Pentru Alexandru
 
Motto:
„…universul în care trăim e alcătuit în cea mai mare parte numai din spaţiul vid, cufundat într-o beznă totală şi într-un frig de neînchipuit. Corpurile care se mişcă în acest spaţiu sunt puţine la număr şi atât de mici în comparaţie cu spaţiul însuşi, încât chiar dacă am şti că pe fiecare din ele se îngrămădesc făpturi pe deplin fericite, tot ar fi greu de crezut că viaţa şi fericirea sunt altceva decât un accesoriu al puterii care a creat universul.” (C. S. Lewis)
 
Am coborât cele câteva scări ale blocului de tip„hruşciovist”. Din subsol, se auzea Jimi Hendrix cu „Hey Joe”. Acolo era atelierul lui Serj, care mă aştepta, îi solicitasem un interviu. Fumul dens umpluse încăperea luminată de câteva lămpi de neon. Serj lucra un portret, un portret al lui Tatlin. O planşetă cu suport pe care o rotea ba spre stânga, ba spre dreapta, el tăind cu dalta câte o fâşie din ghipsul moale. Părea mai mult un zugrav – haina lui, o salopetă verde din pânză de doc, era stropită cu pete de ghips şi de alte soluții, cu care lucra formele. Serj nu era un sculptor de succes, deşi avea talent, rămăsese şi într-un fel oarecare se împăcase să fie doar „fiul Maestrului”, care absolvise Academia de Arte Frumoase cu Magna cum laude, urmase studii în atelierul unui mare sculptor din Paris. Despre Maestru urma să vorbim și în interviul pe care mi-l promisese. O rememorare a vieții acestuia prin amintirile unicului fiu.
Serj continuă să taie adânc cu dalta (dălţi erau mai multe şi de mărimi diferite). Mă întreabă, zâmbind bonom, dacă am auzit de compoziția „Letatlin”. Am spus ceva, stingherită. Vorbește cu pasiune despre Vladimir Tatlin! O biografie interesantă, un artist exponent al avangardei ruse, care a pus bazele constructivismului în artă.
- Îi plăcea opera lui Tatlin!
- Maestrului?
Serj schimbă dalta, o ia pe cea mai mică, parcă ar fi un bisturiu. Îmi propune un ceai, o cafea, are câteva ceşti pe măsuţa-planşetă rulantă, din când în când soarbe și el câte o înghiţitură.
Cei care au avut bucuria să-l cunoască, dacă ar fi întrebaţi cum şi-l amintesc, corul de voci ar răspunde: „Un copil născut din dragoste!” Cu părul roșcat, vâlvoi, ochelari cu lentile groase, mustaţă, blugii şi mâna în care ţinea ţigara, felul cum o ţinea…
Eu am altă imagine a lui Serj: în atelier, la lumina unei lămpi de neon, el deschide sticla cu şampanie şi toarnă până umple cupa (adesea un „stakan”/veselă de atelier), o aşază pe cotul mâinii acum strânse în forma unui unghi ascuţit fix la nivelul umărului, ridică capul sus, îşi îndreaptă şira spinării, se întoarce spre Rex, câinele care-l însoţea mereu, şi rosteşte: „Stoiat’!”. Asemeni unui magician, întoarce cotul mâinii pe care stă paharul cu şampanie, solemn rostește toastul: „Za babs!”. Nu contează dacă sunt prezente doamne sau domnişoare, bea cu plăcere şampania până la ultima picătură. Linişte. Aşaza paharul pe masă, îşi şterge mustaţa, zâmbeşte trist. Îl trage de ureche pe Rex, care i se gudură la picioare. Serj face gestul cu măiestrie, de parcă s-ar fi antrenat ani în șir…
Brusc, se întoarce cu fața spre fâșia de lumină, ia trabucul de pe masă, îl găsește printre ziare, mă surprinde privirea lui sclipitoare, ochii apoși. Continuă să mânuiască dalta, taie materialul, îi aud vocea clară:
- Altă dată vom dialoga despre tata, acum vreau să-ți povestesc despre o fată obișnuită, din clasa de mijloc, fiica unui zeţar, o porecleam Zetz. Învăţam în aceeaşi clasă, am acceptat-o în cercul nostru, al „copiilor elitei”, pentru că avea şi ea o pasiune pentru muzică. Lua lecții de pian în privat şi de la acel profesor ne aducea înregistrări şi, uneori, chiar discuri cu muzică rock, de care eram înnebuniţi cu toţii. Uneori, o invitam acasă la noi, locuiam în plin centrul oraşului într-o casă pentru şefi. Tata a fost acela care mi-a deschis ochii. Într-o zi, a intrat în odaia mea unde eu şi Zetz lipeam pe pereţi nişte cit cu floricele, ca un tapet, atunci tapetul din hârtie încă nu ajunsese pe la noi, şi ne-a apreciat opera. A doua zi dimineaţă, la micul dejun, tata m-a întrebat despre ea. I-a plăcut mai mult porecla, Zetz! „Seamănă cu Anna Magnani, frumoasa Zetz!”. Tata mi-a povestit, sorbindu-și cafeaua, subiectul filmului „The Rose Tattoo”, pentru care actriţa italiană se alesese cu un Oscar. Din ziua aceea, le-am spus prietenilor că schimbăm porecla: Zetz se va numi Anniamaniani. A prins. Ieşeam împreună la concerte, făceam schimb de cărţi, frecventam, eram parte a unui grup „hippie” la care aderaseră odraslele elitei nomenclaturiste din acei ani. Într-o zi, m-a întrebat ce aş vrea să fac când voi termina şcoala. Voiam să mă fac sculptor ca şi tata; ea își dorea să devină balerină. Exersa în fiecare zi, lua lecţii de balet în privat de la o celebră balerină, Iulia Dayn. Fiica zeţarului ocupa tot mai mult loc în viaţa mea, nu ştiu cum se întâmpla. De fapt, eram un infantil, un copil adorat de părinţi, aveam tot ce-mi doream… Într-o noapte de mai, fata asta mi-a propus să urcăm pe Turnul de apă şi acolo m-a pus să jur că eu îmi leg viaţa de libertate şi că noi, eu şi Zetz, din clipa asta vom sluji libertatea. Am jurat, cu uşurinţă. Îmi părea că acest lucru nu mă obligă la nimic.
În anul următor, 1969, în luna august, a avut loc concertul de la Woodstock. Cele trei zile de pace și muzică au schimbat lumea! Ne adunam în găști și ascultam posturile de radio să aflăm ce se întâmplă acolo, la Woodstock. Informaţia ajungea clandestin, copiii elitei care servea puterea aveau acces la informaţie şi din alte surse. Atunci, în august, mi-a zis că ar trebui să facem şi noi ceva, să ieşim din privaţiuni şi frustrări şi să protestăm. Cum? Avea deja o idee, v-am spus că avea imaginaţie. A doua zi, la ora unu, eram pe strada centrală a oraşului, lângă Academie. Zetz şi-a scos sandalele cârpite în trei locuri şi mi-a zis: „Începem marşul pentru libertate! Vreau să ies din „țarcul sovietic”. Serj, ai să mergi pe cealaltă parte a străzii, eu mă duc desculţă până la Medicină. Nu te apropii decât dacă vezi că miliţia mă încătușează”. Cu sandalele sub braţ, am traversat pe partea opusă a străzii. Mă apucase o frică de îmi tremurau genunchii. Trebuiau să vină și alți câţiva prieteni, dar nu au venit. Mergeam şi mă tot îmbrâncea ba unul, ba altul, dădeam peste oameni, care la acea oră erau destul de mulţi. O urmăream pe Zetz! Mergea dreaptă, sigură, desculţă pe strada Lenin! Observam că oamenii se dădeau la o parte, se opreau şi o priveau nedumeriţi. Rochiţa ei din mătase o purta vântul uşor, era atât de scurtă, iar picioarele ei atât de lungi şi frumoase! Când a ajuns în dreptul monumentului conducătorului popoarelor, s-a aşezat pe o treaptă, şi-a aprins o ţigară, apoi s-a ridicat și a continuat să meargă la fel de sigură! Privind-o, părea magnifică, semăna cu Statuia Libertăţii (!) fata desculţă fumând „Gitanos” şi fredonând „Hey Joe, Where You Gonna Go?". Dacă „marşul libertăţii” reuşea, ne înţeleseserăm că vom bea multă şampanie, ne vom îmbăta întru slava libertăţii!
Câţiva tipi, vreo patru miliţieni, au luat-o pe sus, de la spate şi au urcat-o în maşină. M-am repezit să traversez strada, am alergat din urma maşinii, am strigat. Apoi m-am pomenit cu o sumedenie de oameni în jurul meu. Pierdusem sandalele pe care mi le dăduse Zetz să i le duc până la staţia Universitatea de Medicină. Mai avea foarte puţin şi ar fi reuşit! Am alergat la tata la atelier şi l-am implorat să intervină, să o scoată pe Zetz din mâinile miliţienilor.
Tata a intervenit. Doar că nu a prea ajutat, Zetz a fost internată la Spitalul de psihiatrie. Mă duceam la ea în fiecare zi, stăteam sub geam şi îi puneam un magnetofon cu înregistrările lui Jimi Hendrix, Janis Joplin, The Beatles, Led Zeppelin, Pink Floyd, King Crimson… Înainte de a-mi permite o întrevedere cu ea, m-au interogat ca pe un infractor. O uşă metalică s-a dat cu greu la o parte şi de după ea a apărut fiica zeţarului: avea tunsoare zero, era palidă… Abia atunci am văzut că e leit Anna Magnani! Am strâns-o în braţe şi am plâns pe umărul ei, şopteam, sufocându-mă, „Anniamaniania, mi-a fost dor de tine!” A stat la spital vreo două luni, apoi a fost eliberată. Părinţii au plătit o amendă mare, au avut de suferit material, dar cel mai mult au suferit moral. Era unica lor fiică.
Serj a tăcut brusc, continuând să lucreze portretul lui Tatlin. Şi-a aprins o ţigară şi a tras adânc din ea, a pus-o pe marginea planşetei. A privit într-un fel ciudat, vrând să înţeleagă ceva… A luat ţigara, a mai tras câteva fumuri şi a continuat: „Zetz a fost nevoită să repete anul. Eu am plecat la studii într-o mare metropolă din Rusia, am dat admiterea la Critică de artă, la Sculptură nu trecusem proba de creaţie. Ea a venit peste un an, a intrat la Coregrafie.
„Anniamagnianecika” era talentată, viitorul ei părea asigurat. Eram atât de siguri de relaţia noastră! Într-o toamnă, a decedat mama, tocmai când voiam să-mi anunţ părinţii că mă căsătoresc cu Zetz. Deşi nici nu conta oficializarea căsătoriei. Noi eram împreună. Eram acasă, o aşteptam să vină. Dar ea nu a mai venit, nu a mai venit niciodată, dispăruse, parcă intrase în pământ. O căutam cu disperare, nimeni nu mă putea ajuta. Nu ştiam unde să o mai caut, ce să mai fac… Am abandonat Academia de Arte, căutam remedii să scap de suferinţă, de stările-limită din care ieşeam cu greu. Am încercat de toate… Nimic nu ajuta, o iluzie. Într-o zi, tata mi-a destăinuit ce se întâmplase. După moartea mamei, în casa noastră trecuse cu traiul tanti Miriam, sora tatei. Ea nu o suferea pe Zetz. Într-o zi, i-a ieşit în cale la colţul casei şi i-a spus să nu mai vină, să uite drumul spre casa noastră. „Nu eşti perechea potrivită pentru Serj, eşti doar fiica unui zeţar… Nici Serj nu te vrea.” Minciuna e pustiitoare, ea a crezut-o şi, demnă cum era, s-a retras, a plecat, m-a părăsit. Vreţi să ştiţi finalul? A evadat în Statele Unite, Zetz a ales libertatea! Avea acea forţă interioară care o ridica deasupra „a-toate” şi „a-toţi”. Ştia cum să te eliberezi de tot soiul de provocări… Nu am mai întâlnit-o…”
- Şi numele ei adevărat care era?
- Aurica!
Am stat timp îndelungat privindu-ne; aveam încă nişte întrebări, dar nu puteam rosti un cuvânt.
S-a ridicat, a stins ţigara. A prins a învârti planşeta cu figura în relief, asimetrică. Parcă intuind starea mea, a exprimat o emoţie a două fiinţe contopite în una: „Un interviu despre tata? Aţi venit pentru un interviu? Cel mai bun interviu despre tata e despre libertate, curaj, sentimente, despre generaţia beat care voia să iasă din sărăcia spirituală, din societatea paralizată, mutilată de comunism. Aveam ca ideal cultura occidentală, credeam în acel tărâm al făgăduinţei – toate se contopesc cu timpul când o iubeam pe fiica zeţarului şi nu ştiam despre asta… Se întâmpla într-un imperiu alcătuit anapoda, împotriva firii…”