Parteneri

Europa între aşteptări, deziluzii şi (noi) speranţe (Boris Petric, Jean-François Gossiaux, Europa mon amour. 1989-2009: un rêve blessé)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Europa între aşteptări, deziluzii şi (noi) speranţe (Boris Petric, Jean-François Gossiaux, Europa mon amour. 1989-2009: un rêve blessé)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Cei 20 de ani scurşi de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Răsărit au fost un bun prilej de reflecţie asupra acestui interval. Mai multe colocvii, mese rotunde şi – desigur – studii şi cărţi depun mărturie în acest sens, printre care şi volumul de faţă. Totuşi, în ciuda intensităţii cu care a fost rememorată căderea Zidului Berlinului, va mai fi nevoie de un timp pentru ca perspectiva asupra acestei perioade – şi a celei care a precedat-o: lungul interstiţiu comunist – să iasă de sub imperiul afectivităţii şi să se fixeze în contururi impersonale (şi stabile). Deocamdată, faptul că analiştii prezentului au fost (şi, uneori, mai sînt) şi actori ai evenimentelor din ultimele două decenii – şi, în primul rînd ai căderii comunismului, în timpul căruia au trăit cei mai mulţi dintre ei – face ca istoria perioadei la care mă refer să se constituie prin adiţionarea memoriilor reticulare (puternic marcate, cum e şi firesc, de afectivitate) şi, aproape deloc (încă) în forma naraţiunii „distante”. Orice judecată despre comunism şi postcomunism trece încă, obligatoriu, prin filtrul amintirilor. Peste ani, cînd martorii vor fi dispărut, se va ajunge, cu siguranţă, la o viziune mai detaşată (sau neutră) asupra acestor lucruri, dedusă din surse. Preţul – căci există, mereu, unul – va fi estomparea „culorii locale”, a cotidianului trăit, care, atunci cînd este reconstituit (prin „vocea” actorilor), face tot farmecul unei epoci. Astăzi, „imperialismul” memoriei şi al afectivităţii în reconstituirea evenimentelor din ultimii 20 de ani şi de mai înainte, adeseori irită. Posteritatea îi va regreta absenţa.
Ceea ce tocmai am spus se potriveşte, măcar în parte, şi cărţii de care mă ocup astăzi. Studiile care o alcătuiesc nu recompun istoria Europei de după „războiul rece” (de altfel, nici nu prea ar fi avut cum, ţinînd cont de selecţia foarte largă a autorilor, din mai toate disciplinele socio-umane). Ele ne restituie această perioadă fragmentar, prin cîteva din evoluţiile şi tendinţele sale majore, dar, mai ales, prin prisma percepţiilor celor care le sînt (le-au fost) martori. Acesta este, de fapt, şi sensul „visului rănit” din subtitlul volumului: marile aşteptări, trezite de reunificarea Europei, la 9 noiembrie 1989, s-au transformat, pentru mulţi dintre cei care trăiseră pînă atunci dincolo de Zid, în amare deziluzii, fie că este vorba de calitatea vieţii în societatea postcomunistă, de noile valori colective sau de unificarea europeană, din ce în ce mai incertă. „Conţinutul uman pe care l-au generat schimbările din 1989 s-a pierdut – afirmă, dezamăgit, un fost disident polonez –. Nu eram pe deplin conştienţi de pericolul noului sistem. Valorile proprii unei anumite moşteniri intelectuale s-au pierdut: ele nu au un echivalent comercial. Nu mai am decît unul sau doi prieteni cu care continuu să vorbesc. Ne-am dezintegrat complet”, încheie Piotr Szulkin (numele disidentului), referindu-se la vechiul grup de opozanţi ai comunismului, din care făcuse parte (p. 182). Inutil să mai spun că asemenea reflecţii au ajuns să constituie, în anii din urmă, pretutindeni în Răsărit, expresia unui sindrom specific: cel al fostei disidenţe, care nu-şi mai află rostul în noua lume pe care a ajutat-o să se nască.
În versiuni mai atenuate, cam acesta este tonul mai tuturor mărturiilor strînse în volum, fie că aparţin opozanţilor vechiului regim, fie – paradoxal – multor tineri născuţi după 1989, ori puţin înainte (cum este şi cazul est-germanului Sebastian, invitat, în primul capitol al cărţii, să-şi explice simpatia pentru partidul antiliberal „Die Linke”, considerat moştenitorul fostului partid comunist din RDG).
Încă un exemplu, la fel de concludent, îl constituie marile aşteptări suscitate printre etnicii albanezi de independenţa provinciei Kosovo. Astăzi, însă, la doi ani de la evenimentul din februarie 2008, lucrurile nu arată deloc aşa cum şi le imaginaseră localnicii: departe de a se bucura de beneficiile libertăţii, fosta provincie iugoslavă a devenit o veritabilă „bombă socială pe punctul de a exploda” (l-am citat pe Jean-Arnault Dérens, autorul studiului dedicat fenomenului kosovar; p. 115): recunoaşterea parţială a independenţei (şi, corelativ, imposibilitatea aderării noului stat la organismele internaţionale), convieţuirea tot mai dificilă cu minoritatea sîrbă, şomajul generalizat, consumul de droguri şi criminalitatea fac, deocamdată, din Kosovo un proiect politic dacă nu eşuat, în orice caz, foarte aproape de a deveni unul, aidoma Ciprului şi Autorităţii Palestiniene.
Cazul kosovar este ilustrativ pentru distanţa dintre aşteptări şi realitate, resimţită, astăzi, pretutindeni în Europa. Editorii volumului sintetizează foarte exact această stare de spirit, atunci cînd notează că „după douăzeci de ani [de la dispariţia comunismului], sîntem obligaţi să constatăm că rezultatele noii Europe întrec cu mult iluziile şi deziluziile unora sau altora. Multiplicarea obstacolelor şi a unor noi frontiere întăresc sentimentul de incertitudine în privinţa unui destin comun şi limpede” (p. 9).
Aceste „noi frontiere” nu (mai) sînt politice, ci culturale şi mentale. Cu alte cuvinte, ele sînt interne. Am menţionat, deja, dezamăgirea foştilor disidenţi anticomunişti, ale căror valori par a nu se mai regăsi printre cele specifice societăţii neoliberale de astăzi. Seria noilor bariere intraeuropene (analizată, caz cu caz, în capitolul al III-lea al volumului) mai cuprinde distincţiile etnice (evidenţiate prin exemplul imaginilor – negative şi pozitive – construite de emigranţii români şi autohtonii italieni unii faţă de ceilalţi), clivajul dintre cultura elitelor şi contracultura „manelelor” (gen numit în bulgară „şalga”) sau, la nivelul partidelor politice, rivalităţile din ce în ce mai accentuate dintre conducerile centrale şi liderii („baronii”) locali (un raport ilustrat de Antoine Roger – de profesiune sociolog – cu ajutorul social-democraţilor români, a căror situaţie a devenit, astfel, un exemplu de manual).
Cazul românesc (privit, de astă dată, mai binevoitor) este prezent şi în capitolul al II-lea al cărţii, dedicat „teritoriilor de margine ale spaţiului european”. După aderarea la Uniunea Europeană, România a devenit o ţară de tranzit şi azil pentru transfugii din Orientul Apropiat şi Mijlociu (ceea ce se ştia), dar (ceea ce se ştie mai puţin) a asimilat foarte bine legislaţia comunitară în domeniu, numărîndu-se printre ţările recent intrate în UE care s-au adaptat perfect la reglementările dinamicii (e)migraţiei în Europa. În multe privinţe asemănătoare, poziţia Estoniei (un alt teritoriu de margine al Uniunii) apare, însă, considerabil mai complicată din cauza vecinătăţii cu Federaţia Rusă şi a minorităţii rusofone din mica republică baltică, sfîşiată între „tentaţia europeană” (dublată de exigenţa asimilării lingvistice, impusă de autorităţile locale) şi, pe de altă parte, „patria mamă”, de dincolo de graniţă.
Ca pentru a complica şi mai mult acest mozaic de situaţii, incompleta împăcare cu trecutul a fiecăreia din societăţile ieşite din comunism (studiată, în multiplele sale aspecte, în primul capitol al volumului) a adîncit deziluziile colective, mărind distanţele mentale intracomunitare. Traumele provocate de războaiele din fosta Iugoslavie din anii ’90, devoalarea tragediei Holocaustului şi a rolului jucat în această oroare, în timpul ultimului război mondial, la scări diferite, de o parte însemnată a mai tuturor comunităţilor etno-naţionale intrate după 1945 în sfera sovietică de ocupaţie (un fapt ocultat vreme de aproape jumătate de secol), imposibilitatea societăţilor central- şi est-europene de a se rupe complet de trecutul lor comunist (a cărui nostalgie – botezată în spaţiul est-german de odinioară „ostalgie” – este trăită, cu intensitate, de un număr din ce în ce mai mare de oameni), precum şi alte fenomene, generate de globalizarea economică şi, în general, de ritmul tot mai alert al vieţii cotidiene au şubrezit considerabil proiectul unei Europe unite, împingînd-o într-un viitor nedeterminat.
Ce-i lipseşte, totuşi, Europei pentru a inspira optimism? Cum se (mai) poate acomoda idealul unei coerenţe politice sporite a Uniunii cu diversitatea sa culturală (adîncită în urma extinderii)? Sînt întrebările la care încearcă să răspundă trei personalităţi intervievate în ultima secţiune a cărţii (filosoful israelian de origine română Élie Barnavi, fost ambasador în Franţa, cineastul belgian Luc Dardenne şi antropologul francez Marc Abélès), fiecare avansînd cîte o soluţie, inspirată de antropomorfizarea subiectului, adică a Europei (le las cititorilor plăcerea de a le descoperi, prin lectură).
Nu vreau să las impresia, din tot ce am spus pînă acum, că am avea de a face cu un diagnostic pesimist pus de autori şi editori asupra perspectivelor Europei de a se materializa ca un proiect al unităţii. De fapt, sensul complexei realităţi europene schiţată de contribuţiile din volum este dat de contrastul dintre subtitlul pesimist (deja citat) al cărţii şi titlul principal („Europa mon amour”): oricît de dezamăgitor ar fi eşecul împlinirii aspiraţiilor colective din urmă cu 20 de ani, trebuie convenit că nu tot ce s-a întîmplat de atunci încoace în spaţiul civilizaţiei noastre este expresia unui eşec. La drept vorbind, „rateurile” – chiar dacă importante, precum pacea durabilă în Balcani – au fost mai puţine decît realizările. Încet, încet, visul părinţilor fondatori ai Uniunii prinde, totuşi, contur şi ar fi o dovadă de nerealism să nu vedem asta.
_______________
Boris Petric, Jean-François Gossiaux, Europa mon amour. 1989-2009: un rêve blessé, Paris, Éditions Autrement, 2009.