Parteneri

Dublul botez al lui Mihnea Cernat

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dublul botez al lui Mihnea Cernat

A doua zi
Ieşi încet, cît să n-o audă nimeni. Mai ales Pamfil. I-ar face scandal, dacă ar şti ce are de gînd. Aşa, furişîndu-se la ora asta matinală, evita orice discuţie în contradictoriu. Şi apoi, ce, el nu îşi luase ouă roşii la serviciu, în a doua zi de Paşti, deşi era ofiţer politic? Pe Maria o pufni rîsul. Nu şi le pusese el, ce criză de nervi avusese cînd veni acasă. „Ai înnebunit, mamă? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Îţi dai seama ce ochi au făcut colegii mei de birou? Ce credibilitate mai am eu acum? Cum mai pot eu combate misticismul din armata română?”.
Mihnea dormea. Aerul răcoros de aprilie îi făcea bine şi părea că zîmbeşte satisfăcut. Maria îi pusese cel mai bun costumaş, primit de la nişte prieteni. Se înţelesese cu Părintele Andrei să meargă înaintea slujbei de dimineaţă. Nu mai vorbise cu nimeni, aşa i se păruse că e mai bine. Îşi dorea un botez simplu, fără publicitate printre rude şi vecini, doar băiatul să poată fi creştinat cum se cuvine. Nu era o fiinţă religioasă, dar simţea că nu putea trece peste un ritual care se situa dincolo de politică. N-ar fi vrut ca Mihnea să-i reproşeze vreodată că nu-l botezase.
Trecu linia ferată şi o luă către Institutul Pedagogic de pe Panduri. Bucureştenii îi spuneau în bătaie de joc „Sorbona”, dar absolvenţii erau mîndri de diploma lor şi nu puţini ajunseseră profesori foarte buni în şcolile din oraş. În curtea institutului era o biserică părăsită. Capela Sf. Elisabeta o atrăsese întotdeauna, dar nu putuse niciodată să intre. De cînd autorităţile desfiinţaseră Azilul „Elena Doamna”, capela era închisă. Traversă strada pentru a arunca o privire, aşa cum făcea de fiecare dată cînd trecea pe acolo. Locul părea să fie la fel de pustiu ca de obicei, dar din interiorul bisericii se auzea un cîntec. Intră pe poartă şi pe măsură ce se apropia de capelă, glasul care cînta era tot mai clar. Încercă şi văzu că uşa era deschisă. Uşa mare din lemn de stejar în spatele căreia visase să afle ce se întîmplă i se deschidea acum numai ei, ca într-un vis. În biserică părea să nu fie nimeni. Înaintă cu sfială şi văzu în dreptul scaunelor aliniate la perete un vas mare de argint, plin cu apă. Auzi din nou, dinspre altar, cîntecul care o chemase mai devreme în biserică. Cînd se deschiseră uşile împărăteşti, ieşi de acolo un preot foarte bătrîn. El se apropie de Maria şi îi şopti: „Ai venit.” Apoi luă copilul din braţele ei şi se îndreptă spre vasul pe care îl pregătise. Din spatele icoanelor pictate de Tătărescu începură cîntece de slavă, de parcă era ascuns acolo un cor de îngeri.
Bătrînele care intraseră în biserică, fără ca Maria să le vadă, luară copilul din braţele preotului şi îl înfăşară imediat. Mihnea le zîmbi prin somn. Pînzele albe, scrobite, erau împodobite cu flori albastre şi într-un colţ aveau cusute cifrele care alcătuiau ziua, luna şi anul acelei dimineţi de primăvară. Una dintre măicuţe îi dărui Mariei o iconiţă înfăţisîndu-l pe Sfîntu Gheorghe omorînd balaurul. Pe masa întinsă în pridvorul bisericii erau tot felul de bunătăţi. Prăjituri de casă, cozonaci cu rahat şi stafide, pască aurie şi ouă roşii ca sîngele, cu care una dintre femei îi făcu lui Mihnea semnul crucii pe frunte. Maria nu era în stare să spună nimic. Privea doar cum aburii respiraţiei tuturor celor de faţă se ridicau încet spre cupolă, desenînd în aer forme miraculoase.
Cu o zi înainte
Doamna Cernat se privi în oglindă. Îşi mai aranjă o dată pălăria şi zîmbi mulţumită. Vorbise cu Părintele Radu să meargă în dimineaţa aceea să-l boteze pe Mihnea. Ştia că Pamfil nu era de acord, de aceea făcuse totul în taină, nici măcar Mariei nu îi spusese nimic. Se înţelegeau bine, chiar dacă uneori se mai ciondăneau. Dar acum era altceva. Dacă Maria nu vrea? Sau îi spune lui Pamfil? Mai bine merge singură şi le-o spune mai tîrziu, sînt totuşi părinţii copilului şi trebuie să ştie. Pus în faţa faptului împlinit, s‑o înmuia şi Pamfil. Că doar şi pe el l-a botezat. Şi nu i-o reproşase niciodată.
Îl luă pe Mihnea în braţe şi ieşi. Bulevardul era puţin circulat la acea oră matinală. Cu atît mai bine. Chiar dacă bănuia vreo vecină curioasă ascunsă în spatele perdelelor. Pe stradă tocmai trecea Nataşa cu căruţul ei imens. „Laptili, laptili!”, striga femeia şi împingea cu toată puterea vehiculul cu două roţi şi patru marmite pline ochi cu lapte proaspăt. Asta făcea în fiecare dimineaţă, inclusiv duminica, iarnă sau vară, de cînd se măritase şi venise în Bucureşti. Doamna Cernat cumpăra şi ea de la rusoaică, ca toţi cei de pe stradă. Îi lua lui Pamfil iaurt, îi plăcea să mănînce cîte un borcan înainte să plece la serviciu. Iar laptele îl fierbea şi îl amesteca cu cafea, era unul dintre tabieturile ei preferate.
În biserică, lumea începea să se adune. Erau în marea majoritate femei, pentru care dimineţile fără slujbă ar fi fost de neînchipuit. Doamna Stancu, cu cele o sută de kilograme pe care le tîra tot mai greu după ea, madam Panţîru, mereu în căutare de cliente cărora să le vîndă marfă din pachet (primită de la sora ei stabilită în Grecia), doamna Borcea, secretară la Sfatul Popular, care era la curent cu toate noutăţile din viaţa cartierului şi din această cauză era imposibil să-i ascunzi ceva. Ea fu prima care o văzu pe doamna Cernat intrînd cu copilul. Femeile vorbeau mai mult în şoaptă, dar cu toate acestea pereţii bisericii păreau să se clatine sub greutatea cuvintelor  care se prăvăleau dinspre ele. Porniră la vorbă aşa cum trenul pleacă din gară cu viteză mică, dar care prinde să se mişte din ce în ce mai repede pe măsură ce peronul rămîne tot mai în urmă. Pentru doamna Stancu, venitul la biserică era una dintre puţinele ocazii în care putea să afle ce se mai întîmplă prin oraş. Mult spus oraş, dacă distanţa pe care o parcurgea pentru a ajunge la slujbă era de doar cîteva sute de metri. Îi plăcea să asculte ultimele bîrfe, însoţindu-le cu un nelipsit „Ce spui, soro?” Şi ce pricepută era doamna Borcea la povestit! Madam Panţîru, în schimb, pretindea că deţinea adevărul absolut, de aceea lua cu titlu de inventar ce auzea de la alţii, doar ce vedea cu ochii ei credea. Mică, negricioasă şi ochii mobili ca de viezure, era sigură că produsele pe care le primea de la soră-sa erau singurele demne de a fi cumpărate. De aceea se supăra atunci cînd era refuzată şi era în stare să nu mai vorbească cu persoana în cauză luni în şir. Nici după ce îşi făcu apariţia părintele, femeile nu încetară de tot sporovăiala.
Cît ţinu slujba, doamna Cernat stătu liniştită, dar nu putu asculta pînă la capăt. Gîndurile îi fugiră la Pamfil. Ce băiat bun este şi cît o ajută. Numai cu politica pe care o face nu se împacă. De ce s-a băgat, cînd putea rămîne ofiţer obişnuit? Ce-i trebuia politică? Putea să trăiască bine oricum. Ofiţerii au fost întotdeauna bine văzuţi. Şi au avut de toate. Plus îmbrăcăminte şi mîncare gratis. Dar Pamfil nu şi nu. „Partidul are nevoie de oameni care să cureţe societatea de putregaiuri. De ce să nu fie el unul dintre cei aleşi?” Doamna Cernat l-ar fi vrut altfel, acum n-ar fi trebuit să se ascundă de el pentru a-l boteza pe Mihnea. Îşi aduse aminte de micuţ şi de motivul pentru care se afla în biserică şi redeveni atentă la cuvintele preotului. Verifică dacă hăinuţele noi ale lui Mihnea sînt la locul lor pe scaun. Aruncă o privire asupra vasului în care preotul urma să-l boteze pe Mihnea. Totul era în ordine.
Abia la ieşire îl văzu pe Sfîntul Vasile care străjuia intrarea dintr-o pictură imensă. Parcă o dojenea de sus că nu-i pusese micuţului numele după el. Se întîlni cu doamna Moroşanu. Era mai în vîrstă decît ea, dar se ţinea foarte bine şi nu lipsea de la nicio slujbă duminicală. „Singură, doamnă Cernat? Păi părinţii micuţului unde sînt?” „Ei, sînt ocupaţi, bieţii de ei. Pamfil mai ales, munceşte de nu mai poate. Aşa că am venit eu să fac ce se cuvine. Vreau să fie o surpriză pentru ei. Aşa că vă rog să nu le spuneţi nimic. Altfel, dumneavoastră, ce mai faceţi?” Şi cele două femei plecară agale, doamna Moroşanu ţinînd-o de braţ pe doamna Cernat, iar aceasta din urmă conducînd căruciorul în care Mihnea, proaspăt botezat, dormea mulţumit cu degetul mare al mîinii drepte strecurat în gura întredeschisă.