Parteneri

„Ereziile” intelectualului dezabuzat (Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Ereziile” intelectualului dezabuzat (Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului)

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

După Născut în URSS, o nouă carte de Vasile Ernu avea să trezească justificate aşteptări şi curiozităţi. Volumul de debut, multiplu comentat şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România (spre surprinderea, post festum, chiar a unora din membrii juriului), cocheta cu amintirile sale zglobii despre comunism, lipsite de patimă resentimentară, dorind să se plaseze polemic faţă de trendul oficial al condamnării regimurilor de tip sovietic. Culturalmente şi sociologic vorbind, Ernu se revendică – aşa cum o spunea el însuşi la lansarea cărţii sale la biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău – de la Ostalgia. Este fantoma compensatorie pe care o cultivă unii nemţi din landurile estice ale Germaniei reunificate în legătură cu defuncta RDG. Născut în URSS nu frapa prin complexitate, ci prin această plăcere de a fi à re­bours, de a da cu tifla ideologiei „corecte” (ghilimelele sunt de rigoare), mainstream-ului anticomunist. Între timp, autorul nostru a început să-şi cultive şi un stil de a fi, un brand, un contur mediatic. E un exerciţiu de imagine atent studiat, pentru o lume ahtiată de privelişti şi de etichete, prin care Vasile Ernu îşi construieşte o identitate proprie, inconfundabilă, reflectată chiar şi în ţinuta-i vestimentară: nelipsita şapcă trasă pe ochi şi fularul răsucit de mai multe ori în jurul gâtului – articole de îmbrăcăminte asortate cu cearcănele şi paloarea chipului său subţire, de intelectual brechtian. Gestul autorului e simpatic şi răspunde unei normalităţi la care aspirăm de mult: aceea de a ne simţi oameni liberi, de a repudia constrângerile şi tabuurile de orice fel şi oricât de „nobil” fundate.
Ultimii eretici ai Imperiului – cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu – a fost lansată în cadrul unui turneu de promovare, organizat de autor. Etapa de la Chişinău, aşa cum se ştie, s-a însoţit de un scandal, pe bloguri, pe care l-am reprodus parţial în nr. 11-12/2009 al Contrafortului. Ernu, din nou, a vrut să şocheze, să contrarieze cu orice preţ, şi a gândit un scenariu… cu Mark Tkaciuk  pe post de special guest, de vedetă invitată. Nu reiau, în detaliu, şiragul de argumente şi contraargumente rostite cu acest prilej, când, la un moment dat, am avut senzaţia că vorbim limbi diferite – asta, deoarece invitatul-surpriză al confratelui nostru nu era un intelectual rusofon cu opinii diferite de ale mele, dar având totuşi un statut independent, ci un individ implicat în mizeriile politice din ultimii opt ani, un „guru” al regimului Voronin. Ernu ne-a reproşat, nouă, Contrafortului, că nu suntem suficient de liberali, că ne închidem în naţionalisme gen Literatura şi Arta (o afirmaţie ce trebuia să-i fi supărat de-a binelea pe redactorii acestei publicaţii), ne-a replicat că perpetuăm, prin „anticomunismul” nostru visceral, linii de demarcaţie anacronice şi conflicte ireductibile între diverse categorii etno-sociale (deşi, naivul de mine, am avut convingerea că de asta se ocupă organizatorii represiunii din 7 aprilie şi din zilele de după!). Mark Tkaciuk nu a mai ajuns la eveniment, rătăcindu-se cu avionul prin ceaţa groasă de deasupra Austriei (aşa i s-a explicat absenţa), însă „prezenţa” lui simbolică, în calitate de referinţă discursivă, şi-a atins scopul, făcând o excelentă publicitate cărţii lui Vasile Ernu, aducând lumea la librărie. Şi ce altceva şi-ar fi putut dori un autor?...
Dincolo de aceste discutabile strategii de marketing, cititorii au pe masă o carte incitantă, provocatoare, scrisă mult mai bine decât volumul de debut al lui Ernu – mai complexă, cu o documentare mai bogată, ţintind mize mai ambiţioase. Dia­logul scriptic dintre cei doi protagonişti – Vasiliy Andreevici (tot el şi naratorul) şi A.I., supranumit „Marele Instigator” – ia în colimator tot ce poate să răscolească spiritul unui intelectual conectat la controversele politice şi ideologice ale zilei. Schimbul de scrisori dintre cei doi, rulat pe măsură ce naratorul străbate „maica Rusie”, spre Moscova, pentru a se întâlni cu mai vârstnicul său prieten, cu un tren în care conductorii încă mai oferă pasagerilor ceai în pahare puse în suporturi de aramă, evocă tehnicile literare ale unor autori din secolul al XVIII-lea, europeni dar şi ruşi (Radişcev), încondeind fiecare capitol cu un preambul rezumativ şi utilizând convenţia manuscrisului găsit/revelat în final, din care ni s-a relatat tot timpul. Conceptual vorbind, e o modalitate ingenioasă de „împachetare”, de învăluire convenabilă a reflecţiilor şi opţiunilor autorului, prin alăturarea unor puncte de vedere, care, de fapt, nu se contrazic, ci se completează – asta se vede, de altfel, şi din uniformitatea stilistică a dialogului lor epistolar. Nici proză, nici eseu: mai degrabă o carte de dezbateri, cu opinii aşezate sub semnul ereziei în raport cu orice centru de putere politică, ideologică şi intelectuală.
Vasile Ernu priveşte lumea de azi ca pe un imens câmp de bătălie în care se experimentează tehnici sofisticate de înfeudare a conştiinţelor. Nu mai e vorba de gulag sau de lagăre de concentrare naziste, ci de corporaţii transnaţionale, de mass-media, de civilizaţia virtualului, suficientă sieşi, preocupată să asigure, în numele eficienţei şi profitului bursier, un control tot mai strict al minţii umane. Artificialitatea lumii în care trăim, desprinsă de legile naturale ale existenţei (şi de natura propriu-zisă), a devenit marele duşman al libertăţii individului. Lumea noastră seamănă cu un păienjeniş de interconexiuni, iar cuvântul-cheie este reţeaua: dacă funcţionezi în interiorul reţelei, contezi, ai liniştea asigurată, dar vei plăti cu anihilarea personalităţii, vei fi redus la o „grămăjoară” de reflexe. Totul în lumea de azi este invenţia unor experţi în manipulare, inclusiv tranziţia spre liberalism şi economia de piaţă, sau revoluţiile oranj din spaţiul postsovietic. „Realitatea istorică” nu mai există de mult, susţine unul din personajele invocate în scrisorile celor doi amici, un ins bine informat, zis Cinicul (fost agent KGB, trecut în slujba americanilor). „Actualitatea” este, exclusiv, un produs de marketing, show-ul politico-financiar a luat locul propagandei de altădată, iar specialiştii de PR şi advertising i-au substituit pe politrucii comunişti şi pe comisarii în geci de piele. „Ca să rezişti unei astfel de lumi, spune Ernu, o poţi face numai deconectându-te, doar întrerupând verigile comunicaţionale. În momentul în care intri în zone închise, neaccesibile sferelor mediatice, are loc o surprinzătoare creştere a valorii.” (p. 44) Soluţia supravieţuirii individului, în aceste condiţii, va fi camuflajul, eschiva mobilă, subversiunea inteligentă, ambuscada şi replierea rapidă după fiece lovitură, adică tactica aplicată de partizani împotriva trupelor regulate: „În noua luptă totală şi invizibilă, noi nu mai luptăm pentru un partid şi nu mai avem un „caracter teluric”, nu vrem să ne eliberăm un teritoriu de care suntem legaţi, nu mai luptăm să ne eliberăm o „patrie biologică”. Noi suntem partizanii care luptăm să ne eliberăm ultimul teritoriu care este propria noastră fiinţă. Trebuie să luptăm, să lovim duşmanul fără milă pentru a deveni liberi, pentru a ne elibera conştiinţa şi gândirea.” (p. 60)
Teorii la modă, inspirate de o abundentă literatură conspiraţionistă. Vasile Ernu le decupează şi le „reciclează” într-un coctail tematic, într-un bricolaj de idei extravagante. Problema cu acest fel de discurs, care îi face cu ochiul unui cititor tracasat de marasmul unor ţări postcomuniste, este că relativizează totul, prezintă lumea vestică drept o cabală îngrozitoare a unor sforari oculţi, transferă răul totalitar în inima capitalismului de tip occidental, suspendând dreptul la opţiune şi libertatea de expresie – „redute” visate în lungile decenii postbelice de popoarele est-europene şi cucerite efectiv după 1989. Demontarea cinismului instituţional cu „şperaclul” altui cinism – cel al intelectualului dezabuzat, cu vederi de stânga, cum se înfăţişează autorul nostru –, ignoră realitatea unor societăţi, americană sau vest-europeană, în care ponderea comunităţilor locale, eficienţa sistemelor legislative, forţa votului popular nu pot fi contestate. Să ne amintim, pentru a da un singur exemplu, de referendumul pentru Constituţia Uniunii Europene de-acum câţiva ani, respins în Franţa, Olanda şi, ulterior, în Irlanda – ţări ale căror guverne nu au îndrăznit să aprobe documentul printr-o simplă trecere prin parlament. Chiar dacă rezultatul de mai târziu a fost diferit, ca urmare a unei energice campanii de informare şi explicare, „Nu”-ul franco-olandez a demonstrat, la momentul respectiv, puterea de care dispun masele de alegători educaţi în spirit democratic. Tocmai de aceea, soluţia avansată de „ereticii” lui Vasile Ernu – insularizarea orgolioasă şi rezistenţa în grupuri de partizani împotriva noului sistem uniformizator – poate fi luată doar în registru liric sau ludic, pentru că altfel prea ar semăna cu revolta muncitorilor împotriva strungurilor din fabrici, în perioada impetuoasei industrializări capitaliste din secolul al XIX-lea, cu gherila romantic-sangvinară a lui Che Guevara (idolul anarhiştilor şi antiglobaliştilor de pretutindeni) sau – mai recent – cu tacticile Al-Qaeda, ai cărei luptători, tot aşa, combat la greu (e drept cu tehnologii împrumutate de la inamic, create în condiţiile unor societăţi libere şi concurenţiale) „Occidentul demonic”, spre a-şi conserva specificul medieval şi raporturile… foarte naturale – nimic de zis! – dintre indivizi, pe care doctrine inventate, fictive, precum cea a drepturilor omului sau a corectitudinii politice nu le-au alterat. Aceşti oameni neafectaţi de artificialitatea lumii moderne consideră cât se poate de firească feregeaua trasă pe chipul femeilor şi recursul la Kalaşnikov ca mijloc de rezolvare a diferenţelor de opinii.
O altă remarcă aş face în legătură cu „superficialitatea românească” versus „profunzimea sufletului rus”, atacată de autor. Caragialescul „Eu cu cine votez?”, susţine Vasile Ernu, „este singura frământare a gândirii politice de pe aceste meleaguri”, în timp ce întrebările politice ruseşti de tipul „Ce-i de făcut?” şi „Cine-i vinovat?”, nu au nici un sens la noi. Poate că derizoriul vieţii politice româneşti ne pare adesea exasperant şi… lipsit de transcendenţă, dar tot e mai bun decât „răspunsurile abisale” ale ruşilor, care s-au repezit să arunce lumea în aer în loc să instituie, acasă la ei, un regim bazat pe alegeri libere.
Nu contest dreptul artistului de a pune totul la îndoială, aşa cum şi-l proclamă Vasile Ernu, şi voi prefera întotdeauna disconfortul pricinuit de un intelectual cârtitor încremenirii în dogmă. Însă pasiunea negaţionistă este şi ea pasibilă de parţialitate şi exagerare… Altfel, cartea conţine pagini foarte dense ca orizont cognitiv şi pline de suculente speculaţii (un fel de pop-philosophy) despre psihologia Gulagului (cazul Varlam Şalamov), despre felul în care personaje de tip Ostap Bender (adică micii comercianţi şi contrabandişti) au erodat mai eficient regimul sovietic decât pledoariile pentru „valori” ale disidenţilor (o aserţiune precum: „comunismul a fost anulat printr-o singură frază” – întrucât era vorba de un regim bazat eminamente pe discurs, de o maşinărie de fabricat semnificaţii – te face visător cu privire la seducţia unor metafore…), despre internalizarea definitivă a „orânduirii” aduse de tancurile Moscovei în România, prin fantasma independenţei ceauşiste, despre Dracula ca revelator al lumii alienate în care trăim şi multe altele. Până la urmă, paradoxul demistificator al autorului nostru conţine o autoironie implicită, deoarece transformă „ereziile” sale într-o marfă bine vândută – dovadă, cum spuneam, succesul de public, regizat în manieră PR, al Ultimilor eretici… –, circumscrie „abjurările” sale aceluiaşi nesuferit sistem. O spune şi A.I., fostul disident care a vrut în tinereţe să-l asasineze pe Stalin, iar azi este contrariat de lumea cinică şi mercantilă care i-a luat locul: „Eu am mereu o nedumerire: nu înţeleg cum se face că ori de câte ori critic, îmi intră o sumă de bani în cont.” (p. 246)
Asta se întâmplă la ei, în „cinicul” şi „dezumanizantul” Occident, care te invită să susţii conferinţe, nu la noi, în Estul postcomunist. Aici poţi să stai liniştit, Vasile Ernu: libertatea ta de conştiinţă ori va fi ignorată cu dispreţ, ori, dacă va deranja, va fi repede cuminţită de „băieţii veseli”, scăpaţi de lustraţie, cărora nu le pasă nici de Dumnezeu, nici de Codul Penal.
__________________
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009