Parteneri

Dura lex, dura poesis (poeme pentru Contrafort)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dura lex, dura poesis (poeme pentru Contrafort)

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Absenţa negativului
1. infraroşu 
Când
în ardoarea rugăciunilor
bigotul atinge extazul
 
în aura gândurilor sale
cu infraroşu
l-ai putea fotografia
pe Dumnezeu...
 
2. fără 
Însuşi El fiind creator de claritate
probabil în cazul Său distribuţia luminii
nu poate fi (şi) inversă în
raport cu cea reală;
                               vreau să spun că
probabil
fotografia lui Dumnezeu
nu are negativ
 
Dispută curmată
Domnule Protagoras
odată ce omul este măsura tuturor lucrurilor
funcţia
            alias menirea supraomului e nulă
domnule Nietzsche
altfel nu se poate – cred eu. – Bineînţeles
                                        altfel nu se poate…
Dar – Cum se poate să nu se poată?
                             se miră cu vocea-i blândă
Marele meu Prieten din Ceruri care
                                               într-adevăr
e Atotpotent
                    adică
poate face să se poată
                                   El
cosmopolitul
                      şi universopolitul
infinitei sale singurătăţi
                                      ca
o permanentă lipsă de cvorum…
 
Dura lex, dura poesis
Măria Sa Poezia are de toate
ca viaţa însăşi. Inclusiv – moarte.
Inclusiv – înjurătură
pe post de călău. Aşa ceva.
Pentru că uneori
Măria Sa e dură
dând de-a dura posibile adagii
cocoloşi de oarece filozofie
împinşi – rotit – ca bilele de băligar
de gândacii-gunoieri
unele maxime posibile chiar memorabile
precum cele despre faptul că
de la firul – până la ştreangul Ariadnei
nu e decât un nod
sau că odată ce somnul raţiunii plodeşte monştri
somnul sufletului prăseşte jertfe ce ridică steaguri albe
                                              înaintea acestor monştri...
Pentru că Poezia
[căreia până şi în dada i s-au adresat lauda(da)ţii]
nu se naşte
                  şi nu se cunoaşte
doar în grădina Edenului
fiindcă una e ca roza să aibă spini
şi cu totul alta e ca roza să crească printre spini – uite
aceasta mi se pare aluzia ideală
la starea Poeziei care
precum viaţa – are de toate
                                            inclusiv moarte
dar (nu uitaţi) înainte de toate – perpetuitate
între tentaţia ultimelor consecinţe
şi cruzimea niciodată ultimelor decepţii
în dihotomia diferenţei dintre voia întâmplării
şi întâmplarea voii…
 
De la templul delphic al lui Apollo cetire
…Delphi trăgându-şi sensul de la delfin
epitet ataşat lui Apollo care
                                            avea legătură cu delfinii
astfel că (peştişorul)  delfinul de aur îi propusese grecului
să-i satisfacă trei dorinţe etc…
                            la care însă grecul (probabil Socrate)
zise:
                „Doar una singură – să mă cunosc
pe mine însumi”.
                           …şi a fost prima
şi cea din urmă pe care
înotătoarea nu a putut-o îndeplini…
 
Lesbia, efebul
Ah Lesbia
efebul adolescent îţi mângâie neîndemânatic
păpădiile uşor-întunecate de la subsuori…
 
Chiar când deja
E timp pentru aruncatul pietrelor
şi aruncatul zarurilor
şi timp pentru strânsul pietrelor
şi aruncatul în continuare al zarurilor
                                                  chiar când deja
nu mai are rost să treci Rubiconul…
 
Implicit, despre patriotism
Inima mea
ca şi Patria
este locul unde se poate întâmpla orice
şi chiar se întâmplă:
                               Jos retorica!
 
Metrică
Iată, pruncule încă neînţelegător,
metrica ta,
certificatul de naştere,
actul tău de identitate
                                  drept
cel dintâi
şi dintotdeauna,
singur şi sigur act
                            de condamnare la moarte…
 
Printre sute de catarge
Printre sute de catarge – mână
                         desfăcută în văzduh
în plin cosmos –
                           catarge ciunge...
 
Cum
încotro să pluteşti tu
                                 omule?...
 
 
Lectură
…din om s-a născut
şi în om s-a întors…
 
amin…
 
Cum îmi trăsneşte prin cap
iată –
          brusc!
acum o frântură de clipită
ca din senin mi-a venit să mi-l imaginez
                                                            retro-providenţial
pe Plutarh plutărind pe mişcătoarele nisipuri ale istoriei
(ce cade în ea însăşi
pentru a ieşi cât mai mult din ea însăşi) plutărind Plutarh
prin pustiuri entropice în care bat vânturi puternice
                                                 de multe herghelii-putere
sau poate de mii de cămile-putere
                                                      de
zeci de mii de cai-putere – acolo
                                                     aici
în imaginaţia mea de pur şi simplu un poet-putere –
şi de ce nu mi l-aş imagina dacă
                                                    uneori
chiar se întâmplă exact
cum îmi trăsneşte prin cap (fireşte
istoria
           poemul…)
trăind acut sentimentul că deja nicicând
                                                               de-aici înainte
lumea nu se va mai umple de profeţi
                                                             ca
să nu mai vorbim de apostoli...
 
Paradoxal
Secolul XX va fi religios
sau nu va fi deloc… –
                                    ce mai facem cu o sentinţă
care nu a întrunit nici pic de adevăr?...
 
Uneori
e bine să respecţi şi astfel de regulă a jocului:
                                                                      pur şi simplu
să nu intri în joc
nici să te bazezi prea mult pe sentinţele altora
deopotrivă pe ale tale
pentru că nu totdeauna poziţia cheie coincide cu poziţia
lacăt
sau cu poziţia Sesam – în cadenţa
                                                      decadenţa
şi căderea frunzelor
                                 sau imperiilor otomane
                                 sau antiotomane;
                                 altfel spus – cam
totul se termină în coadă de peşte... –
                                                             scriu simplu
fără aldine îndrăgostite de lumina lămpii lui Aladin –
lumina
e un tic al timpurilor şi statelor noastre
                                                              deoarece
după cum se desfăşoară evenimentele
nu este exclus ca cei cu hidro-termo-centralele
sau cu staţiile atomice închise pe un cap
să pretindă să ne plătim până şi lumina ochilor
în lumea aceasta ce dă impresia că s-a lăsat în voia sorţii
sau – şi mai grav – la voia întâmplării
din toate astea creându-se impresia
că parlamentele ţărilor
                                    fac trotuarul…
 
Întru evitarea inflaţiei
presupun că în rai
sau în iad
pentru a se evita inflaţia poetică
poeţii plecaţi dintre noi
scriu versuri cu rândul
când în schimbul unu
când în schimbul doi al
Zilei de Apoi