- o confruntare a surselor narative cu versiunea regimului comunist –
 
Cantine şi centre de spitalizare pentru înfometaţi
Nu se poate spune cu exactitate când a început activitatea primelor cantine pentru înfometaţi. Deşi, potrivit unui raport trimis de controlorul V. Dehteariov conducerii republicii,  acestea au fost înfiinţate în număr de 200 la data de 15 ianuarie, în număr de 471 către 20 ianuarie 1947 şi de 560 către 1 februarie, alte documente prezintă situaţia diferit. Într-o informaţie oficială se menţionează că organizarea cantinelor a început abia pe la 15 ianuarie, tergiversarea fiind explicată prin faptul că ministerul unional al industriei alimentare şi acela al producerii cărnii şi a laptelui au întocmit documentele de distribuire a alimentelor cu întârziere; în plus, au lipsit utilajul şi condiţiile necesare pentru deschiderea lor. Autorităţile au cerut ca vasele de gătit, lingurile, cănile, străchinile să fie aduse la cantinele şi la punctele de spitalizare a distroficilor – numite, de asemenea, barăci – de către beneficiari, lemnul pentru foc să fie cel puţin în parte luat sub formă de rechiziţii de la ţărani, iar transportul produselor să se efectueze cu forţe locale.
În ceea ce priveşte barăcile pentru distrofici, conducerea de la Moscova a decis ca în lunile februarie-aprilie să fie trataţi 40 000 de bolnavi de distrofie, pentru luna mai a dispus menţinerea a 30 000 de paturi; la 1 iunie numărul lor urma să fie redus până la 10 000, iar la 1 iulie 1947 ultimele barăci trebuia să fie lichidate. Raţia zilnică a unui bolnav de distrofie trebuia să coste 8,5 ruble; durata tratamentului unui distrofic trebuia să fie de 30-40 de zile. În asemenea condiţii trebuia să fie trataţi bolnavii în stare gravă (numiţi în sursele oficiale „distrofici de gradul al II-lea şi al III-lea”). Sinistraţilor mai puţin afectaţi (numiţi „distrofici de gradul I”) urma să li se acorde asistenţă la domiciliu. Instanţele centrale prevăzuseră, de asemenea, distribuirea prin aşezămintele curative a fructelor uscate, a orezului, a untului, a cartofilor, precum şi a unor medicamente: glucoză, cofeină, untură de peşte, vitamine. Persoane de la conducere scoteau în evidenţă faptul că hrana destinată distroficilor era cu totul insuficientă – populaţia consuma cerealele primite în câteva zile, iar cele 200 de grame de pâine pe zi erau o cantitate prea mică pentru a fi pus pe picioare un bolnav în stare gravă – şi cereau în repetate rânduri superiorilor subvenţii suplimentare.
Nu mai puţin importantă este problema raportului numeric al celor care au fost înscrişi oficial să beneficieze de sprijin, faţă de suferinzii îndreptăţiţi să beneficieze de asistenţă, dar, din diferite motive, fără acces la ea. La 15 februarie 1947, în republică erau înregistraţi oficial
208 941 de bolnavi de distrofie; dintre aceştia doar 22 205 erau spitalizaţi (din cei 22 205 de bolnavi spitalizaţi, 17 240 se găseau în 570 de barăci). La începutul lunii martie 1947, după datele oficiale, în raionul Străşeni, compus din mai multe sate, existau 15 barăci, în care erau spitalizaţi 700 de distrofici, în timp ce doar în satul Sireţi din acest raion fuseseră înregistraţi 569 de bolnavi de distrofie, dintre care 259 – în stare foarte gravă. În judeţul Cahul, la 1 februarie 1947, erau 31 616 bolnavi de distrofie de gradul al II-lea şi al III-lea, dintre care fuseseră spitalizaţi 2 812, iar 15 200 – înscrişi la cantine. Într-un document elaborat la C.C. al P.C. (b) din R.S.S.M., la 4 februarie 1947, se spune că până la acea dată fuseseră deschise 561 de cantine, unde se alimentau 101 350 de persoane. Din statistica prezentată rezultă că instituţiile curative şi cantinele nu dispuneau de posibilităţi pentru a-i găzdui şi a-i deservi pe toţi distroficii înregistraţi oficial.
Tabloul n-ar fi complet dacă am ignora alte maladii frecvente în anii de foamete –  tifosul (exantematic şi abdominal), febra recurentă, scarlatina, difteria, dizenteria, intoxicările cu diferite plante. Potrivit unor date oficiale, începând cu luna martie 1947, numărul celor afectaţi de asemenea boli a fost în creştere, situaţia menţinându-se tensionată până la sfârşitul anului 1947.
Lectura actelor oficiale permite să extragem unele informaţii despre calitatea tratamentului şi a alimentaţiei distroficilor. Controalele efectuate de autorităţi semnalau sustrageri de alimente de la cantine şi de la barăci – s-a constatat, de exemplu, că la spitalul raional din Căuşeni bolnavilor li se furau 120-130 grame din porţia zilnică de 600 grame –, lipsa cărnii şi a peştelui din meniu (produse perisabile, care, de altfel, nici nu aveau unde să fie păstrate, deoarece cantinele nu dispuneau de frigidere sau măcar de beciuri), ignorarea normelor sanitare la prepararea bucatelor, dezordinea ce domnea în documente, lipsa scaunelor şi a meselor la cantine etc. „Gustând supa la cantină, am constatat că era pur şi simplu apă caldă” – raporta superiorilor un activist trimis de centru  în teritoriu, în timpul campaniei electorale din iarna  anului 1947. Întrucât alimentele nu erau aduse regulat, se întâmpla ca unele cantine să-şi întrerupă activitatea pentru câteva săptămâni.
Autorităţile constatau că epuizarea fizică generată de inaniţie şi lipsa de haine calde şi de încălţăminte îi forţa pe oameni să renunţe la hrana oferită la cantine, acestea fiind situate la o depărtare considerabilă – între trei şi zece kilometri – de cei care le frecventau. Îngrijorată să nu se fure şi mai mult produsele, conducerea se arăta reticentă atunci când se punea problema deschiderii unor noi cantine.
Controalele întreprinse la barăci scoteau în evidenţă, întâi de toate, lipsa paturilor, din care cauză bolnavii dormeau câte trei-patru într-un pat ori pe duşumea. Apoi, lipseau vasele de bucătărie, plăpumile, lenjeria de pat şi de corp; suferinzii spitalizaţi rămâneau în hainele în care veniseră de acasă, adeseori pline cu păduchi. În barăci, ca şi la cantine, era frig şi murdar. În unele spitale nu era lumină. Se resimţea penuria de hârtie, chiar şi pentru întocmirea fişelor medicale. În afară de aceasta, distroficii erau spitalizaţi împreună cu bolnavii de tifos, de scabie şi de alte boli.
Calitatea serviciilor curative poate fi apreciată şi după numărul medicilor antrenaţi în eradicarea distrofiei. În primăvara anului 1947, în judeţul Cahul erau 55 de medici şi 150 de lucrători medicali, la care s-au alăturat 21 de medici şi 84 de studenţi ai Institutului de Medicină din Chişinău, trimişi în judeţ temporar din capitala Moldovei sovietice. Acest corp de lucrători medicali trebuia să trateze 51 180 de bolnavi de distrofie, atestaţi oficial în judeţul respectiv la 5 martie 1947. La nivel de republică, tratarea a 208 941 de bolnavi de distrofie, înregistraţi de către autorităţi la 23 februarie 1947 – dintre aceştia 22 205 fiind spitalizaţi –, revenea unui număr de 212 medici, ale căror rânduri s-au completat cu 330 de studenţi ai Institutului de Medicină din Chişinău şi cu 76 de elevi ai unei şcoli de felceri. În plus, controalele arătau că studenţii medicinişti şi chiar medicii nu întotdeauna ştiau cum să trateze distrofia1. Posibilităţile de internare a bolnavilor de maladii infecţioase erau, de asemenea, limitate. În noiembrie 1947, unicul spital de boli infecţioase din oraşul Chişinău trata 350 de bolnavi, instituţia dispunând de numai 250 de locuri, şi primea doar persoane care nu aveau casă sau care locuiau în cămine, alţi contagioşi fiind trataţi la domiciliu.
Spitalele însele constituiau o sursă de infecţie. Aceasta se întâmpla din diferite motive: bolnavii contagioşi erau spitalizaţi în saloane împreună cu cei obişnuiţi, instituţiile curative nu aveau săpun, hainele erau dezinfectate insuficient şi paraziţii purtători de tifos treceau de la secţiile de boli infecţioase la alte secţii etc.; barăcile de distrofici fuseseră înzestrate cu lenjeria folosită în anii 1944-1946 în aşezămintele de eradicare a tifosului etc.
 
Pâinea comercială
În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie (funcţionarilor, studenţilor) sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială (precizăm că în anii 1945-1948 vânzarea liberă a produselor alimentare a fost suspendată). Aceasta putea fi procurată cu precădere în magazinele din oraşe şi din centrele raionale, după ore sau chiar zile şi nopţi întregi petrecute la cozi imense, într-o atmosferă tensionată, care se solda adeseori cu încăierări. Epuizaţi din cauza inaniţiei, locuitorii satelor cu greu reuşeau să se deplaseze la oraş, să facă faţă confruntărilor de la cozi şi să revină acasă cu pâine. În iarna anului 1947 pâinea comercială a început să se vândă şi la sate, în şcoli şi în cantinele pentru distrofici. Potrivit unor observatori oficiali, ţărănimea nu dispunea însă de mijloace pentru a o procura. Copiii, de asemenea, renunţau la pâinea distribuită prin şcoli, dacă li se cerea s-o plătească şi nu aveau bani; la cantine, din acelaşi motiv, în februarie 1947, primeau pâine doar 10-20% din copiii înscrişi în listele de ajutorare.
 
Sfârşitul crizei
În primăvara anului 1947 ţăranilor li s-au distribuit, cu titlu de împrumut, cereale pentru semănat. Lucrările agricole s-au efectuat în principal cu vitele şi cu braţele ţăranilor. La 7 iulie 1947, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. şi C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. a emis decizia Despre planul colectărilor de cereale din recolta anului 1947,  în care statul avansa cereri sporite faţă de agricultori, în comparaţie cu anul precedent, motivându-le prin extinderea terenurilor însămânţate şi prin cultivarea mai bună a solului, datorată maşinilor agricole oferite de către stat. Crearea rezervelor de cereale era calificată în document drept condiţie indispensabilă a consolidării poziţiei U.R.S.S. pe arena internaţională. Cotele obligatorii trebuiau predate statului chiar în timpul operaţiilor de treierat. Reluarea colectărilor a avut consecinţe dintre cele mai grave: a dezlănţuit tensiuni sociale, a cauzat sinucideri. Perisabilitatea populaţiei a revenit la indicii naturali către sfârşitul anului 1947.
Judecând din perspectiva statisticilor sovietice, nici în timpul foametei, nici după aceasta, conducerea R.S.S.M. şi U.R.S.S. n-a deţinut informaţii precise în privinţa fluctuaţiilor demografice din anii 1946-1947. Într-un act elaborat la 24 iulie 1947 de Comisia de Stat pentru planificare a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. se susţine că în iulie 1946 au murit 3 676 de oameni, iar în altul, emis de aceeaşi comisie la 20 august 1947, pentru iulie 1946 este indicată cifra de 5 235 de decedaţi. Inadvertenţe de acest fel se găsesc şi în alte acte. Estimarea numărului populaţiei rurale, efectuată la începutul anului 1948, a arătat că în segmentul de timp 1 ianuarie 1947 – 1 ianuarie 1948 populaţia satelor a scăzut cu 193,9 mii de oameni, adică cu 10 % (bărbaţi – 12,7% şi femei 7,7%). Familii întregi au dispărut din localităţile rurale, unele în urma deceselor, altele – părăsindu-şi locul de trai. În vara anului 1946, din trei sate ale raionului Făleşti, au plecat 44 de familii: din Moldovanca – 20 de familii, din Măgura – 20 şi din Egorovca – patru; 163 de familii părăsiseră satele Zolotievca, Ochiul Roş şi Larga, raionul Bulboaca, în lunile octombrie-decembrie 1947. Soarta ţiganilor, oameni care dispuneau de puţin pământ sau nu-l aveau deloc, a fost deosebit de dramatică, fapt consemnat la vremea respectivă de autorităţi şi actualizat de memorialistică în perioada post-comunistă.
_________
1 Conform unui document din 17 februarie 1947, elaborat la comitetul raional de partid Taraclia, până la data respectivă în raionul omonim combaterea distrofiei se afla încă în stadiu incipient: evidenţa distroficilor nu era sistematică şi, în plus, era făcută de persoane cu puţină ştiinţă de carte; cea mai mare parte a familiilor de distrofici nu fusese vizitată nici de medici, nici de oamenii puterii; numărul copiilor orfani nu fusese stabilit; crearea barăcilor şi a cantinelor era tergiversată, iar acolo unde centrele de tratare a distroficilor fuseseră create, medicii nu ştiau cum să-i lecuiască pe bolnavi şi nici nu aveau literatura de specialitate din care să se informeze; bolnavii în stare gravă erau spitalizaţi împreună cu cei convalescenţi etc.
(Continuare în numărul următor)