La temelia casei noastre,
e dragostea noastră.
Cu centura aceasta de siguranță,
nu mai suntem vulnerabili
la niciun fel de cutremure.
 
Dragostea noastră – lumină limpede,
izvorâtoare din cer,
e și-n pereții casei,
și-n ferestrele ei,
și-n acoperișul înalt –
Dumnezeu ne poate vedea oricând,
indiferent de unde se uită la noi.
 
N-are nimic de ascuns,
nimic-nimic de ascuns
dragostea noastră ziditoare
nu de tainice, ci de trainice
frumuseți.
iulie 2019
 
Rondelul anilor ce trec și-al dragostei netrecătoare
 
Încărunțim, iubita mea,
Și incredibil ni se pare:
Tot ce-adevăr mai ieri era,
Azi, e un semn de întrebare.
 
Ieri, ne plimbam, visând, pe-o stea,
Astăzi, ne spunem ce ne doare:
Încărunțim, iubita mea,
Și incredibil ni se pare…
 
Dar, n-are riduri inima,
Ea numai drag de viață are…
Cu părul alb – nu e așa? –
Suntem ca doi copaci în floare…
 
Încărunțim, iubita mea…
noiembrie 2018
 
 
Rondel de octombrie, la Nice
 
Lumina, în octombrie, la Nice,
E dulce ca un zâmbet de copil…
La Nice, acum, emoțiile ni-s…
Superlativul însă-i inutil.
 
Mediterana – limpede abis
Cu valul când albastru, când vernil…
Lumina, în octombrie, la Nice,
E dulce ca un zâmbet de copil…
 
Este un cald poem de îngeri scris:
„La Nice, soarele blând e francofil…”
Ce vis, ce vis – noi îl chemăm la bis,
Dar, de poți, Doamne,-nveșnicește-ni-l…
 
Lumina, în octombrie, la Nice…
octombrie 2018, Nice
 
Întuneric
 
Nicăieri nu e mai întuneric
decât
în Țara-orbilor-cu-ochi-sănătoși.
 
Să ne dea Domnul vedere,
și noi, benevol, nesiliți de nimeni,
să alegem
mersul cu ochii închiși!
 
Ce-o fi crezând oare
despre noi
Orbul-orb
cu sufletul plin ochi
de lumină?!
octombrie 2018
 
 
În anul de grație 2019
 
Suntem în anul de grație
2019 (dar, poate fi oricare alt an dacă vreți)…
Milionarii de doi bani fac echitație –
au herghelii uriașe
de cai verzi pe pereți.
 
Exces de orgolii…
Deficit de glagore…
Vultur împăiat este gloria…
Învingător de sine
e numai spiritul treaz.
Domnul meu, ține minte:
dacă te scuipă Istoria,
zadarnic te speli pe obraz.
iulie 2019
 
 
O inimă plină de carte, o carte plină de inimă
 
(Întâlniri cu cititorii, secvențe)
Poetului Emilian Galaicu-Păun
 
La Bibliotecă,
la Librăria „Carte ieri, carte azi, carte mâine”,
la Universitate, la Liceu
sau oriunde altundeva,
lumea cititoare se bucură:
„A venit!
A venit Poetul-cel-cu-cartea-în-mână-născut!”
(așa scris-a criticul Mircea V. Ciobanu,
parafrazându-l inspirat
pe Ispirescu-cel-premonitoriu).
 
Puțin câte puțin,
literă cu literă, filă cu filă,
Poetul și-a mutat cartea
din mână în inimă.
 
Acum, în piept, are o inimă plină de carte.
Sau – variantă posibilă – o carte plină de inimă.
O cartinimă.
 
O antologie în care sunt incluse
nu doar cele mai frumoase poezii,
ci și întâmplări alese din viață
(ilustrare bio-grafică),
peisaje din levitația sa deasupra țelinei poetice
tot mai harnic lățindu-se…
 
* * *
 
Răspunzând la întrebări,
 
Poetul trăiește toate bucuriile
și îngândurările cărții
în timp ce este citită,
recitită.
Căutătorii de comori ascunse-n cuvânt
descoperă în versul lui
(uni-vers di-vers cu a-vers și re-vers)
ramul greu de rod
până la rădăcină-aplecându-se,
cu rădăcina într-un cerc virtuos/virtuoz împletindu-se,
descoperă cerul topindu-se-n mare,
fluturele,
vulturul,
girueta,
busola,
cântarul,
firul cu plumb…
 
* * *
 
Relația mea cu cititorii?
 
Îi iubesc, zice Poetul.
Pentru a-i cuceri, lupt.
Cititorii se câștigă
numai prin lupta Poetului
cu sine însuși.
 
Cititorul – singura oglindă
în care îmi pot vedea
trupul zidit din cuvinte mereu înnoindu-se.
 
Cititorul – asemenea unui proverb – e convins că
cine citește se întregește…
 
* * *
 
„Ingredientele” adevăratei poezii?
 
Chiar între ghilimele, cuvântul „ingrediente”
mi se pare impropriu – s-ar potrivi mai degrabă
pentru niște minciunéle presărate cu zahăr…
 
Poezia (lucru știut) ori e adevărată, ori nu e deloc.
Important e să nu lipsească din ea Poetul,
cu toate viețile, cu toate morțile lui…
 
Poezia nu se naște din nimic
și nu dispare în nicăieri.
Ea este, biblic vorbind,
din Lumină adunată
și-napoi Luminii dată.
 
Poezia este ne-teama de cuvinte,
glasul curajului
salutând Nemaispusul,
Nemaiauzitul,
Nemaivăzutul.
Ocolește vorbele mari
și acceptă ritmul imnic
numai când simte că imnic
nu este anagrama lui nimic.
 
Poezia este ne-teama de a ne uita în noi înșine.
 
* * *
 
…Dacă scriu mult? Dacă scriu atât de mult
încât să pot trăi din scris?
 
Adevărul e că trăiesc
nu din scris, ci datorită scrisului,
în măsura în care
(lucru știut)
a trăi înseamnă a scrie,
și a scrie înseamnă a trăi –
pentru Poet
(lucru știut),
viața și scrisul sunt sinonime.
Eu, cât cânt, atâta sunt.
Eu, cât scriu, atâta-s viu.
Și atuncea când nu scriu,
Clipa e un mic sicriu…
 
Iar dacă vă referiți
la numărul cărților pe care le-am publicat,
deși… nu le-am numărat niciodată,
vă pot spune atât:
nu e de laudă ca Poetul să aibă
mai multe cărți decât cititori…
 
***
 
În dialog cu un june promițător,
Poetul se confesează:
citesc cu plăcere textele scriitorilor tineri
care experimentează
(tocmai pentru a nu lăsa experiența
să-i împotmolească-n clișeu).
 
E ca și cum cuvintele s-ar spăla pe față cu rouă.
 
Se înșală „bătrânii” care cred
că nu au ce învăța de la „buclucașii imberbi”.
Poate că unii dintre noi sunt invidioși.
Alergici la tinerețe.
Poate că unii
confundă ridurile cu circumvoluțiunile.
 
Oricum ar fi, e clar că
nu toți bătrânii sunt înțelepți
și nu toți înțelepții sunt bătrâni…
 
Poeții pot să și îmbătrânească,
poezia – nicicând.
august 2019