Categorii

Parteneri

Domnișoara studentă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Domnișoara studentă

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Poeta și prozatoarea Mariana Codruț, buna noastră prietenă și colaboratoare, va publica în curând la Editura Cartier un volum inedit de proză scurtă: „Era lumină, era vânt”. O proză din acest volum, intitulată „Noua zi”, a și fost remarcată în mod special: Mariana Codruț a primit pentru ea Premiul german Spiegelungen pentru proză foarte scurtă, ieșind învingătoare dintr-o concurență cu alți 78 de autori români. Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas (IKGS) al LMU München a inițiat în 2020 acest concurs literar, în limbile română, germană și ucraineană, pentru a marca centenarul nașterii și semicentenarul morții marelui poet Paul Celan. Vă propunem în cele ce urmează o proză din volumul în curs de apariție la Editura Cartier. (Vasile Gârneț)
 
Cu un rîs plin, tata i-a zis șoferului: asta-i fata mea, domnișoara studentă!, apoi s-a suit cu mama în cabină. Zîmbind, șoferul i-a întins mîna Laurei, ajutînd-o să se cațăre în ladă. Chiar dacă ar fi încăput lîngă părinți, dar nu era cazul, ea tot sus ar fi ales să stea: voia să vadă mai bine pădurea, că n-o mai văzuse de ani. Pornesc. Camionul zdroncăne din toate încheieturile, de mirare că nu-și dă duhul la fiecare groapă. Ținîndu-se strîns de marginea benei, domnișoara studentă sare ba pe loc, ba la stînga, ba la dreapta, năucită de colb. Știe că bătrînii suferă un pic pentru condițiile în care călătorește, dar ce-are a face, tot e mai bine decît vreo două ceasuri de mers pe jos sub soarele de iulie fără milă. Că vestea admiterii la facultate musai trebuie dusă și neamurilor, nu? S-or bucura, nu s-or bucura, da’ de aflat trebuie să afle!
Tocmai au ieșit din sat. Prin perdeaua groasă de praf, Laura zărește tricolorul de la cantonul pădurarilor: decolorat și flendurit, atîrnă bleg deasupra lozincii „Trăiască RSR!”. Iată și pădurea pe care a bătut-o în lung și-n lat cu clasa cînd era în școala generală – de Paști și de 1 Mai muncitoresc, profesorii organizau întotdeauna excursii aici. Lăcrămioare, viorele, de-a v-ați ascunselea, mîncat pe iarbă. Și ce vuiet de glasuri! Brusc, imaginea ghemului de șerpi subțiri și lucitori, văzut odată într-un morman de vreascuri spre care se aplecase să culeagă niște urechiușe portocalii, o înfioară ca și atunci... Iată și stejarul scorburos declarat monument al naturii și înconjurat cu un gărduț de lemn, de care cică și-ar fi priponit calul Ștefan cel Mare într-o noapte pierdută în negura timpului. Poate, cine știe? Of, dar ce rară și uscată e iarba de la poale! Și ce apatici sînt toți copacii! Mai mult ca sigur mama, văzîndu-i pe geamul cabinei, oftează și-și face cruce: dă, Doamne, ploaie, că murim! În ladă însă, fata își scutură un pic tristă pletele și dă bobîrnace iritate aripilor rochiei, în pliurile cărora praful s-a depus de două degete.
 
Slavă Domnului, au ajuns în satul bunicilor! În dreptul gospodăriei nanei, camionul a oprit și mama a strigat la soră-sa care trebăluia prin ogradă că să vină și ei să stea cu toții la un pahar de vorbă o oră-două! Iuiuiuuu!, a chiuit mătușa, bucălată și roșie la față, făcîndu-i semn că da, da, venim. Și camionul a luat-o iar din loc într-un nor de colb. La destinație, nici n-au intrat bine pe poartă, nici n-a răspuns bine la întrebarea bunicii o fost greu igzamenu’?, că Laura a și șters-o. În spatele casei de lut, baliile stau vara tot timpul la soare, pline fie cu apă de ploaie în care prăsesc mormolocii de țînțari cu milioanele, fie cu apă de fîntînă, ca acum. A tîrît-o pe cea mai mică în șură și s-a dezbrăcat în pielea goală fără grijă: bătrînii rămăseseră în față. S-a spălat pe îndelete, apoi și-a clătit rochia subțire, suflînd nervoasă: hm, ce-a fost în capul ei? Rochiță albă cu maci roșii i-a trebuit la drumul ăsta? Scuturînd-o zdravăn de cîteva ori, a îmbrăcat-o direct pe pielea încă umedă. Părul șîclit nu l-a spălat, coaja de săpun găsită lîngă balie nu i-ar fi făcut față. Și-a trecut însă de mai multe ori degetele ude prin el, oglindindu-se ceva mai ușurată în geamul bucătăriei de vară. Repede la răcoare! Intră în casă pe ușa din dos, trăgînd cu ochiul prin ferestre: bunica, nana, nanu’, mama, tata, veseli și zgomotoși, stau sub umbrarul de viță, mîncînd turte cu brînză de oi și roșii din grădină. Și bînd vin. Hooopa, e și Modîrlea, vînzător în sat! Cel care în vacanțele de vară de demult îi ducea pe ea și o droaie de alți puști desculți la pescuit cu banița în bălțile de lîngă Prut. Mereu îi curgeau mucii de-atîta stat cu picioarele în apă, ba odată i-au curs și nădragii la o fugă, de s-a stricat gașca de rîs... Tii, da’ cînd o fi venit, frate? Ia uite ce mustăcioară și-a lăsat șmecheria asta cu ghivent! Să se care de-aici, ei îi e foame și n-are nici un chef să vadă oameni străini! Sau, mă rog, aproape străini, că pe Modîrlea îl cunoștea, dar nu l-a mai văzut nici nu mai știa de cînd... Bine, dar dacă nu se duce sub umbrar, or să spună că nu-i mai poți ajunge cu prăjina la nas de cînd a intrat la facultate.
S-a mai învîrtit prin odăile umbrite, după care s-a întins pe un pat. Cum vecinul bunicii nu mai pleca naibii, cînd foamea a răzbit-o bine de tot, n-a avut încotro și a ieșit afară. A ciocnit cu toți, muindu-și buzele în pahar, mulțumind pentru felicitări și întorcînd urările. Bine, bine, răspundea, da, da, zicea, păi cum să nu?, se mira ridicînd sprîncenele. Și toți erau mulțumiți. Cînd colo, ce să vezi? Modîrlea o cam fura cu ochii! Pfuai, să mori, nu alta! Slavă cerului că nu-l observă tata!, și-a zis mîncînd. Chiar atunci nanu’ cel mititel s-a lăudat că i-a cumpărat nevestei un mandilon prima-ntîi și toți au izbucnit în hohote de rîs. Mandilon?, întreabă fata. Adică un cojoc cum are actorul ăla frumos din Franța, s-a grăbit Modîrlea să-i explice. A, Alain Delon!, rîse și ea, dumirită.
Bunica a anunțat că se duce să curețe peștele cela și să pună de mămăligă. Nu, nu, sare mama, că ei pleacă acasă, că băiatul singur... că orătăniile... că vaca... Ei, da’ cum așa, să mai stea, să plece mîine dimineață, că cine știe cînd s-or mai vedea cu toții?, protestează unchiul. Și nevasta de colo, făcînd cu ochiul: bun îi un pahar di la beci cu neamurili, cî pi-al nostru l-ai dat gata dinainti di Paști, bețîvanule! Și-l bate ușurel cu palma peste capul ca un ou pe care cele cîteva fire de păr păreau lipite cu clei. Moșu’ zîmbește fericit, pupînd-o pe obraz. Mama s-a uitat la tata, tata a dat din cap că da, rămînem, bunica s-a ridicat de pe bancă. Laura s-a ridicat și ea, spunînd că merge s-o ajute. Numai că, ajungînd amîndouă în bucătăria joasă cu miros de fum, de turtă coaptă pe plită și de leuștean, bunica a strîns-o în brațe și-a alungat-o la răcoare, că se descurcă și singură. Nepoata n-a așteptat s-o îndemne a doua oară, ci a șters-o imediat, întorcîndu-se în odaia de la drum și lungindu-se pe lavița îngustă: ce bine!
 
A tresărit din huzur cînd l-a auzit pe Modîrlea, cu siguranță cherchelit, întrebîndu-l hodoronc-tronc pe tata cu vocea lui groasă ca a unui dulău de stînă: Nene, nu-mi dai mie fata matale? Ne cunoaștem bine, verile am copchilărit împreună! Mai întîi Laurei nu i-a venit să-și creadă urechilor, apoi a pufnit-o rîsul. Știind ce va urma, s-a ridicat iute în fund, uitîndu-se afară prin perdelele croșetate. Tata, deși clar abțiguit și el, s-a făcut că nu aude. Doar și-a coborît sprînceana flocoasă pe ochiul stîng și și-a pungit gura. Dacă Modîrlea tăcea, filozof rămînea. Dar ăla, neam de om cu păr pe limbă, a repetat: Nene, nu-mi dai mie fata matale? Vaaai, cum au mai huruit osiile lumii atunci! Tatei i s-au subțiat buzele a batjocură și, după o pauză de efect, lungă și doldora de stupoare, a scos un nechezat aprig către vînzător: Băi, căcat în plic, un’ți-i cartea? Fata mea-i studentă, domnule! Și în gura lui cuvîntul studentă a sunat atît de rotund, de aurit și plin, de-ai fi zis că înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît împărăteasa Japoniei! Pesemne că și pentru scăfîrlia pețitorului a însemnat brusc același lucru, fiindcă a închis urgent portița pe dinafară, hlizindu-se prostește și bolmojind că a trecut doar așa, să-i salute, da’ acu’ are o treabă și...
 
S-a înserat. Bunica și nana tocmai aduceau mîncarea sub vița de la fereastră. Cînd o fi plecat mătușa la bucătărie?, se întrebă Laura. Poate ațipise puțin? Se întinse din toate puterile căscînd ca o mîță leneșă, sări din pat, își netezi rochia și ieși din casă. Se mai răcorise afară. Bun era peștele prăjit cu mămăligă și usturoi, iar o gură de vin rece mergea ca unsă! Se vede că așa gîndeau și ceilalți, fiindcă mîncau și beau cu poftă. Doar tata, roșu la față, bătîndu-și uluit genunchii și chirăind ca nebunu’, șuiera în șoaptă din cînd în cînd ba spre farfurie, ba spre tavanul de viță, ba spre poartă: băi, căcat în plic, un’ți-i cartea? Mama îl împungea de fiecare dată cu cotul: gata, omule, ajungă-ți! Dar dînsul nu numai că nu s-a potolit, ci a dat tam-nisam în plîns: că boul de taică-său l-a ținut slugă la pămînt și nu l-a lăsat mai departe la școală, numai clasele elementare și gata... Iar începi?, s-a burzuluit Laura. Că știa pe de rost la vîrsta aceea crudă și toate capitalele lumii, și anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare, și cîte războaie a purtat, și distanța de la pămînt la soare ori la lună, și diametru’ pămîntului la ecuator, și poezii de Eminescu... Că în armată a ajuns sergent major doar prin bună purtare... Că acolo a învățat să se spele pe dinți și asta a făcut și face în toate zilele vieții lui, nu ca mîrlanii cu mămăliga-n dinți... De alături, moșu’ s-a hăhăit, ștergîndu-se la gură încurcat: ei, lasî, lasî, bre, cumnati Damian! Tata, nimic: că, scăpînd cu zile de pe front, a muncit toată viața ca un rob, ca un rob, ca un rob, numai ca să aibă copii la facultate, că nici ministru’ nu-i mai sus decît un student! Aici mama l-a contrat cu amărăciune în glas: am muncit, nu zîc nu, da’ fata o intrat pi munca ii, cî din partea sărăciii noastri... Și a început să-l mîngîie pe obraz, pe mînă, doar-doar s-o ogoi. Însă el, cu lacrimile înnodate în barbă, s-a pocnit amarnic cu palmele peste cap: Auzi, dom’le, ș-acu’ un căcat în plic vrea să-i dau lui fata! Eu, fata mea!
Nimeni nu l-a mai băgat în seamă, nimeni nu-l mai asculta. Sau poate doar se prefăceau toți, fiindcă nu mai păreau veseli. Mîncau și beau tăcuți.