Sunt câteva decenii de când criticul şi istoricul literar Eugen Lungu îşi publică, cu o regularitate de metronom, eseurile  şi articolele de carte. Interesele acestui specialist, dificil de încadrat şi de calificat în peisajul literar de azi, nu se limitează la literatura română şi nici măcar la literatură. Simpla glosare a unor titluri de la cuprinsul cărţii recent apărute, Spaţii şi oglinzi, dovedeşte multiplele preocupări ale acestui comentator doct şi subtil: Moby Dick, un paradis al simbolurilor sau Antinomicul Pollock (da, e vorba anume de Jackson Pollock, celebrul pictor) sau notele despre cartea lui Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală (o dezbatere amplă asupra identităţii naţionale a românilor basarabeni). Pentru a confirma cumva această dispersie de preocupări, volumul este împărţit în cinci capitole, autorul înaintând, dar nu absolut obligatoriu, de la sfera literaturii spre zone limitrofe, de frontieră: istorie, limbă, pictură, sociologie, semantică, etimologie, semiotică etc.
În ciuda conţinutului eterogen şi a volumului considerabil (circa 300 de pagini), cartea se citeşte ca o monografie postmodernistă, în care amestecul de materii şi procedee uzitate nu mai surprinde pe nimeni. Efectul de unitate este obţinut datorită unei stilistici monocorde, stabilite în toţi parametrii, şi a unui tip de argumentare ce poartă marca inegalabilă a maestrului.
În materie de carte, Eugen Lungu era cunoscut, până nu demult, ca îngrijitor de ediţii sau ca antologator (al unei selecţii de poezie care a făcut epocă: Portret de grup (1995)). În ultimii ani publică două culegeri de articole (precedenta se numea Raftul cu himere (2004)), cu care se impune, cu o nouă intensitate, cohortei de literaţi şi în general publicului larg.
Cărţile lui Eugen Lungu, în ciuda titlurilor neutre, nespectaculoase, caracteristice acestui gen de literatură, sunt adevărate tezaure enciclopedice. Specificul articolelor inserate constă în faptul că ele depăşesc, prin nivelul de informaţie, cadrul strict al temei. Critica literară a lui Eugen Lungu nu se detaşează de pluton numai printr-o punere amplă în context, ci şi prin vehicularea criteriilor axiologice, adică stabileşte în permanenţă trăsăturile valorice, dar şi punctele nevralgice ale obiectului supus analizei.
Metoda de lucru, cu variaţii totuşi destul de mari în funcţie de domeniu şi obiect, poate fi ilustrată în baza câtorva materiale din carte. Să luăm cronica vastă la cartea dlui acad. Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia (Ed. Ideea Europeană, B., 2005). Articolul începe cu o introducere, amintind, cu ajutorul unor referinţe colaterale, de un paradox legat de Bacovia: pe de o parte, arta poetului de a trece neobservat, respingerea sa de către criticii de direcţie ai perioadei interbelice, Lovinescu şi Călinescu (despre primul, Eugen Lungu observă cu perplexitate că autorul teoriei sincroniei valorilor a ratat sincronizarea lui Bacovia cu marea poezie a momentului, iar Călinescu îl va cantona pe autorul Plumbului într-un „manierism insuportabil”); pe de altă parte, se atrage atenţia asupra amănuntului că Bacovia nu a rămas un anonim: a luat câteva premii importante, inclusiv Premiul Naţional de Poezie pentru 1934, în tandem cu Arghezi. Eugen Lungu va relua dezbaterea paradoxurilor bacoviene sub aspectul comportamentului existenţial al poetului, completând aria de probleme dezbătute. Bacovia va rămâne descris neunivoc de contemporani: unii au văzut în el un om slab, suferind, taciturn, lipsit de reacţie, singuratic, alţii au proiectat imaginea unui ins vesel, comunicativ, dansator pasionat etc. Eugen Lungu respinge ideea prezentării unilaterale a poetului băcăuan nu numai în ce priveşte elementul biografic, ci şi creaţia lui poetică. Totodată, se arată neîncrezător faţă de etichetările generoase ale criticilor de a-l aronda pe poet tuturor mişcărilor literare: „clasic, baroc, tradiţionalist, romantic, antiromantic, simbolist, postsimbolist, antisimbolist, decadent, impresionist, preexpresionist, expresionist, fauvist, suprarealist, modernist, postmodernist” (p. 10). Prin această punere în scenă, Eugen Lungu anticipează riscurile celor ce se încumetă a pătrunde în universul liric al lui Bacovia. Enciclopedismul criticului nostru este departe de a se sfârşi aici. Numeroase aspecte ale studiului dlui Cimpoi, luate în discuţie, sunt plasate în contexte ce depăşesc cu mult hotarele unei cronici de întâmpinare. Dacă mai punem în calcul trecerea în revistă a bibliografiei la subiect, comentariul devine articol de dicţionar literar.
Nu vor lipsi aprecierile favorabile cărţii lui Mihai Cimpoi (bibliografie completă, expresivitate inspirată, fără exaltări, abordări inedite, analiza din perspectiva întregului şi a detaliului, argumentări irefutabile în favoarea tezei că bacovianismul reprezintă o continuare a eminescianismului etc.), nici comentarea unor exegeze, de care Eugen Lungu pare a fi uşor deranjat (supra­licita­rea des­chi­derilor complementare, paralelismul artificial între Bacovia şi, de exemplu, Brâncuşi, „remorcarea plumbului sub incidenţa lui Kurt Gödel”, logician şi matematician american, lejeritatea cu care sunt repetaţi termenii fenomenologici şi alte „mici rezerve”).
Spaţii şi oglinzi, textul care dă titlu cărţii, e prefaţa la volumul Eseuri, critică literară apărut în cadrul colecţiei Literatura din Basarabia. Secolul XX. Pe lângă trăsăturile deja reliefate (seriozitate, documentare, analiză pe text), descoperim şi alte disponibilităţi ale criticului şi istoricului literar. Avem aici creionarea unor portrete de profil, vii, sugestive, memorabile în concizia lor. Criticul Eugen Lungu este dublat de scriitorul Eugen Lungu. Preiau aproape la întâmplare un fragment. Nicolae Leahu este văzut ca un ianus bifrons al criticii autohtone: unul, catedratic, „analizează fenomenul în sincronie şi diacronie, demontându-l pentru demonstraţie şi asamblându-l la loc cu precizie digitală”, altul, „exasperat de rigori şi limite”, „dă cu tifla, ricanează, bate şaua, umblă pe muchiile textului, într-un cuvânt se dă în stambă” (p. 49).
Atunci când se pronunţă pe marginea unor critici şi eseişti din perioada sovietică, cu opera încheiată, Nicolai Costenco, George Meniuc sau Vasile Coroban, nu ezită o situare a lor în timp. Reabilitarea autorilor este una realistă, şi nu fantezistă. Impresia despre Marea Neagră, cel mai bun eseu al lui Meniuc, este palidă, recunoscându-i lucrării doar merite de ordin istoric. Pentru a pune într-un context literar universul utopic, caracteristic prin excelenţă socialismului, Coroban a fost nevoit să apeleze la analiza celebrului roman al lui Cervantes, Don Quijote, utilizând un instrumentar sofisticat, nelipsit de echivocuri, dificil de recuperat. Dacă eseistica din interbelic a unui Alexandru Robot (spune Lungu) a fost anulată de opţiunea autorului însuşi, el fiind acela care a refuzat să o dezvolte, cea din epoca sovietică are la bază resorturi politice şi sociale mai complicate, cu un final care nu-i oferă eseistului nicio şansă.
Problemele tratate sunt diverse. Bunăoară, într-o cronică despre pictorul Asachi asistăm, în mod pasager, la o expunere, datată cu 5 august 2009, în jurul ortografiei române, care a făcut, din 1993 când a fost adoptată de Academia Română, o variantă uşor modificată a sistemului ortografic al lui Sextil Puşcariu, să se verse multă cerneală. Este vorba de scrierea cu (î) din (i) şi cu (â) din (a). Reluarea discuţiei pică într-un moment oportun când şi Institutul de Lingvistică din cadrul Academiei din Republica Moldova a adoptat sistemul de scriere cu (â) din (a) în mijlocul cuvântului, cu excepţia derivatelor. (Trebuie spus că Eugen Lungu pledează pentru scrierea cu (î) din (i), fără a se considera un adept ortodox al ortografiei din perioada socialistă: „Deşi bombănind, sunt gata să le accept – mă rog, convenţia!...” (p. 66)). Mai e în notele lui Eugen Lungu un detaliu amuzant (sau procedeu literar?): autorul e gata să accepte noua ortografie, dar nu vrea să o facă spellingul instalat în computer. Faptul e cu atât mai curios, cu cât Word 2003 are un Proofing tools cu verificatorul românesc conformat noii ortografii. Mai mult, chiar Word 2000, cu care am lucrat mulţi ani, avea un verificator în aceeaşi ortografie adoptată în 1993.
Vreau doar să menţionez, ca să închidem tema, că nu ştiu dacă a scrie cu (â) din (a) la mijlocul tuturor cuvintelor e mai absurd decât a scrie doar în cuvântul român şi derivatele lui.
Eugen Lungu e literat, istoric, lingvist, dar mai întâi de toate e filolog, într-o accepţie clasică a termenului, aşa cum l-a definit Coşeriu: „…pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură şi istorie” (Introducere în lingvistică, Cluj-Napoca, 1995, p. 15). Astfel, apariţia celei de a doua ediţii a Dicţionarului latin-român (2003) îi oferă lui Eugen Lungu ocazia de a realiza, prin intermediul cuvintelor latine traduse în română, incursiuni aluvionare în civilizaţia latină şi chiar în cea greacă. În stilul său nedezminţit, comentariile încep cu câteva reproduceri din reacţiile din presă ale lui Şerban Cioculescu, cunoscut pentru acribia sa, la prima ediţie a dicţionarului (1983), justificându-se indirect apariţia acestei ediţii revăzute şi completate. În Cronica diletantului (modelul călinescian e transparent), Eugen Lungu acreditează ideea că oricare articol ultrascurt din dicţionar ascunde un noian de informaţie şi poate fi transformat în unul enciclopedic. Cuvântului murra (murrha) tradus succint prin smirnă (nu mir, cum a fost tradus greşit în prima ediţie) i se adaugă încă vreo patru pagini de text, în care sunt dezvăluite denotaţiile şi conotaţiile ascunse ale icebergului. Criticul conchide, nu fără inflexiuni autoreflexive: „Latina, ca şi steaua care a murit, continuă să trimită spre noi semnale pulsatorii. Important e să ne pricepem  să le decodificăm” (p. 111). Eugen Lungu e tocmai persoana care se pricepe să reconstituie părţile nevăzute ale obiectelor, fenomenelor, noţiunilor, părţi care sunt şi cele mai mari.
Unica zonă ocolită de Eugen Lungu pare a fi poezia şi limbajul poetic. Poezia cade sub incidenţa criticului numai în chip provizoriu, aşa cum se întâmplă în Temă ne-liberă: moartea. Tema scoate în prim-plan poezia Mariei Banuş sau a lui Marin Sorescu, şi nu lasă să iasă poezia în faţă, singură.
Spaţii şi oglinzi nu e doar o carte de articole şi recenzii, care să înregistreze reacţii, mai mult sau mai puţin plauzibile, la un volum recent apărut sau la un act de cultură, ci în primul rând un exerciţiu zilnic de erudiţie, o sursă de informaţie ce îţi stă oricând la dispoziţie.
___________________
Eugen Lungu, Spaţii şi oglinzi, Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2009.