Categorii

Parteneri

Ficțiunile militare ale Olgăi Căpățînă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ficțiunile militare ale Olgăi Căpățînă

imaginea utilizatorului Aliona Grati

Puțini se apucă să scrie despre război dacă nu au fost martori măcar la o scenă reală de luptă. Mai puțini îndrăznesc să îl facă subiect de creație. Ar fi fost L.-F. Céline cu al său roman Călătorie la capătul nopții atât de convingător, ar fi avut lectura acestei cărți efectul „deformator”, în sensul de scorojire a nervilor sub presiunea sofisticatei mașinării a textului insistent în a descrie oroarea carnajului în toate nuanțele, dacă autorul nu ar fi simțit în nările sale mirosul de sânge amestecat cu cel de fum și de praf? Pe de altă parte, ne-ar fi înduioșat reflecțiile Micului Prinț, personajul lui Saint-Exupéry, despre pace, iubire, prietenie și bunătate, dacă n-am fi știut că autorul lui, atunci când nu ședea la masa de scris, pilota un avion de război în toiul lui 1941?
Când se apucă să scrie despre război, Olga Căpățînă are un mare avantaj față de alți autori de ficțiuni militare, ea a văzut îndeaproape fața lui hâdă. Culegerea de proză scurtă Agent dublu, apărută anul acesta la editura bucureșteană Detectiv Literar, conține în substrat experiența dramatică și amintirile autoarei despre răstimpul în care a fost unul din miile de militari trimiși de sovietici să rezolve conflictul armat din Afganistan. Foștii soldați, care au fost implicați în acest război, își tac poveștile încă mult timp după întoarcere. Și Olga Căpățînă și-a înăbușit fantomele trecutului afgan mai mult de 20 de ani, dar ea, suferința, s-a cerut în lume, s-a vrut sublimată și exprimată în formele literaturii.
Deși au trecut decenii de atunci, scriitura Olgăi Căpățînă adoptă, în mare parte, caracterul de reportaj al jurnalistului transmițând în direct sau al cronicarului-ziarist prezentând pentru vreun cotidian evenimentele militare la care a fost martor. Această formulă cu multe informații factologice, dezvăluind calitățile autoarei ca jurnalist de investigație, conferă autenticitate relatărilor și exclude efluviile de melancolie specifice amintirilor. Zic în mare parte, căci cealaltă preocupare a scriitoarei este de a proiecta în universul literar destinele oamenilor împinși la moarte de mințile diabolice ale regimului. Prinși în planurile sibilinice ale conducătorilor de la Moscova, tineri de numai 19-20 de ani, dar și bărbați maturi sunt duși într-un mediu geografic cu obiceiuri necunoscute și sunt lăsați, într-un mod adesea debil din punct de vedere al strategiilor militare, în bătaia mujahedinilor îndârjiți să-și apere patria. Sunt bărbații nevoiți să fie eroi într-o vrăjmășie străină lor. Sunt copiii dragi și așteptați la baștină de mame și soții, care îi primesc înapoi fie mutilați fizic sau moral, fie conservați în sicrie de zinc.
Cele mai interesante personaje ale acestor ficțiuni militare se arată a fi femeile care, spre deosebire de militari, se înrolează și pleacă în Afganistan de bunăvoie, mânate acolo de alte constrângeri. Ele fug cu încrâncenare de acasă, din cauza unei traume familiale sau sociale. Sunt femeile bătute de soți, marginalizate și plătite prost la serviciu și care în felul acesta vor să se afirme sau să-și rezolve situația pecuniară. Pentru aceste personaje războiul se dovedește a fi o formă ciudată de terapie. Ceva analog cu ceea ce i se întâmplă personajului lui Ion Creangă din Prostia omenească, care, după ce cunoaște lumea mare, ajunge să nu-și mai vadă nevasta și soacra chiar atât de întunecate. Grozăviile întâmplate oamenilor pe câmpul de luptă, mutilările corporale și mentale produse de armele războiului le marchează într-atâta pe aceste femei, încât ele se pot ridica deasupra suferințelor de altădată. Obosite în dezastru, femeile renasc, se pătrund de viață ca niciodată, se îndrăgostesc de colegi, le nasc copii.
Olga Căpățînă nu se ferește să pună în scenă și câteva personaje de aborigeni afgani. Dincolo de masele ostile de mujahedini, gata oricând să le ia viața nepoftiților, se profilează câțiva indivizi care colaborează cu trupele sovietice. În povestirile scriitoarei, acești „agenți dubli” au întotdeauna de plătit cu ce au mai scump. De departe cel mai reușit din punct de vedere artistic este portretul lui Hafizullah Amin, președintele Afganistanului, a cărui lichidare, în decembrie 1979, a coincis cu introducerea trupelor sovietice în această țară. Căci oricât de nobile și atrăgătoare i s-ar părea promisiunile, colosul de la Nord își urmărește doar interesele sale.
Agent dublu e o carte rară, care tratează un subiect aproape inexistent în literatura română. Cu atât mai mult trebuie citită.
_______
Olga Căpățînă, Agent dublu (proză scurtă). București, Editura Detectiv
Literar, 2018