Categorii

Parteneri

„Frică-mi e să nu-mi piară cuvintele”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Frică-mi e să nu-mi piară cuvintele”

imaginea utilizatorului Gheorghe Calamanciuc

supărate, comorile
 
De la un timp, comorile, supărate, mă ocolesc.
Ah, sufletului îi e urât de trunchiu-mi hazliu,
Tot mai împovărat de păcate, chefliu.
Mai strâmt mi-e în corpu-mi şi-ncep să-l urăsc.
 
Zornăiesc în preajma-mi orele seci.
Uneori, în răstimpuri, par să se-oprească,
Băgându-mi în mine uitarea să crească.
Sunt comice, hlizite, ca nişte zevzeci.
 
Supărate, comorile spre alţii se scurg.
Tot mai strâmt li-e în trunchi şi mă topesc,
Cu vădită plăcere mă topesc în amurg.
 
E burduf de păcate, mă pricep de ce.
De-aceea tot mai mult şi mai senin îl urăsc,
Ca pe nişte îngânate la-ngropăciune cântece.
 
 
nu mă latră ispita
 
În sângele meu nu mai latră ispita.
Inima asta a mea împietreşte-n răstimpuri.
Dorurile nu-ncolţesc în ea ca pe timpuri.
Nu mai are dulceaţa de cândva pita.
 
Lumina dimineţilor mă sperie.
Amiezile blânde mă dau în răcori.
Sunt orb la sosiri şi plecări de cocori.
Mă împac, dement, cu orice mizerie.
 
Ce-o fi? Nu latră în mine ispita!
Pe umbrele amurgului mă culc şi mi-e moale.
Speriat îmi e cugetul, simţirile – goale.
 
Moartea nu mă caută, urâta?
În răstimpuri, pompa-mi banală-mpietreşte.
Ţipă vidul în jurul meu, se lăţeşte...
 
 
mâhnirea lui Dumnezeu
 
Doar în amurgul, ca plumbul inimii, greu,
Când seara-şi deschide răcoros poarta,
Peste căsuţa-mi de vacanţă, înstrăinata,
Pogoară mâhnirea lui Dumnezeu.
 
Clătinată, ea-şi cerne furnicii-amărâţi
Peste tropii mei suferinzi din carte
Şi gândurile mele ironic demodate,
Peste merii fără rod, trişti ca nişte sfinţi,
 
Peste disperările-mi de-a dreptul morbide
Şi iubirile mele demult invalide,
Peste visurile-mi, anacronice
 
Şi regretele mele demult cronice.
Pogoară amurgul cu mâhnirea lui Dumnezeu.
Şi, nenorocitul, nu pricep că-amurgul sunt eu!
 
 
întrebări
 
Doamne, ce strâmtă-mi este ziua, când,
De-asemeni, noaptea împietreşte-n geamuri
Şi păsările toate amuţesc pe ramuri,
Mi te descopăr că-mi lipseşti în gând.
 
Asemeni, aerul ce îl respir e-amar,
Căci dorul de cei dragi mă ocoleşte
Şi verbul cu fiori nu mă mai ispiteşte,
Şi vorba cu care-mi chem femeia e-n zadar.
 
Iartă-mă, Doamne, că vin să te supăr
C-o firavă-ntrebare, ca floarea cea de nufăr,
Dar nu găsesc pe nimeni, care să-mi răspundă.
 
Gingaşă-i întrebarea, ci e şi una cruntă:
Dar ce să fac cu gândul în care Tu lipseşti?
Cu toatele ce fac în care-ar trebui, dar nu eşti?!
 
 
frică-mi e
 
Frică-mi e să nu-mi piară cuvintele
De tot. C-a început să se veştezească
Dulceaţa vocalelor latinească
În oraşul unde grohăiesc şi mormintele.
 
Dezinenţele amuţesc, înghiţite mereu.
Şi consoanele tari de-acum îşi ignoră
Vigoarea demnităţii lor tricoloră.
Aşteptăm să ne ajute Dumnezeu?
 
Dar Ziditorul cuvântului de la-nceput
E plecat cu îngerii vorbitori peste Prut,
Lăsând în Basarabia jertfele lui Beria
 
Să îngraşe solul muscal din Siberia.
În oraşul-osândă grohăiesc şi mormintele.
Şi-mi pier, înspăimântate, cuvintele.
 
 
melcul mângâierilor
 
Melcul mângâierilor tale carnea-mi înfiora!
Setea golului din mine tânjeşte holeric
După melcul mângâierilor tale îndărătnic,
Care-mi segmenta nopţile toate cândva.
 
Nu puteam să te-nduplec—curată pacoste! –
Până se-aprindeau zorii la geam licurici
Să-ţi astâmperi melcul mâinilor tale mici,
Mereu înnebunite de atâta dragoste.
 
Ce-mi mai lipseşte-acum, ce-mi mai lipseşte
Teroarea acelor mângâieri, femeie!
Nimic în lumea asta nu le-nlocuieşte!
 
Nopţile, fără ele, sunt tulburi heleşteie,
În care Dumnezeu a trimis surzenia
Să convieţuiască prietenos cu orbirea.
 
 
iezi bătrâni
 
După ce fulgerele, tunetele ne-au găurit
Ne-somnul noaptea micșorându-ne, uite
Că ne-am trezit iezi bătrâni, cu tâmple cărunte
Dimineaţa şi ne uimim că iar ne-am trezit!
 
Uite, am ajuns să ne privim uitându-ne graiul,
Nişte orbi cu visuri terminate căutând mălaiul.
Eşti fantasmă-n zdrenţe sorbindu-ţi ceaiul.
Sunt spectru gârbov sorbindu-mi ceaiul.
 
Posibil, degrabă se va aprinde şi soarele.
Posibil, lumina lui va înflori ogoarele
Şi fluturii stinşi ai ochilor noştri acum.
 
Contează-n clipele astea, după micul dejun,
Să mai avem măcar de câte-o sorbitură
Din apele sufletelor. Până n-au intrat în ură…
 
 
neiertător de încet
 
Uitat, un strugure, trist de tot, se răscoace.
Strugure necules de repaus sunt şi eu,
Uitat de tine, de prieteni şi de Dumnezeu.
A intrat toamna într-un trandafir brun şi tace.
 
Agonizează târziul în ochii-mi seci şi auz.
Se caţără melcii pe inima mea, speriaţi,
Şi rămân acolo, lipiţi de ea, îngheţaţi.
Creierul cată-n fântâna memoriei, difuz.
 
Chiar la geamul meu îşi pierde frunza salcâmul,
Cernând-o în pâcla ce-a-nghiţit caldarâmul.
Bruma a acoperit inima şi iarba.
 
Visul încolţeşte în tidvă degeaba.
A intrat toamna... şi trandafirul pieri subit.
Eu neiertător de încet mor... Şi uit că te-am iubit...