Categorii

Parteneri

Dramaturgul Havel

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dramaturgul Havel

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Anul trecut, în articolul De trei ori Havel, apărut tot în paginile Contrafortului, comentam volumul Pe scurt, vă rog!, carte aflată la limita dintre eseu, interviu şi scriere confesivă, care includea şi consemnările omului politic. Între timp, din păcate, Václav Havel nu se mai află printre noi. Un frumos omagiu ar fi evocarea ipostazei lui de dramaturg, nu foarte cunoscută publicului român, motiv pentru care am ales volumul de Teatru, apărut la sfârşitul anului 2011 la Curtea Veche Publishing, în traducerea atentă a lui Mircea Dan Duţă.
Volumul cuprinde trei piese reprezentative (dintr-un total de peste douăzeci) ale dramaturgului ceh, fiecare dintre ele fiind scrisă într-o altă perioadă creativă şi într-un alt context istoric: Petrecere în grădină (1963), Largo desolato (1984) şi Plecare (2007). În carte, textele sunt ordonate invers din punct de vedere cronologic, fapt care, paradoxal, poate înlesni lectura. Plecare, piesa cea mai recentă, are rolul de a fi cea mai apropiată de sensibilitatea cititorului de azi, mai ancorată în realităţile cu care suntem contemporani. O dată calibrată grila de lectură, şi piesele mai vechi ale lui Havel vor putea fi citite în cheie corectă.
Plecare este aparent o piesă cu substrat politic. Un fost oficial, Vilém Rieger, înconjurat de familie şi de prieteni, primeşte vestea că trebuie să părăsească vila de protocol în care locuia. Având, foarte probabil, şi o sursă de inspiraţie autobiografică, povestea gravitează în jurul a mai multe elemente, fiind o critică acidă, pe de o parte, împotriva corupţiei şi a beţiei puterii, iar pe de altă parte, împotriva prefăcătoriei societăţii contemporane. Fie că vorbim de jurnalişti veniţi să ia un interviu în care să smulgă o declaraţie incendiară, fie de oameni politici pentru care diplomaţia este un paravan imperfect, în spatele căruia nu reuşesc să-şi ascundă interesele înguste şi imediate, mai toate personajele secundare care interacţionează cu Rieger vădesc infinit cinism şi lipsă totală de empatie. Întâmplările descrise amintesc mai degrabă vag de teatrul absurd şi, oricât de ciudat ar suna comparaţia dintre un text dramatic şi unul epic, au o plămadă foarte apropiată de cea a romanului Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Dar piesa se mai remarcă şi printr-un artificiu formal – introducerea unui „personaj” raissoneur, lipsit de substanţă reală şi denumit simplu: un glas. Prin vocea acestuia se întrezăreşte cea a dramaturgului detaşat de propria operă, care îşi priveşte cu detaşare textul, care se delimitează de personaje şi alege să lase la o parte masca formală pentru a le arăta cititorilor sau spectatorilor sforile din spatele construcţiei dramatice. Glasul adaugă piesei în chip fericit un strop de autoironie: „Detaliul cu scorţişoara nu are nicio explicaţie psihologică sau de altă natură, sau, dacă are, eu nu o cunosc. Îmi pare – cel puţin pentru moment – o manifestare absolut arbitrară a voinţei auctoriale sau chiar a bucuriei mele oarecum egoiste că, orice găselniţă aş inventa, actorii trebuie s-o joace cu o mină serioasă. Dar ce pot să fac? Pur şi simplu îmi place acest detaliu şi am senzaţia că este la locul lui aici.” (p. 19)
Largo desolato este o piesă şi mai ancorată autobiografic, avându-l drept protagonist pe Leopold Kopřiva, un filozof disident, ajuns într-un moment de cumpănă al carierei. Teama de închisoare şi de acuze oficiale îl împiedică să mai scrie, fapt dublat de o tot mai puternică presiune a prietenilor şi a celor apropiaţi. Textul ridică problema raporturilor dintre artist şi lume într-un univers în care exprimarea liberă este îngrădită, cenzura veghează, iar grija de a ocoli scrierile interpretabile duce la anihilarea oricărui impuls creativ. Semnificativ în acest sens este şi faptul că acţiunea se desfăşoară în acelaşi loc – livingul apartamentului în care locuieşte Leopold –, un spaţiu care, deşi intim, nu este câtuşi de puţin securizant, aşa cum s-ar cuveni să fie. Raporturile dintre protagonist şi celelalte personaje sunt oarecum neclare, cel mai bun exemplu fiind incertitudinea care planează asupra Zuzanei, despre care nu ştim precis ce rol are, textul menţionând ambiguu doar atât: „partenera (prietena oficială) a lui Leopold”. Tensiunea dramatică răzbate cel mai bine din monologurile frânte ale artistului, care nu reuşeşte să mai creeze, dar se ascunde în spatele unor inofensive amânări: „M-am trezit devreme azi, pe la opt… voiam să lucrez… mă hotărâsem să aştern pe hârtie câteva idei… până şi hârtia de scris mi-o pregătisem… numai că n-am reuşit să scriu… n-a mers… nici azi nu mi-e prea bine… m-a apucat iar tremurul acela de ieri… şi-atunci am făcut un pic de curăţenie… la bucătărie am curăţat chiuveta… am dus gunoiul… am zvântat prosopul… mi-am spălat pieptenul… şi pentru masa de prânz mi-am fiert două ouă moi…” (p. 87)
Cea de-a treia piesă, Petrecere în aer liber, este una de tinereţe, scrisă în vremea studenţiei la Facultatea de Teatru din Praga. Avem de-a face cu textul cel mai alegoric al întregului volum. Personajul central este Hugo Pludek, un tânăr obişnuit, dintr-o familie cehă cu nimic mai presus decât altele. Părinţii, îngrijoraţi de viitorul fiului lor, îi aranjează o întâlnire cu un mai-mare al zilei, Kalabis, funcţionar în cadrul Oficiului de Lichidări (orwellian nume!), sperând astfel că prin intermediul acestuia fiul lor va putea intra în „sistem”, crescând pe scara socială şi profesională. Hugo nu ajunge să-l întâlnească pe Kalabis, dar intră în contact cu alţi funcţionari, secretari şi secretare, pioni lipsiţi de viaţă şi de identitate (ca personajele lui Kafka) ai unui sistem absurd şi birocratic. Pe măsură ce este avansat, protagonistul adoptă maniera de a vorbi şi de a raţiona a celorlalţi, transformându-se într-o fiinţă amorfă, clădită pe clişee. Personajul sfârşeşte prin a se detaşa complet de vechea identitate. Întrebat de tatăl său cine este (acestuia nevenindu-i să creadă că băiatul lui s-a schimbat atât de radical), el răspunde printr-un monolog plat, ce pare să nu se mai termine: „Eu? Cine sunt eu? Uite, întrebările astea adresate în mod unilateral chiar nu-mi plac! Pe bune! E oare admisibil să adresăm întrebări atât de superficiale? Indiferent de răspunsul pe care l-am da, el nu va reuşi să conţină adevărul complet, ci doar o parte limitată a lui: omul e o noţiune de mare complexitate şi bogăţie, ceva care se schimbă în permanenţă şi are o multitudine de aspecte.” (p. 218) Destinul protagonistului este acelaşi cu al multor cetăţeni simpli, de bună-credinţă, care, adoptând convenţiile şi limbajul unui sistem totalitar, ajung să-şi renege rădăcinile şi să devină oameni noi, lipsiţi de însuşiri.
Teatrul lui Václav Havel nu este nici tocmai facil, nici o lectură plăcută, dar dramaturgul ceh reuşeşte să transmită în manieră limpede şi face suportabile adevăruri dureroase. Punând o oglindă în faţa absurdului totalitarist sau a cinismului de care, în general, orice sistem politic suferă, Havel ne face să privim cu mai multă luciditate, detaşare şi speranţă.
__________
Václav Havel, Teatru. Traducere din limba cehă şi note de Mircea Dan Duţă, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011, 224 p.