Categorii

Parteneri

epilog pentru poemul nescris

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

epilog pentru poemul nescris

imaginea utilizatorului Gheorghe Calamanciuc

întrebări aiurite
 
Când mă vor duce – 
ştiţi voi unde, hliziţilor, –
întrebaţi-mi carnea râvnită de viermi:
ce patimi frivole-au frământat-o?
ce foame curgătoare de nimicuri
mi-au furat-o?
 
Şi-mi mai întrebaţi văzul, orbilor:
ce culori amăgitoare ale-acestui pământ
i-au hrănit irisurile?
ce umbre lunecoase spre dezmăţ
l-au îndulcit fariseic?
 
Şi-auzul adormit mi-l mai întrebaţi,
surzilor:
ce păsări răpitoare strangulatu-l-au,
despicându-l la trecerea Prutului?
 
Când mă vor duce – 
pricepeţi voi unde, triştilor, –
întrebaţi-mi şi inima:
de ce, suferinda,
mi-a lăsat, singurel, sufletul 
să se-nalţe la ceruri?
Singurel?! Fără ea?!
 
 
nu pot crede, suflete
 
Nu ştiu. Chiar nu ştiu
de-ai fi de trebuinţă, suflete al meu,
acolo, în ceruri.
 
Mai degrabă, 
în repausul cela viscolit de negură,
ai folosi la ceva aici, pe pământ.
Pe cărările căruia, noduroase,
fost-ai încolţit de pizmă, laşitate,
măsluit cu zâmbete de Iuda
şi trimis pe eşafodul disperării
de către iubiri cu săruturi euro.
 
Nu pot crede, suflete al meu, tu,
că acolo, în nemărginitul prădalnic,
ai putea uşura cu ceva destinul
Universului cela fără destin.
 
Aici, da,
ai putea să-ţi scuturi aripile grele de 
dor
peste florile însetate din geamul femeii
care mă însingurează 
din ce în ce mai uşor...
 
Ai putea să-ţi osteneşti zborul
până la mormintele sfinţilor mei
de sub cruci
care m-au trimis în păcatul
lumii acesteia.
 
Să mai poposeşti lângă frunţile,
aplecate asupra filelor mele cu visuri,
scrise tot cu suferinţa ta, suflete.
 
Şi te-aş vrea mereu planând
în văzduhul acestui pământ care
ai avut blestemul de taină 
să fie şi-al tău...
 
 
epilog pentru poemul nescris
 
Pentru că nu-mi vine nicidecum
să-l zămislesc, iată,
scriu acest micuţ epilog la poemul pe 
care
oricum îl am dăltuit în memorie,
ca pe-un gata făcut.
 
Mi-l imaginez totuşi:
e plăpând, cu ochi mari, de culoarea 
brânduşelor
pe care-n copilăria-mi flămândă
le culegeam, înrourate buchete, 
în Codrul Cosminului,
ducându-le mamei
să-şi înroureze şi ea ochii blânzi.
 
Şi-ar mai putea avea poemul acela
şi-o gură de cireaşă în iunie,
cu buze tremurate de copilă – 
e prima iubire adolescentină a mea
pe care-o ocrotesc ca pe-o floare 
a dorului nespus.
 
Şi pe buzele acele de sărut în visare
ar mai putea da din aripi un fluture 
de surâs
care-ar închide zburător poemul.
Poemul nescris. Că epilogul lui e acesta
ce vi-l dau să-l scrieţi încă-o dată şi voi
cu respiraţia inimii.  
 
 
rugă pentru întârziere
Lui Vasile Romanciuc
 
De câte ori, Doamne, de câte ori,
Te-am rugat să mai întârzii să mori
 
În sufletu-mi tremurat, ca trestia,
Spre bucuria diavolului, bestia!
 
Dar Matale te faci a nu auzi
Ruga-mi de sânge de fiece zi.
 
Şi continui să te stingi cu puţinul
În sufletu-mi urgisit, ca pelinul.
 
Dar eu, nesocotitul, ingratul,
Să-ţi prelungesc caut veleatul
 
Culegând pentru inima-ţi vigoare
Din tot ce-ai zămislit sub soare:
 
Din frunza lui mai, din şoptit de izvor,
Din cuib de rândunea, din cânt cu fior.
 
Din gânguritul pruncului, din surâs de 
mamă.
Şi din sufletul meu, mai cu seamă.
 
În adâncurile lui suferinde, 
nemângâiatul,
Te caut mereu să-ţi prelungesc 
veleatul...
 
Mai întârzie să mori, bunule 
Dumnezeu, –
Cu Matale, mai nemuresc şi eu... 
 
 
nulitate 
 
Văzul mi-e în căutarea umbrelor, 
culorilor închise, fără pretenţii.
 
Auzul 
mi-e în căutarea sunetelor moi, 
învechite.
 
Mâinile
mi-s în căutarea lucrurilor rotunde, 
fără miez,
cu banalităţi  încuibate-n ele –  
surâzătoare nimicului.
 
Picioarele, spăimântate de urcuşuri,
sunt în căutarea cărărilor drepte 
ce nu duc nicăieri.
 
Aceste organe mă definesc plenar
că-s nulitate vie.
 
Visurile,
de mai scânteiază uneori câte unul,
nu fac altceva decât să tânjească 
după aripi.
 
Gândurile,
de mai fumegă uneori câte unul,
se consumă-n proiecte de-o unghie.
 
Simţurile,
de zvâcnesc uneori câte unul,
se topesc în mirări – 
dovadă că nu-s părăsit irevocabil
totuşi
de curiozitatea pământului.
 
Acestea trei de pe urmă 
mă definesc plenar
că-s nulitate în stingere.
 
 
rădăcina visului
În visul meu ai rădăcini...
      Dimitrie Stelaru
 
Copilă-a unui dor uitat, te-am rechemat
Din rădăcina unui vis tulburat.
 
Ca să-mi răscoleşti clipele, sub cerul gol
Din viaţa-mi ce se scurge rostogol.
 
O rădăcină cu fiori, sfioasă,
Mă leagă de imaşul de acasă.
 
Unde din april până-n coaja toamnei,
Îţi duceai şi tu la păscut căpriţa foamei.
 
Aşteaptă-o clipă – gândul mi-l răsfir...
Mormintele nu încăpeau în cimitir
 
Şi-aveai şi tu sub cruce-o mamă
Ce te lăsase-n ’48 orfană.
 
Imaşu-n primăvară respira verde...
Ochii-nfipţi în drum priveau: nu se 
vede
 
Silueta de salcie tremurândă
Ducând, flămândă ea, capra flămândă?
 
Copilă-a unui dor uitat, te-am rechemat
Din rădăcina unui vis tulburat.
 
Ca să-mi răscoleşti clipele sub cerul 
stins.
Mai e imaşul cela? Sau doar a fost un 
vis?
 
 
de ce căutăm?
 
De ce căutăm dimineţi în alte părţi,
când le avem pe-ale noastre,
încărcate cu basme, – 
din frunză, bobul de grâu,
din gura izvorului?
 
De ce căutăm amiezi în alte părţi,
când le avem pe-ale noastre, încărcate 
cu respiraţia mielului din geana pădurii
și glasul de prunci al fântânilor?
 
De ce căutăm în alte părţi 
îngândurările amurgului?
Când le avem pe-ale noastre 
atât de cuminţi şi-atât de ostenite,
că rar se întâmplă ca Domnul, 
gătindu-se de somn,
să nu-şi îndulcească rugăciunea de 
seară
cu-ngândurările amurgului nostru…
 
De, întreb şi eu aşa…
când mai aud codrul Poetului
lăudându-se copios:
„Iar noi locului ne ţinem – 
Cum am fost, aşa rămânem...”
 
 
mda...-ul îngerului
 
Anii tineri mi-au fost toţi de duminică.
Dar au pierit şi-acum mâhnirea mă 
spintecă.
 
Îi spun îngerului legat de-o creangă-a 
gutuiului
Că părăsitu-m-a şi-amintirea sărutului, 
întâiului.
 
Că mlaştina memoriei îmi înghite şi 
imaginile
Ce mi-au răscolit şi sângerat paginile
 
Cărţilor mele viscolite de visuri
Ce-au alunecat subţiate-n abisuri.
 
Palid, ca surâsul muribundului,
Îngeru-mi caută în fagurele gândului:
 
„Mda... Nu ţi-ai lăsat din duminica 
anilor zevzeci
Câte ceva şi pentru bătrâneţea-n care 
te îneci?”