Am văzut expoziția Raporturi de forțe a lui Vasile Rață. Acesta a împlinit acum un an vârsta semicentenarului și a realizat la finele anului trecut un catalog în care a inserat jaloane din creația sa din ultimele aproape trei decenii. Dar expoziția nu este despre asta.
Cei care-l cunosc pe autor de ani mulți1, iar eu pot spune că de-o veșnicie îl urmăresc, știu că Rață este pictor, și unul chiar foarte bun, profund, cathartic pe alocuri. Fost ucenic al lui Ion Sălișteanu, Rață s-a dedicat vreme îndelungată studiului picturii abstracte, dar nu pentru că figurativismul i-ar fi totalmente străin, ci pentru că firea lui iscoditoare dorește să atingă și să sfârtece misterul, nevăzutul, intangibilul. Asta e firea lui. Iar pictura l-a ajutat și îl ajută să se apropie de această dimensiune. Din când în când însă parcă nu se simte prea confortabil în veșmântul său de pictor și îmbracă straiele de performer, de instalaționist, și iese din atelier. Caută, cercetează, explorează, adună obiecte, recreează contexte, scrie și texte.
Resemantizare, reciclare, reluare, reuzitare, reînsuflețire, aceștia și alți mulți termeni aidoma lor se pot proiecta în discursul despre opera lui Vasile Rață. Spirit asumat duchampian și rothkian deopotrivă, acest artist nu doar că se simte confortabil în umbra celor doi revoluționari, ci îi și provoacă adesea. Cel mai adesea, ludicul lipsea celor doi, or Vasile Rață vine cu această marotă asumată. Surâde șugubăț. Șarjează uneori. Nu se potolește. Este la fel de imaginativ ca și celebrii săi înaintași, fără a le mima temele, tiparele, ticurile... el le conectează însă vârtos la propriile lui realități.
Aceste lucruri le-a pus la bătaie cu asupra de măsură în expoziția Raporturi de forțe – în care artistul încearcă și reușește pe alocuri să definească ce este forța. Chiar și în acest titlu Vasile Raţă e ambiguu, duplicitar. În sens că nu spune – putere, ci forță. Nu o numește prin dimensiunea sa ontologică, politică, ideologică, ci o înghesuie în colțul său energetic, estetic, de unde poate riposta mai puțin. Esteticul e potolit, nu contondent. Poate e întâmplătoare, dar eu nu cred că este, și alegerea locului în care s-a conceput această expoziție. Galeria Victoria Art din București, care e amplasată în subsolul unui bloc, deși este un spațiu generos, este și anaerob, apăsător, cu tavanul jos, în care orice discurs politic sau ideologic pare pitic. Anume acolo, în spoturile cu lumină rece și caldă, Vasile Rață ne-a supus unui duș arctic printre semne și simboluri, astfel că artefactul devine armă de vânătoare pentru oamenii cu discernământ. Spuneam mai sus că Rață este un împătimit al operei lui Marcel Duchamp, de aceea capcanele pe care le întindea odinioară marele înaintaș încearcă să le formuleze și el astăzi. De pildă, în această expoziție apar două obiecte oarecum redundante astăzi: gantera și titirezul. Ambele făceau parte din viața cotidiană a copilăriei și adolescenței lui Rață, ca și a autorului acestor rânduri. Astfel, atunci când eram copii părinții ne cumpărau un titirez romboidal, fie unul viu colorat, cu dungi orizontale, fie vopsit într-o singură culoare, care avea în interior un mecanism ce producea o mișcare helicoidală și-l punea pe acesta într-o mișcare circulară. Ei bine, concluzia e că acest obiect depindea de forța și frecvența cu care apăsai pe butonul dinamic și de aceasta depindea lungimea duratei cu care se mișca titirezul. O mișcare paușală, în fond, fără sens, absurdă, și agresivă fără noimă. Cumva pe alt palier, dar la fel punând accentul pe absurdul vieții sovietice, este și sugestia cu ganterele, unele colorate în culori stridente, cum sunt și titirezii, deși la origine ganterele sunt de culoarea aliajului din care au fost fabricate, negru sau gri, asta dorind să spună că multe lucruri erau arătate așa cum acestea de fapt nu erau. Atunci când pe bulbii lor apar însemnele marilor religii: creștinism, iudaism, islam și budism, autorul ironizează pe seama tangajului care a devenit „religia” de astăzi, care nu mai e trăirea personală și intimă a fiecărui credincios, în raport cu Dumnezeu, ci a devenit un autentic carusel pus în mișcare de societatea de consum, de partide sau mercantile interese ale reprezentanților de vârf ai acelor religii; balansarea e periculoasă, ideologizată, necinstită și antiumană (Ganteră roșie, Pentru pectorali cu ghid, Gantere pentru extreme, Gantere pentru pacifiști etc.). Iar Haltera CCCP – reia o halteră absolut minimalist modificată, ready-made prin excelență, care a primit inițialele celui mai mare împeriu din câte au existat vreodată, gravate cu roșu, pe fundal auriu. Este pusă într-un cub din plexiglas, sporind ironia muzeificării a ceva ce a fost cândva necuprins ca întindere, și nebiruit ca armă politică. Se pare că puterea nu ți-o dă doar arsenalul militar, ci și întinderea geografică. 
Evenimentele de dată recentă din România, cu mitingurile ce au cuprins întreaga țară la ieșirea din iarnă, l-au inspirat pe Vasile Rață să conceapă o lucrare care este intitulată cu numele sloganului cel mai uzual al primelor săptămâni din luna februarie, #RESIST (2017). Întrebarea ce persistă în gestul artistului este: cine se află în acea cămașă de forță, albă, imaculată și teatral suspendată pe perete – pacientul, sistemul, guvernanții, întreaga lume sau artistul însuși? 
Pe astfel de ambiguități glisează, cred, întregul discurs contemporan, aflat între consistența și prețiozitatea materialelor, culorilor, pereților albi și ideea tot mai șubredă, mai laxă pe care autorii reușesc să o întruchipeze, să o transmită. Desigur, nu descoperi în compozițiile și obiectele lui Rață nimic soteriologic sau prea explicit. Ele joacă, într-o lume tot mai debusolată, cartea burghezului compătimitor, umanist și politic corect.
De aceea, expoziția Raporturi de forțe mi s-a părut poate cea mai „politică” dintre toate prezențele expoziționale pe care le-am văzut în cazul acestui artist, dar e politizată esențialmente estetic, culminând cu acea Trusă protecție de imigranți (2017), în care sârma ghimpată e pusă calofil într-o casetă transparentă, cu mâner și mănuși incluse, albe, bună de expus direct într-un muzeu de artă contemporană...
 
Aprilie 2017
 
1 Un prim text despre Vasile Rață l-am publicat chiar în paginile revistei Contrafort, în 1996. Artistul împlinea atunci 30 de ani.