Vasile Gârneţ: Dragă Dorin Tudoran, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pe care l-ai câştigat în acest an într-o competiţie selectă cu alţi nominalizaţi, te aduce în actualitate ca unul dintre cei mai importanţi poeţi din literatura română contemporană. Într-un fel, Poezia „s-a răzbunat” pe infidelităţile pe care i le-ai făcut în ultimii ani, parcă reamintindu-ţi acum că lucrurile importante pentru un creator acolo sunt de găsit. Ce înseamnă pentru tine acest Premiu?
Dorin Tudoran: Înseamnă multe. Poate cel mai semnificativ dintre toate, faptul că, deşi eu am făcut toate eforturile să uit de poetul Dorin Tudoran, alţii n-au vrut să-l uite. Este un gest de uluitoare tandreţe, într-o viaţă literară bântuită de egocentrisme pustiitoare, negări aberante şi uitări programate cu precizie de ceas elveţian. Poate fi şi o invitaţie la a renunţa să trăiesc – literar vorbind – cu frâna de mână trasă. În sfârşit, vreau să cred că înseamnă – şi nu doar pentru mine – un mesaj că un juriu prestigios nu judecă literatura doar după cantitatea de pagini publicate de un autor, ci şi după valoarea acelor pagini; multe, puţine – nu contează. Infidelitatea faţă de literatură se poate materializa şi prin abandonarea scrisului prea devreme şi prin grafomania heirupistă – anul şi cartea, anul şi mia de pagini. Din cele două forme de infidelitate, o prefer pe cea dintâi. Şi-apoi, chiar tu scriai pe blog la dispariţia lui Salinger: „Mi-a plăcut că a publicat puţin şi doar lucruri care rezistă.” Ar fi trebuit să public şi mai puţin decât am făcut-o, fireşte, nu cu iluzia că astfel aş deveni un Salinger.
V. G.: Ultima carte de poezie pe care ai editat-o în România, sper să nu greşesc, a fost o antologie apărută la Editura Polirom în 2000, Tânărul Ulise. Mă aşteptam să publici în aceşti ani un nou volum de versuri, mai ales că cele două superbe poeme, subintitulate „Somnografii”, publicate de tine în România literară, în vara lui ’98 şi ’99, sugerau – aşa mi-a plăcut să cred – că trăiai, măcar din când în când, şi un nou timp al poeziei. Rezumând: mai scrii, vei mai publica poezie?
D. T.: Da, Tânărul Ulise este ultima carte de poezie pe care am publicat-o. Am alcătuit antologia pe când eram încă la Chişinău. Era o antologie, cum scriam în postfaţă, mult prea bogată după gustul meu, dar arăta cum arăta, fiindcă era o antologie de recuperare a unui poet ce se obişnuise a se ignora de unul singur pentru foarte mulţi ani. Ca şi atunci, şi azi le sunt recunoscător celor care, printr-o nobilă complicitate, m-au încurajat să public acea antologie – Silviu Lupescu, Mariana Codruţ, Mircea Mihăieş, Mihai Bacinschi, Nichita Danilov şi Emilian Galaicu-Păun.
Cele două poeme de care pomeneşti erau, de fapt, două fragmente dintr-un poem fluviu – practic, o carte – pe care, la un moment de supărare pe mine însumi, l-am şters din computer. După o vreme, am început să‑l rescriu. Cu greu şi fără succes. Îmi propusesem să îl refac şi să public un volum intitulat Pisicuţ şi purtând subtitlul Somnografii. Un fel de a vorbi cu mine însumi după ani lungi în care îi refuzasem poetului Dorin Tudoran orice acces la coala de hârtie. Mai scriu, din când în când, dar nu ştiu dacă mă voi decide să şi public.
Reacţionez deseori la afirmaţii despre omul Dorin Tudoran. La comentarii despre literatura aceluiaşi nu am reacţionat niciodată cu iritare
V. G.: Despre poezia ta au scris memorabil nume importante ale criticii literare româneşti din mai multe generaţii – Ion Negoiţescu, Lucian Raicu, Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Ştefan Augustin Doinaş, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Al. Andriescu, Mircea Martin, Florin Manolescu, Mircea Mihăieş, Ion Bogdan Lefter… Cred că se adună, ca şi în cazul altor scriitori contemporani, câteva volume de exegeză literară ce ţi-au fost consacrate. Ştiu că ţii la aprecierile acestor oameni. Întrebarea mea legată de critică vine spre actualitatea imediată. Când s-a anunţat că ai luat Premiul „Mihai Eminescu”, un tânăr scriitor mi-a mărturisit că nu ştie prea multe despre poezia ta, are încredere în recomandarea mea, dar va căuta sa afle din Istoria… lui Manolescu. Acest detaliu mă face să te întreb: eşti mulţumit de felul cum ai fost comentat/descris în istoriile literare publicate după 1990?
D. T.: Nu le-am prea citit. Nu din trufie; din însingurare. Apoi, istoriile literare pot fi la fel de subiective ca opera poeţilor ori prozatorilor comentaţi. Altfel spus, m-am şi mirat că apar în unele din ele. Starea normală era să aflu că nu apar în ele fiindcă, oricum, spre a cita zisa cuiva: „Dorin tot s-a lepădat de poezie, aşa că de ce nu l-ar decarta şi alţii?...”
Să-ţi dau un exemplu amuzant. Cu ani în urmă, aflat în trecere prin Bucureşti tocmai în timpul uneia din ediţiile Târgului de Carte mă întâlnesc, La Motor, cu Marin Mincu, cel atât de devreme plecat dintre noi, critic, istoric şi teoretician literar foarte interesant.
Se uită scurt la mine şi spune „Ştiu. Sunt un porc. Dar tu eşti de vină.”
Buimăcit, îi mărturisesc că nu înţeleg la ce se referă. Aflu de la el că m-a eliminat din a sa Istorie a literaturii române înainte de a trimite cartea la tipar, fiindcă tocmai citise un interviu al meu în care citasem „tot felul de critici marginali” – Manolescu în primul rând –, dar numele său nu-l pomenisem. Degeaba i-am spus că enumerarea pe care o făcusem se referea la un subiect anume, nu la valoarea generală a criticilor, istoricilor ori teoreticienilor literari în viaţă.
Consternat de încăpăţânarea lui Marin de a da vreun credit argumentelor mele, i-am propus „un târg” – când dau primul interviu, vorbesc pe larg despre el, Marin Mincu, iar el, la a doua ediţie a Istoriei sale adaugă şi capitolul Dorin Tudoran, scos la supărare din prima ediţie.
Marin se uită la mine, şi cu imensa lui lipsă de umor îmi spune „Nu. Eu nu fac asemenea compromisuri. Te-am scos, te-am scos, şi scos rămâi, dar tu ştii că te consider un poet foarte important”. Apoi, am băut o bere, ca pe vremuri, la Florenţa, când s-a purtat cu mine extraordinar.
În ce-l priveşte pe tânărul scriitor ce nu ştie mai nimic despre mine, nu are rost să mă caute în Istoria lui Manolescu. Dacă ai ceva exemplare din cărţile mele, împrumută-i-le. Îi plac, bine. Nu-i spun nimic, asta este. Rămâne un cusur al multora dintre noi de a şti despre literatură din exegezele criticilor ori istoricilor literari. Demersurile comentatorilor sunt importante mai ales dacă literatura comentată este citită de cei interesaţi de ea. Altfel, suntem prizonierii gusturilor şi verdictelor altora. Ideile primite pe care începem să le considerăm a fi ale noastre...
Nicolae Manolescu este unul dintre cei mai apropiaţi  prieteni ai mei, dar prietenia noastră – aşa cum singur mărturisea într-un editorial pe care mi l-a dedicat în România literară când am împlinit 50 de ani – nu are nimic de-a face cu ce, cum şi când a vrut să scrie despre mine. Nu l-am întrebat niciodată : „Nicky, tu când ai de gând să scrii despre mine?” Când a scris, i-am mulţumit, indiferent dacă mi-a convenit ori nu ce scrisese.
Amuzant – în ianuarie, intrat în prima librărie din Bucureşti, am cumpărat Istoria lui Manolescu. O aveam cu mine, când m-am întâlnit să iau masa cu un vechi prieten. Era fascinat să vadă cartea şi mi-a mărturisit stânjenit că nu-şi poate permite să o cumpere. I‑am dăruit-o. A fost fericit. Eu îmi făcusem planul că voi cumpăra alt exemplar, când mă întorc de la Botoşani. N-am mai apucat, dar fac eu rost de ea.
Reacţionez deseori la afirmaţii despre omul Dorin Tudoran. La comentarii despre literatura aceluiaşi nu am reacţionat niciodată cu iritare. Cred că odată ce ţi-ai asumat riscul de a deveni persoană publică prin publicarea unei pagini, trebuie să-ţi asumi şi curajul de a primi comentarii de orice fel despre acea pagină. Să primeşti chiar şi tăcerea mormântală a unor oameni a căror opinie te interesează şi încă foarte mult. Aşa văd şi practic eu această regulă a jocului.
Până nu-mi supăr un prieten ori altul de câteva ori, parcă nu simt prietenia în cauză bine consolidată
V. G.: Publicistica ta de după 1990, adunată în cele două cărţi: Kakistocraţia (Editura ARC, 1998, Chişinău) şi Absurdistan. O tragedie cu ieşire la mare (Editura Polirom, 2006), te-au revelat ca unul dintre cei mai străluciţi analişti ai societăţii româneşti postcomuniste. Ai luat câteva premii pentru publicistică, ceea ce înseamnă că breasla scriitoricească te-a apreciat, dar ţi-ai făcut şi destui duşmani printre intelectuali şi politicieni, unii dintre ei fiind ţintele criticilor şi pamfletelor tale. Ai pierdut, bănuiesc, şi câteva prietenii… Privind acum în urmă, mai şi constatând faptul că România n-a prea evoluat, ba dimpotrivă, în unele domenii stagnează, spune-mi: regreţi timpul răpit literaturii şi folosit pentru „a moraliza” o societate care îi scoate, iată, în prim-plan pe un Vanghelie sau Becali?
D. T.: Timpul răpit literaturii l-am regretat întotdeauna. Am risipit acel timp ca şi cum aş fi avut siguranţa că voi trăi şapte vieţi. Asta este. Dar eu consider şi publicistica parte a literaturii. Îmi place să cred că, scrisă bine, devine şi ea literatură.
Printre ciudăţeniile mele se află şi aceea că până nu-mi supun prieteniile la tot felul de teste de foc, altfel spus, până nu-mi supăr un prieten ori altul de câteva ori, parcă nu simt prietenia în cauză bine consolidată. Fireşte, o abordare uşor falimentară, dar unele prietenii chiar au supravieţuit unor asemenea şocuri.
Vanghelie sau Becali nu pot face decât obiectul unui paragraf de pamflet. Ei devin cu adevărat un pericol doar atunci când minţi de mare performanţă săvârşesc erori ce-i fac pe mulţi (opinia publică) să spună: „Dă-i, Domne, în mă-sa. Sunt toţi la fel...”
Obiecţiile mele (exprimate în pamflete ori în analize) au vizat, în principal, oameni pe care i-am preţuit. Ce face Vanghelie rămâne irelevant pentru mine, până când un intelectual de clasă devine un agitat şi agresiv agent electoral, deşi funcţia de înalt demnitar de stat ar trebui să-i interzică asemenea activităţi. Că Vanghelie nu ştie să conjuge verbul „a fi” mă lasă rece. De ce-ar trebui să ştie? Că, alături de alţii, intelectualul de clasă devenit un furios agent electoral transformă un om de stânga (de altfel cel mai important politician al ultimilor zece ani) într-un reprezentant al dreptei doar spre a-l opune lui Mircea Geoană nu mă lasă rece. Celelalte fraudări ale alegerilor sunt discutabile, dar această frau­dare la nivelul conceptului a fost limpede ca lumina zilei şi a fost făcută de către oameni la care nu m-aş fi aşteptat.
Că România s-a trezit în finala prezidenţialelor cu doi candidaţi de stânga e un lucru ce poate fi analizat la rece, analiză din care se pot învăţa multe. Că, spre a opune stângii PSD-ului, este inventat un Traian Băsescu de dreapta este un matrapazlâc. Nu este nici o calitate, nici o vină să fii de dreapta ori de stânga. Dar este inacceptabil să te joci cu asemenea concepte, iar apoi să te plângi de calitatea lamentabilă a electoratului. A încerca să-l transformi pe Traian Băsescu într-un om ce bate copii nevinovaţi nu este mai grav decât să livrezi unei gazete occidentale povestea casetei cu sexul oral de care a beneficiat Mircea Geoană. Lamentabil!
V. G.: Ai o frază frumoasă şi paradoxală, pe care ai scos-o pe coperta ultimei tale cărţi de publicistică: „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie”. Ce-ar fi trebuit să se întâmple cu adevărat în România pentru a nu avea senzaţia că trăim în Absurdistan? Numeşte, te rog, măcar câteva din aceste lucruri la care s-ar fi cuvenit să ne aşteptăm, dar care n-au mai venit.
D. T.: Mai tot românul afirmă că tânjeşte după normalitate. Cu toate acestea, de nimic nu fuge românul mai rău ca dracul de tămâie decât de normalitate. Formatori de opinie scriu dimineaţa diatribe vitriolante împotriva celor ce practică ura, dar după-amiază se adaugă celor ce practică şi multiplică ura în variante dintre cele mai diverse. Se vorbeşte de necesitatea vitală a reconcilierii naţionale, dar până acum ea a fost oferită tocmai şi cu amendamente inacceptabile doar de cei ce sunt percepuţi printre călăi. Victimele nu prea au avut ocazia să ofere reconcilierea naţională. De la Dan Voiculescu la Dinu Patriciu se afirmă că nu trebuie să ne uităm în trecut, că doar cu ochii aţintiţi spre vii­tor se pot rezolva problemele României. Totuşi, cu ce l-ar ajuta pe un orb să scruteze viitorul şi pe un surd să asculte la muzica acestui viitor?
După ce am citit doar o fracţiune din ce a rămas din dosarul meu de Securitate, sunt înclinat să spun că, vai!, am putea fi chiar un popor de turnători
V. G.: Ştiu că ai intrat în posesia dosarului – uriaş, peste 10 000 de pagini! – întocmit pe numele tău de Securitate. Bănuiesc că vei scrie pe acest subiect. Te întreb dacă, după lectura paginilor din dosar, România comunistă şi postcomunistă se vede mai rău decât o ştiai? Cât de toxică, edificatoare sau – de ce nu? – eliberatoare e o asemenea lectură? Vreau să ştiu opinia ta, pentru că şi în Basarabia, sper, vom avea cândva accesul la dosarele KGB-ului şi ale Securităţii de după 1990, chiar dacă la noi iţele complicităţilor malefice par să formeze în acest moment un ţesut inextricabil.
D. T.: Nu ştiu nici acum dacă am făcut bine sau rău cerând copiile paginilor ce au supravieţuit din dosarul meu de Securitate. Ani de zile am refuzat să le solicit. O discuţie avută cu un prieten apropiat m-a determinat să fac pasul. Crezi, nu crezi, după ce am citit doar 700-800 de pagini, am pus maldărul de mizerie într-un colţ al pivniţei. Nu ştiu când voi avea puterea să reiau lectura. Am primit şi deconspirarea câtorva turnători, ca urmare a cererilor adresate în acest sens CNSAS-ului. M-a apucat ameţeala. Vor veni şi alte astfel de confirmări şi mă întreb cum Dumnezeu voi administra unele dintre aceste şocuri.
Nu ştiu care este numărul de informatori pe cap de locuitor în alte foste ţări comuniste. În octombrie trecut, am petrecut câteva zile la Napoli împreună cu Gyo­rgy Konrad, Geza Szocs şi alţi prieteni. În vreme ce unul era convins că numărul informatorilor pe cap de victimă a fost foarte mic într-o ţară ori alta, altul era absolut convins că lucrurile stau exact invers. Doar documentele – atâtea şi aşa cum s-au păstrat – vor răspunde unei asemenea întrebări.
Am scris cândva un editorial în care spuneam că suntem un popor de generaţii pierdute. După ce am citit doar o fracţiune din ce a rămas din dosarul meu de Securitate, sunt înclinat să spun că, vai!, am putea fi chiar un popor de turnători.
Mai în glumă, mai în serios, aş adăuga că pentru îmbunătăţirea acestei imagini ar trebui să calculăm numărul turnătorilor nu per capita, ci pe copită... Poate am arăta mai bine...
În concluzie, lectura cu pricina este mai degrabă toxică decât eliberatoare.
În Moldova veţi avea acces (ca şi în România) doar la dosarele de până în 1990. Ca şi în România, cele de după 1990 vor fi inaccesibile – secret de stat. Or, în ce mă priveşte, tocmai acele dosare aş vrea să le văd – cine şi cum s-a ocupat de viaţa mea şi în America. Dar, poate că e adevărată vorba „tot răul spre bine” – asemenea dosare ar putea să provoace unor oameni şocuri insuportabile.
După revolta tinerilor din aprilie 2009 am fost parte din efortul făcut la Washington de a ajuta autorităţile americane să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat în Moldova
V. G.: Te-ai aflat în Basarabia, la Chişinău, între 1993-2000, ca director al IFES-Moldova şi cunoşti bine mediul politic şi intelectual de la noi. Cum ai văzut de la Washington lunga guvernare comunistă şi revolta tinerilor din aprilie 2009 împotriva fraudării alegerilor de către comunişti, o revoltă care a adus la guvernare alte forţe politice?
D. T.: Să nu uităm că lunga guvernare comunistă s-a întemeiat şi prin colaborarea Frontului cu partidul dlui Voronin. Când am prevăzut că se poate ajunge la aşa ceva, mi s-a râs în nas.
După revolta tinerilor din aprilie 2009 am fost parte din efortul făcut la Washington de a ajuta autorităţile americane să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat în Moldova. Îmi amintesc de o conferinţă de presă (6 august, 2009) organizată de Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa - Comitetul Helsinki al Congresului (comisie condusă de senatorul Benjamin L. Cardin şi Alcee L. Hasting, membru al Camerei Deputaţilor), unde cei prezenţi au putut să le asculte pe Valentina Cuşnir, fostă membră a Parlamentului, şi pe Nadine Gogu, Directoarea Centrului Independent de Jurnalism, vorbind despre grozăviile petrecute în aprilie. Tot atunci, Louis O’Neill, fostul şef al delegaţiei OSCE în Moldova, a făcut o radiografie foarte exactă a situaţiei din Moldova şi din zonă. Puţini dintre cei ce trăncănesc în blogosferă despre vrute şi nevrute au înţeles ce performanţă a fost să se organizeze o asemenea întâlnire pe 6 august, la numai o săptămână după alegerile parlamentare din 29 iulie, întâlnire la care s-au prezentat amănunte despre atmosfera de teroare şi intimidare ce a domnit în Moldova între 7 aprilie şi 29 iulie.
Orice efort de a institui un monopol asupra anticomunismului mi se pare degradant
V. G.: Crezi că ar fi oportună acum, în societatea moldoveană, o dezbatere pe tema condamnării regimului comunist şi o eventuală interzicere a partidelor care se revendică de la această ideologie? O comisie prezidenţială care va fundamenta o asemenea acţiune politică a şi fost creată recent la Chişinău.
D. T.: M-aş bucura dacă Moldova ar învăţa din erorile comise în România. Dezbaterea, pe de-o parte, şi condamnarea comunismului plus interzicerea partidelor care se revendică de la comunism, pe de altă parte, sunt lucruri diferite. O ţară nu poate fi condusă nici prin hotărâri de guvern, nici prin comisii prezidenţiale. O ţară trebuie condusă prin mecanismele proprii actului de guvernare. Crede-mă, ştiu bine ce spun. Am refuzat onoranta invitaţie de a face parte din Comisia Prezidenţială creată în România pentru a studia dictatura comunistă. Nu vreau să intru în detalii aici, dar acolo unde, din start, nu sunt luate în serios pericolele ce pot arunca asupra unui demers atât de important suspiciuni întemeiate lucrurile ies foarte amestecate. Este exact ce s-a întâmplat în România. A fost de-ajuns că dictatura comunistă a constituit o mare afacere pentru unii. Este inacceptabil să vezi că şi condamnarea comunismului poate părea sau chiar deveni – pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale – o afacere de grup. Orice efort de a institui un monopol asupra anticomunismului mi se pare degradant. Evident, rămâne foarte important că demersul – cu ale sale bune şi rele – a avut loc, iar meritul lui Traian Băsescu nu poate fi negat decât prin rea-credinţă, dar am fost de acord cu Marius Oprea că de era nevoie de un document pe baza căruia preşedintele Băsescu să condamne dictatura comunistă el putea fi elaborat uşor în numai o săptămână. Pentru Raportul întocmit, cele şase-şapte luni au fost insuficiente, metodologia a fost una de mântuială şi documentul produs (peste 700 de pagini) este extrem de inegal. Repet, însă, e bine că primul pas a fost făcut. De atunci, cum bine se ştie, lucrurile s-au împotmolit. Recomandările raportului, demersurile făcute de membri ai Societăţi Civile, întâmpinările de toate felurile au cam rămas fără urmări practice. Moldova are şansa de a învăţa din eşecurile României şi de a evita capcane multiple. Mai ales că, aşa cum spuneai, în Moldova lucrurile pot fi mult mai complicate. Una din diferenţele între ţări ca România şi Republica Moldova după 1990 este dată de un lucru foarte important. Există un numitor comun important al fostelor ţări comuniste. Dar diferenţele specifice sunt, uneori, foarte puternice. Una este să fi fost ţară comunistă şi alta este să fi fost chiar republică unională. Moştenirile sunt diferite.
Mă bucur să văd iniţiative încurajatoare ale lui Teodor Baconschi
V. G.: Căderea regimului Voronin, declarat antiromânesc (expulzarea ambasadorului român şi introducerea vizelor sunt doar două din acţiunile lor ostile), deschide perspective pentru o relaţie bună a Republicii Moldova cu România. Mai ales că şi preşedintele interimar Ghimpu, şi premierul Filat îşi declară ritos – o noutate absolută pentru mediul politic de la Chişinău – identitatea românească. Din păcate, la Bucureşti nu a existat până acum o strategie clară vizavi de Republica Moldova. Ce crezi că ar trebui să se facă pentru a eficientiza această relaţie şi nu a rămâne doar la nivelul declaraţiilor demagogice, aşa cum s-a întâmplat în trecut?
D. T.: Este o întrebare mult mai potrivită pentru noul şef al diplomaţiei româneşti şi pentru noul ambasador al României la Chişinău. Mă mulţumesc la a reproduce aici doar ce-i spuneam prietenului Liviu Antonesei într-o discuţie publicată în revista Timpul: „În orice caz, să fii analist politic, susținător și să citezi printre marile merite ale dlui Băsescu o strategie legată de Republica Moldova, mi se pare aberant. Dl Băsescu nu a avut nici un fel de strategie vizavi de Republica Moldova. Și aici, între Domnia sa și predecesorii săi post-decembriști, nu există aproape nici o diferență.” Nu cred că am greşit afirmând cele de mai sus.
În sfârşit, mă bucur să văd iniţiative încurajatoare ale lui Teodor Baconschi. Este reconfortant să vezi înalţ­i demnitari începându-şi mandatele cu dreptul, că de cum încep atâţia alţi şi în câte gropi să grăbesc să calce suntem cu toţi sătui, nu?
V. G.: Pe lângă retorica sa privind integrarea europeană, guvernul Filat a anunţat şi promovează o relaţie strategică cu Statele Unite. Vizita recentă de la Washin­gton a premierului moldovean, unde a şi obţinut un ajutor financiar substanţial, foarte necesar în aceste timpuri de criză, este un bun exemplu în acest sens. Crezi că Statele Unite se vor implica mai mult în Moldova, reducând astfel din influenţa rusească?
D. T.: Nu mă număr printre cei, probabil foarte puţini, care ştiu în acest moment ce miză reprezintă Chişinăul pentru administraţia Obama. Istoric – şi nu tocmai încurajator pentru moldoveni – nu a existat nicio­dată o troikă SUA-Rusia/URSS-Moldova. A existat doar binomul SUA-Rusia/URSS. În plus, trăim o altă perioadă – foarte complicată – de reaşezare a geostrategiilor şi a face pronosticuri este mai riscant decât oricând. Îmi pare rău că am ratat conferinţa de presă a dlui Filat din 21 ianuarie ţinută tot sub egida Comisiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa – Comitetul Helsinki; ajungeam la Washington din România doar cu câteva ore înaintea conferinţei de presă.
V. G.: Ai destui prieteni la Chişinău – scriitori, jurnalişti, editori... Îţi planifici vreo vizită în Republica Moldova în viitorul apropiat?
D. T.: Da. Sunt încă preşedintele Consiliului de Administraţie al Centrului de Asistenţă pentru Organizaţii Neguvernamentale din România. CENTRAS organizează anual Forumul organizaţiilor neguvernamentale. Uneori, la Forum au participat şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale din Moldova. Sunt şanse ca, în 2010, să găsim o finanţare care să permită organizarea Forumului două zile la Iaşi, două zile la Chişinău. Sper să reuşim.
CERTOCRAŢIA. Aici postăm şi ne umplem de blogdaproste
V. G.: Ţi-ai deschis anul trecut, după mai multe ezitări, un blog, care a devenit în scurt timp destul de popular. Apoi l-ai închis, pentru a stopa valurile de ură, atacurile la persoană, diversiunile şi calomniile pe care nick-name-rile le desfăşurau în subsolul comentariilor tale. Nu resimţi nevoia de a reveni? Ai fost, pare-mi-se, mereu atras de interactivitate…
D. T.: Da, am fost mereu interesat de dialog, de rolul comunicării. De aceea am şi folosit acel motto din Montaigne („Cuvântul este jumătate al celui ce-l rosteşte şi jumătate al celui ce îl ascultă”) în header-ul blogului.
Blogul nu l-am închis din cauza mizeriilor ce mi se aruncau în obraz ori din cauza muncii (înţeleg bine remunerate) a trollerilor. L-am închis, când am văzut că până şi decizia lui Teodor Mărieş de a-şi pune viaţa la bătaie pentru o idee pe care de altfel toţi spun că le este dragă este luată peste picior.
Vizitându-l pe Teodor Mărieş la Bucureşti, în ianuarie, unde în momentul ce îţi răspund la această întrebare se află într-o a doua grevă a foamei, parcă mă bate gândul să revin la blog. Problema este de... comunicare. Nu accept niciun comentariu – deci spun ce am de spus şi atât? Las blogul, ca data trecută, deschis oricărui comentariu şi după câteva săptămâni locul devine o troacă de porci? Selectez ce intră şi ce nu la comentarii? Mecanismul blogului îţi oferă toate aceste trei opţiuni, numai că pe mine gândul oricărei forme de cenzură mă nelinişteşte. Mă mai gândesc. De fapt, la ora la care vei publica această discuţie, vei fi şi aflat răspunsul la această întrebare. Numele răspunsului este CERTOCRAŢIA. Tag line-ul, sloganul – aici postăm şi ne umplem de blogdaproste – http://dorin2tudoran.wordpress.com
 
V. G.: Nu te întreb ce scrii mai mult acum (poezie, proză, publicistică… poate chiar jurnal – de ce nu?) şi ce vei publica în timpul apropiat. Vom trăi şi vom afla. Te întreb dacă Rafael Nadal va redeveni în acest an numărul unu în tenis, sperând să cunosc şi alte detalii despre cum îţi petreci timpul la Washington?
D. T.: Da, tenisul rămâne unul din sporturile ce mă fascinează. Din păcate, în ultimii ani nu am mai pus mâna pe rachetă decât foarte rar. Nu ştiu dacă Nadal va redeveni ori nu numărul unu în acest an sau în anii ce vin. Sunt multe argumente că e posibil să reuşească, altele că i-ar fi foarte greu. Intensitatea fenomenală la care joacă şi-a luat birul – mă mir că îl mai ţin genunchii, gleznele, articulaţiile mai mici şi mai mari. La Melbourne, a capotat fizic din nou. Şi acesta este un semn de mare îngrijorare. Este un jucător care îmi place foarte mult, dar încă îl prefer pe Federer.
Semn că am îmbătrânit, mă apucă deseori dorul de tânărul, sclipitorul, imprevizibilul şi atât de controversatul Ilie Năstase. Sunt câteva lovituri ale lui Ilie pe care mi le amintesc cu precizie şi după atâta amar de vreme, ca să nu mai spun că finala Openului american câştigată la Forest Hills împotriva lui Arthur Ashe, după ce Ashe părea a fi câştigat meciul, am ştiut-o pentru o vreme pe dinafară.
Morala – nimic nu s-a terminat, până nu s-a terminat cu adevărat…
 
Ianuarie-februarie 2010.
Chişinău-Washington