Parteneri

Downshifting finlandez (Arto Paasilinna, Anul iepurelui)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Downshifting finlandez (Arto Paasilinna, Anul iepurelui)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase
articol: 

De ceva vreme încoace un important trend social a luat amploare. Poate din pricina aşa-numitei crize economice globale, poate din nevoia omului contemporan strivit de necesităţi consumeriste de a-şi recâştiga o formă de libertate de care genetic nu se poate desprinde complet, tot mai mulţi aleg un soi de retragere socială, caută traiul simplu, doresc să vieţuiască întocmai „ca odinioară”. Este vorba de un fenomen pe care englezii îl numesc downshifting, un soi de întoarcere la origini, la un stil de viaţă mai apropiat de vremurile în care omul era nevoit să-şi procure singur hrana, să se preocupe de toate cele necesare traiului, să-şi construiască un adăpost prin propriile puteri. În formele lui mai moderate downshifting-ul poate implica numai renunţarea la anumite facilităţi urbane şi comode (de pildă la folosirea cardurilor pentru efectuarea de tranzacţii), dar dus la extrem fenomenul poate ajunge să semene cu o formă de ascetism lipsit de trăire religioasă.
Fenomenul downshifting-ului a fost de-a lungul timpului ilustrat în nenumărate cărţi, dar mi se pare că este cel mai bine şi firesc zugrăvit în romanele unor autori nordici. Să fie de vină poate şi clima, condiţiile aspre de viaţă, care au imprimat unor generaţii întregi de suedezi, norvegieni sau finlandezi un acut sentiment al izolării, îndemnându-i să facă tot posibilul pentru a se descurca pe cont propriu? Poate. Oricum, numai în ultimii zece ani s-au publicat în română o serie de romane ale unor autori nordici care au în comun o temă fundamentală: traiul simplu al personajelor, revenirea la un stil de viaţă fără pretenţii. Rodul pământului (editura Univers), roman al laureatului Nobel Knut Hamsun, este primul din această serie, urmând apoi Bărbaţi celebri care au trecut prin Sunne (roman apărut în 2004 la Humanitas) al lui Goran Tunstrom, volumele lui Torgny Lindgren Caltaboşul şi Biblia lui Dore (ambele apărute la Polirom) şi, cazul editorial cel mai recent, Anul iepurelui de Arto Paasilinna.
Ajuns deja la 68 de ani, romancierul finlandez Arto Paasilinna, originar din zona Laponiei (ţinut care se va regăsi ulterior în numeroase scrieri ale sale), a debutat în 1972 cu Operaţiunea Finlanda. Romanul care i-a adus consacrarea internaţională este tocmai Anul iepurelui, publicat în 1975. Povestea îl are în centru pe Vatanen, un ziarist oarecum blazat, sufocat de competiţia oraşului şi ritmul accelerat al vieţii contemporane, nefericit în căsnicie şi suferind de nenumărate complexe. Vatanen porneşte alături de un amic într-o călătorie cu maşina, dar pe drum cei doi sunt aproape să accidenteze mortal un iepure de câmp. Vatanen alege să adopte iepurele, se ataşează pe loc de animal, un simbol al vieţii sălbatice, al libertăţii, al traiului simplu pe care, fără să-şi fi dat seama, de fapt îl căuta. Alături de bietul animal, protagonistul începe un lung periplu prin diferite zone nordice ale Finlandei, angajându-se uneori pentru diverse slujbe sau muncind pe cont propriu. Întru totul remarcabile sunt personajele secundare întâlnite în timpul călătoriilor, oameni care par să trăiască după un alt bioritm, mult mai molcom, care pun preţ pe lucruri simple şi care găsesc fericirea şi împlinirea personală la tot pasul. Pentru astfel de personaje nu există ţeluri imposibil de atins, nici lucruri de neînfăptuit. De pildă bătrânul beţiv Kurko, trecut binişor de prima tinereţe, îşi doreşte nespus ca Vatanen să-l înveţe să înoate. După ce ajunge să stăpânească tainele adâncurilor, bătrânul începe exerciţii de scufundări în fiecare seară, până ce, la un moment dat, descoperă vechi tancuri şi arme rămase pe fundul unui râu din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ajutat şi de Vatanen, Kurko reuşeşte să vândă o mare parte din armament la fier vechi, agonisind astfel o mică avere. „Până la urmă, miracolul se produse. Kurko învăţă să înoate câineşte. Apa îl ţinea la suprafaţă. Strigăte triumfale răsunară pe tot malul, marcând bucuria proaspătului înotător. Cu un entuziasm debordant, bărbatul se bălăcea până noaptea târziu, dispărea sub apă, se lăsa dus de curent, ieşea apoi la suprafaţă departe, cu câţiva zeci de metri mai în vale. Trupul său călit suporta apa rece, bucuria noului mod de viaţă îi lumina chipul brăzdat de riduri. Aştepta cu nerăbdare serile, ca să se cufunde din nou în apă şi să înoate.” (p. 88) Impresionant, dar de o cu totul altă factură este un alt personaj, instructorul de schi Kaartinen, poreclit Sacrificatorul. Acesta trăieşte un soi de viaţă dublă, fiind aparent un om liniştit şi la locul lui, dar de fapt, în mare taină, săvârşind sacrificii animale în cinstea unor străvechi zeităţi nordice şi ascultând de instinctele unor vremuri de mult apuse. „Kaartinen îi prezentă lui Vatanen liniile esenţiale ale credinţei pe care o practica deja de mulţi ani. Bărbatul îi vorbi cu înflăcărare despre spiritele pădurii, despre Zeul Furtunii, despre gnomi, despre pietrele sacre, despre şamanii pădurilor, despre incantaţii şi despre sacrificii. Îi explică lui Vatanen străvechile practici religioase şi ritualurile, şi-i mărturisi că el însuşi adoptase riturile sacrificiale ale strămoşilor săi. Stabilit în nordul Finlandei, Kaartinen îmbogăţise străvechile idei religioase ale poporului finlandez cu elementele credinţei laponilor şi respecta toate obiceiurile când era singur în inima pădurii. În oraş, îi explică el lui Vatanen, religia nu putea fi practicată.” (p. 111)
Ce uimeşte de asemenea la romanul lui Arto Paasilinna este o formidabilă coerenţă între formă şi fond. Parabola reîntoarcerii la natură, la libertate, la o viaţă fără angoase şi griji legate de viitor, este scrisă într-un stil la fel de simplu, care lasă impresia de formă brută, lipsită de arabescuri inutile sau formule epice complicate. Propoziţiile sunt simple şi tăioase ca o lamă bine ascuţită şi despică din realitate instantanee memorabile. A nu se înţelege însă că scriitura romancierului finlandez duce lipsă de poezie – dimpotrivă, secvenţele lirice sunt destul de numeroase şi dovedesc limpede că avem de-a face cu un mare scriitor (vedeţi, de pildă, capitolul-fabulă „Corbul”). După cum nu duce lipsă nici de umor, numai că acesta fie că este din cale-afară de negru (există, de exemplu, o secvenţă în care eroul se culcă într-un cort care-i iese în cale şi se trezeşte a doua zi dimineaţă lângă un cadavru – adormise pe un catafalc!), fie este melancolic, vag amărui. Anul iepurelui este o frumoasă parabolă care poate fi citită în nenumărate chei – una dintre ele fiind tocmai cea pe care am propus-o de la bun început, aceea a unui downshifting asumat. Înţeleasă aşa sau oricum altfel, povestirea lui Paasilinna cu siguranţă va înduioşa mulţi cititori şi-i va uimi printr-o poveste pe cât de simplă, pe atât de plină de tâlc.
___________
Arto Paasilinna, Anul iepurelui, traducere din finlandeză de Teodor Palic, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010.