Doar ocazia mi-a făcut posibilă lectura acestei cărţi. Проклятый город Кишинёв… Потерянное поколение русских поэтов Молдавии 1970-1990 (Blestem pe tine, Chişinău… Generaţia pierdută a poeţilor ruşi în Moldova anilor 1970-1990), Editura Nestor-Istoria, Sankt Petersburg, 2014, 448 p., mi-a fost împrumutată de scriitoarea şi traducătoarea Miroslava Metleaeva după o discuţie despre forţa unor scriitori celebri de a impune în mentalul colectiv etichete şi clişee de percepţie. Titlul cărţii reia celebrul vers din poemul Scrisoare către Vighel al lui Alexandr Puşkin cu referinţă la oraşul exilului său.
Volumul este o antologie cu poezii (incluzând şi câteva proze evocatoare) semnate de scriitori de limbă rusă care au locuit în Chişinău, în perioada 1970-1990. Selecţia textelor, studiul introductiv şi bio-bibliografiile, de care beneficiază fiecare scriitor antologat, aparţin criticului literar Elena Şatohina (o prezentare a autoarei există pe portalul moldovenii.md). Rezumatul din căsuţa tehnică anunţă şi celelalte criterii, altele decât cel lingvistic, în fapt, motive care au determinat apariţia acestei cărţi despre: „tinerii scriitori ai anilor ’70, care, în mod nedrept, nu au fost observaţi la timp de criticii literari. Nici ei înşişi nu se goneau după recunoaştere, aceasta mergea pe urmele lor, culegându-le fiecare vers, aforism sau fragment de interviu. Dar s-a scurs timpul şi a devenit evident că poeţii acestui cerc nu se evidenţiau doar prin unicitatea stilului scriitoricesc, ci şi prin destinele lor interesante, care ne determină să-i credem o generaţie”.
Cartea mi-a atras atenţia, mi-a produs nedumeriri nu doar prin titlu. În studiul introductiv, intitulat Cronica unei generaţii pierdute, Elena Şatohina afirmă cu tărie că, în anii ’70 ai secolului trecut, la Chişinău, exista un cerc cu peste douăzeci de poeţi talentaţi de limbă rusă, congeneri ai şaptezeciştilor noştri, de care eu personal nu am avut ştire, şi că aceştia au avut în faţă obstacole insurmontabile în calea afirmării, atât în spaţiul republican, cât şi în cel unional. Potrivit Elenei Şatohina, poeţii tineri de limbă rusă de la Chişinău nu puteau răzbate la reviste şi la edituri importante din mai multe motive. În primul rând, poezia lor cu tentă modernistă, alimentată de mişcările disidente din interior (fenomenul samizdatului) şi tendinţele novatoare din Occident, nu rezona şi nici nu putea concura cu autoritatea generaţiei precedente a şaizeciştilor (Evtuşenko et Co), imperturbabilă ca şi stagnarea brejnevistă. În al doilea rând, aceşti autori se simţeau afectaţi de „tendinţele naţionaliste” din Chişinău, tot mai pregnante spre sfârşitul deceniului. Nici anii ’90 nu au fost prielnici acestor poeţi, care s-au pomenit inoportuni în contextul mişcării naţionale cu „dispoziţii antiruseşti”. „Războiul lingvistic” (языковая война), situaţia din Transnistria, reducerea ziarelor de cultură şi a posibilităţilor de editare în limba rusă au fost factorii care le-au anulat şansele de afirmare. În viziunea Elenei Şatohina, anume poeţii noştri şaptezecişti au fost răsfăţaţii timpului, lor li s-au creat toate condiţiile pentru editare în tiraje mari, capabile să configureze peisajul literar chișinăuian.
Un număr important de poeţi talentaţi pe nume Valentin Tkacev, Katia Kapovici, Alexandr Fradis, Evgheni Horvat, Viktor Golkov, Alexandr Iunko, Nikolai Sundeev, Naum Kaplan, Liubov Feldşer, Oleg Maximov, Boris Viktorov, Inna Nesterocskaia, Ian Toporovschii, Viktor Ciudin, Serghei Cernolev, Valentina Kostişar, Danil Miroşenski, Alexandr Mileah, Galia Ogorodnikova, Ian Vasserman, Alexandr Thorov ş.a. alcătuiesc, între anii 1970 şi 1990, o insulă literară cu puţine legături pe continentul legislator de establishment, fără relaţii cu şaizeciştii ruşi autosuficienţi sau cu tinerii scriitori moldoveni, răzgâiaţi în acel moment acasă şi la Moscova. Născuţi pe alte meleaguri unionale şi ajunşi aici într-un fel sau altul, tinerii comunică între ei, scriu şi se citesc reciproc, departe de forfota scriitoricească locală. Puţini dintre ei pătrund în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor. Se simt dezavantajaţi în comparaţie cu „unele genii naţionale ale Moldovei, care s-au ridicat în epoca lui Bodiul, regizori, compozitori, artişti, scriitori, beneficiind de filme cu buget mare, de cărţi groase în tiraje de sute de mii la Moscova”. Se cred pe sine o „generaţie pierdută”, de vreme ce „Creaţia lor se dovedeşte a fi pentru cititorul de atunci, pentru societate, «oraş şi lume» nu doar semiobservabilă, ci şi nedigerabilă, neprelucrată, «ratată» – chit că nu a fost aruncată ca nefolositoare. Ce rost are să mai vorbim de un scriitor, dacă în perioada sa nu a avut parte de un auditoriu, de rezonanţă, de atenţia criticii profesioniste, şi ce e mai important – de un spaţiu de publicare, «lemnele» necesare arderii neîntrerupte a flăcării creaţiei”.
Demersul Elenei Şatohina se alcătuieşte dintr-un repertoriu de reproşuri, supărarea vizează însă Moscova, nu Chişinăul. De acolo, de la centru, poeţii ruşi cu viză de şedere la marginea imperiului aşteptau atenţie integratoare, sperând în zadar să fie invitaţi la reviste de prestigiu, să li se acorde premii, să beneficieze de judecăţi de valoare etc. Ei nu au avut parte de aceste gesturi de încurajare din mai multe cauze. Mai întâi, pentru că nu se pliau pe cerinţele ideologice, care presupuneau subordonare soldăţească, ci preferau propriul stil în acord cu tendinţele novatoare ale timpului. Mai apoi, pentru că nu făceau parte din planurile „internaţionale” ale partidului comunist, care îşi propunea, la acel moment, să gestioneze cu băgare de seamă potenţialul naţional al republicilor. Alţii, nu ei, au ocupat mapamondul regional: „Tinerii poeţi ruşi se puteau doar uita (unii cu invidie, alţii cu înţelegere sau tristeţe) cum textele abia apăruţilor congeneri moldoveni, nu neapărat de calitate, erau incluse imediat în culegeri, cărţi, reviste, ziare, în timp ce ei înşişi trebuiau să facă multiple sacrificii sau să renunţe în genere la această absurdă «bocăneală ca în stejar»” (p. 28). Poeţii naţionali erau privilegiaţi nu doar la Chişinău, scrie autoarea, dar şi la Moscova, şi nu doar în revista „Drujba narodov” (Prietenia popoarelor), preconizată pentru reflectarea fenomenului, ci şi în celelalte publicaţii cu vizibilitate unională. Ca să-şi poată plăti pâinea cea de toate zilele, poeţilor ruşi nu le rămânea decât să se mulţumească cu activitatea de traducător în rusă a poeţilor moldoveni, mult mai solicitată în aceste condiţii, atât în revistele locului (Кодры, de ex.), cât şi la Moscova.
În acest context nefast, susţine Elena Şatohina, s-au frânt multe destine literare, s-au consumat biografii triste. Unii poeţi atât de promiţători au murit în circumstanţe neclare, doi s-au sinucis, alţii şi-au potolit necazul în alcool şi droguri, şi au ajuns în spitale de boli nervoase sau au fost măcinaţi de boală. Totuşi câţiva s-au salvat prin refugiu şi, doar acolo, „la distanţă de Moldova, au ajuns laureaţi ai unor premii literare prestigioase”. Într-un poem, Katia Kapovici compară activitatea acestor poeţi în perioada chișinăuiană cu „zborul unei întregi generaţii deasupra hăului”. Prin urmare, titlul cărţii are menirea să rezume cu expresivitate destinul nefast al unor artişti ruşi talentaţi care au făcut alegerea nefericită de a locui şi de a se afirma la Chişinău. Aceştia empatizează astfel cu predecesorul lor ilustru, cândva rupt subit de confortul şi privilegiile centrului. Ca şi la Alexandr Puşkin, poezia şaptezeciştilor ruşi topografiază suprafeţele suferinţei lor – mari cât oraşul care i-a găzduit o vreme şi care a ajuns iarăşi victimă colaterală a unei mitologii străine.