de la faţa locului: poetul e tot mai flămând – în tren nu s-a servit nimic ‒, la Bacău, unde coboară, amicul Ciubotaru, amfitrionul său, ţine să-l trateze cu rachiu, pe stomacul gol, la barul din gară, apoi îl duce direct la serata de la Casa de Cultură, unde-l aşteaptă tocmai patru băieţi şi trei fete, publicul său amator de literatură. Urmează un lung şi terifiant periplu de noapte, într-un ARO preistoric, cu escale halucinante ‒ de la crucea eroilor de la Mărăşeşti din vârful dealului, până la încercarea de corupere sexuală a tânărului poet bucureştean în casa unei cocote de serviciu şi întâlnirea cu o fantomă, la Tescani.
Scriitura lui Cărtărescu reprezintă o pendulare între timpul prezent al relatării şi amintirile, asociaţiile ce apar pe parcurs. Sunt digresiuni controlate, făcute să amplifice încărcătura de pitoresc, să dea carnaţie, prin impregnare ulterioară, unei realităţi mai cuprinzătoare decât în momentul originar, al trăirii: este ba gloria (fie şi paradoxală, uneori grotescă) a turneului din Franţa, ba existenţa umilă din micul apartament din Colentina. Trucul frecvent utilizat de autor este apelativul „v-am povestit cândva...”, recte: o privire aruncată cititorilor, şi această aparentă devoalare a convenţiei (care, de fapt, o include), referinţele la cărţile sale anterioare sau evocarea unor întâmplări din biografia lui Cărtărescu, devenite de mult bun public, îmi amintesc un exerciţiu de înot: este ca atunci când te loveşti de fundul lacului cu degetele de la picioare pentru a căpăta elan, pentru a te proiecta înainte. Episoadele turneului „Belles Étrangerès” alternează cu judecăţi asupra vieţii româneşti, cu diatribe ironice la adresa amatorismului şi imposturii omniprezente. Sau cu reflecţii pe seama umorilor exacerbate din lumea literară românească – pasaje recurente în scrierile confesive ale lui Mircea Cărtărescu. Ţintă predilectă a invidiilor şi calomniilor, el, scriitorul român care a reuşit mai mult decât alţii, surprinde fenomenul în tuşe memorabile: „Imaginea fiecăruia se negociază permanent, între grupuri şi indivizi, ca şi când toţi ar avea, pentru portretul tău, o mare pânză comună, unde fiecare ar contribui cu conturul urechilor, forma ochilor, grimasa gurii, ştergând ce-au făcut alţii, adăugând alte linii, alte pete de culoare, până când caricatura se arată în toată splendoarea hidoşeniei ei, operă colectivă mai expresivă decât ai fost tu vreodată. Totul e oral, fluid, turbionar, o ţesătură de bârfe, zvonuri, calomnii şi colportaje care-n cele din urmă mai seamănă cu tine doar cât seamănă păpuşile voo-doo în care se-nfig ace cu cei care trebuie să simtă înţepăturile lor în inimă şi ficaţi. Imaginea asta atât de frumos încondeiată se transmite şi generaţiilor următoare, ca nu cumva puştii să rămână în ignoranţă şi să se apuce să te citească inocent, cum îi citesc pe autorii străini.” (p. 130).
Dincolo de aceste amărăciuni (sublimate metaforic, precum în rândurile de mai sus, alteori enunţate într-o manieră mai directă şi mai corozivă), dincolo de anumite umilinţe punctuale, greu de escamotat, cum a fost intervenţia vindicativă a lui Dumitru Ţepeneag, după cum o descrie autorul, la Radio France Internaţionale, care i-a zădărnicit participarea la o emisiune anunţată din timp, Mircea Cărtărescu consacră pasaje emoţionante confraţilor săi întru scris, optzecişti sau scriitori mai vârstnici, oameni vii sau colegi trecuţi în lumea umbrelor. Reproduc o asemenea secvenţă pentru imaginea de exergă pe care o degajă: „...la Paris, pe când ne-ndreptam în grup către un restaurant argentinian, pe un vânt violent care scotea scârţâituri din platanii dezgoliţi înşiraţi de-a lungul bulevardelor, mă gândeam că noi, scriitorii de duzină din Belles Étrangerès, vom fi cândva, mai repede chiar decât credem, istorie literară ca toţi cei de dinaintea noastră. Că tineri poeţi de azi, care peste decenii vor fi oameni maturi, se vor mândri că ne-au văzut, măcar pe unii dintre noi, şi vor depune mărturie că am existat cu adevărat, şi că eram oameni ca ei, îmbrăcaţi în stofă. Am intrat în căldura mirosind a cartofi copţi din restaurant şi, aşezaţi la masă, ciocnind minunatul vin roşu franţuzesc, m-am străduit să mi-i întipăresc în minte, cât mai concret şi cu cât mai multe detalii, pe colegii mei, pe Florin şi pe Cecilia, pe Marta şi pe Mury, pe Agop şi pe Gabriela, şi pe Simona, şi pe Dan, şi pe toţi ceilalţi, pentru ca nepoţii mei să afle cum arătau în acel moment.” (p. 206).
Mă surprind şi eu, adesea, că mă frapează o scenă, mă străpunge o senzaţie venită de undeva, pe care aş vrea să o reţin pe retina memoriei, pentru valoarea ei unică şi irepetabilă. O revăd apoi, ani în şir, scufundat în melancolie. Tot ce trăim, pasiunile de-o clipă sau mai lungile obsesii, oamenii, situaţiile pe lângă care trecem, acaparaţi de vânzoleala cotidianului, se pierd în lipsa unei minţi modelatoare. Indiferent de ce se mai întâmplă cu fiinţa care le notează, acele pagini, o dată scrise, ridică un zid împotriva neantului.
_______
   Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine. Editura Humanitas, 2010