H.P. Lovecraft, „Azathoth”
 
Howard Phillips Lovecraft (1890-1937) este recunoscut drept unul dintre cei mai influenți prozatori americani. Ficțiunile sale ce se înscriu în genurile fantastic și horror au inspirat personalități precum Jorge Luis Borges, Ray Bradbury, Stephen King, Michel Houellebecq, artistul plastic H.R. Giger și scenaristul Dan O’Bannon (Alien). Prozele acestui autor de mare talent, pe care Jean Cocteau le-a calificat ca „net superioare celor ale lui Edgar Poe”, își au ca temă comună sentimentul de groază în fața imensității universului. Astăzi creația lovecraftiană este descoperită și apreciată de o nouă generație de cititori și a devenit o sursă de inspirație pentru reprezentanții curentului literar New Weird. Schița Azathoth poartă numele unui zeu din așa-numita mitologie Cthulhu, imaginată de Lovecraft, și constituie un fragment dintr-un roman neterminat.
 
Într-un ev când lumea îmbătrânise și puterea de a se minuna părăsise mințile oamenilor, când orașe cenușii își înălțau spre un cer înnegrit de fum turnuri uriașe, sinistre și urâte, în a căror umbră nimeni nu ajungea să mai viseze soarele sau luncile înflorite ale primăverii, când știința învățată lipsise pământul de mantia frumuseții, iar poeții nu mai cântau decât fantome strâmbe văzute cu ochi încețoșați îndreptați spre interior, atunci când toate acestea au avut a se săvârși și speranțele copilărești au ajuns pierdute pe veci, a fost un om care a călătorit dincolo de viață, într-un periplu spre spațiile unde s-au risipit visele lumii.
Nu se cunosc prea multe lucruri despre numele și originea acelui om, fiindcă ele aparțin doar lumii celor aflați în stare de veghe, însă se spune că ambele erau obscure. Este suficient să se știe că a trăit într-o urbe cu ziduri înalte, unde domnea o penumbră sterilă, și că trudea toată ziua în întuneric și învălmășeală, iar apoi se întorcea seara acasă, într-o odaie a cărei unică fereastră nu se deschidea spre câmpii și crânguri, ci spre o curte sumbră de unde alte geamuri îl priveau în disperarea lor mută. Prin acea deschizătură, putea zări doar ziduri și ferestre, în afară de clipele când se apleca dincolo de pervaz și își ațintea ochii în sus, spre stelele mărunte ce se perindau pe firmament. Și pentru că o imagine cu ziduri și ferestre îl aduce curând la nebunie pe unul care visează și citește mult, locatarul acelei încăperi și-a făcut un obicei să privească noapte de noapte cerul, ca să prindă frânturi din lucrurile ce se ascund dincolo de lumea stării de veghe și de cenușiul orașelor înalte. Peste ani, a ajuns să cheme pe nume stelele ce navigau încet pe bolta cerului și să le urmărească în fanteziile sale, atunci când, spre dezamăgirea sa, ele dispăreau din vedere, până în clipele mult așteptate în care i se dezvăluiau panorame secrete a căror existență nu putea fi bănuită de niciun profan. Iar într-o noapte s-a deschis o trecere abisală și cerul împovărat de vise a coborât până la geamul observatorului solitar, pentru a se amesteca cu aerul stătut al odăii și a-l face pe acel ins parte la miracolul de neînchipuit.
În încăpere năvăliră curenți sălbatici de miez-de-noapte violet scânteind cu pulbere de aur, vârtejuri de foc țâșnite din spațiile de dincolo de ultima frontieră și impregnate de parfumuri din alte tărâmuri. Camera fu inundată de valuri înspumate, străluminate de sori pe care ochiul omenesc nu-i va contempla niciodată și în ale căror ape învolburate înoată delfini ciudați și nimfe de mare ivite din adâncuri de nepătruns. O liniște nețărmurită se înstăpâni în jurul visătorului și forțele misterioase îi mânară spiritul departe, lăsând neatins trupul lui amorțit rezemat de geam. Și pe durata unor zile imposibil de numărat în calendarele omenești, mareele sferelor îndepărtate l-au purtat ușor spre visele râvnite de el, acele vise pierdute altădată de oameni. În cursul multor cicluri temporale, valurile blânde l-au lăsat să doarmă pe un țărm înflorit suspendat într-un răsărit perpetuu, un țărm verde îmbibat de parfumurile lotușilor și luminat de cameliile purpurii ale stelelor.
 
* * *
 
Clark Ashton Smith, „Din criptele memoriei”
 
Clark  Ashton Smith (1893-1961) – poet și prozator american, supranumit „ultimul mare scriitor romantic”. A fost unul dintre membrii fondatori ai grupării literare conduse de H.P. Lovecraft și a alcătuit, alături de Lovecraft și Robert E. Howard, triada celor mai valoroși reprezentanți ai așa-numitei proze pulp, o literatură de foileton ce a proliferat în Statele Unite în prima jumătate a secolului XX. Situate la interferența dintre fantastic, horror și fantasy,  ficțiunile lui Clark Ashton Smith au ridicat genurile respective spre un nivel superior de exigență. Ele se disting prin complexitatea intrigilor, prin originalitatea subiectelor și prin calitatea stilului. Iar, conform opiniei unor critici, talentul său poetic îl depășește pe cel de prozator. La fel ca și creația lui H.P. Lovecraft, scrierile lui Clark Ashton Smith reprezintă o încercare de a transcende legile naturii, văzute ca origine a suferinței umane, prin puterea imaginației.
 
Într-o epocă îndepărtată din care s-au perindat eoni fără de număr, ale cărei lumi miraculoase s-au prăbușit și din ai căror sori gigantici astăzi s-au ales doar umbre, am sălășluit pe o stea al cărei traseu, deviat de la căile mărețe, fără de întoarcere, ale cerurilor din trecut, se apropia de pe atunci de marginea abisului, unde, după cum au prezis astronomii, ciclurile sale imemoriale își vor fi aflat un sfârșit întunecat și dezastruos.
Ah, și cât de ciudat era acel astru uitat în vârtejurile spațiului, mult mai ciudat decât orice vis al visătorilor de azi sau decât orice viziune ce s-a înălțat vreodată din mințile vizionarilor care au evocat trecutul sideral! Acolo, pe parcursul unor cicluri de istorie care au lăsat în urmă mormane de anale înscrise cu litere de bronz și imposibil de clasificat, morții au ajuns să-i depășească infinit la număr pe cei în viață. Clădite dintr-o piatră ce ar fi fost distrusă doar în furnalele sorilor, orașele lor se înălțau alături de urbele celor vii precum metropolele prodigioase ale titanilor, cu ziduri ce aruncau umbre peste satele învecinate. Și peste toate trona bolta funebră a cerului negru, un dom al tenebrelor infinite, pe care soarele sinistru, suspendat asemenea unui enorm felinar, nu reușea să-l lumineze, retrăgându-și flăcările din fața sorții inevitabile, o rază rătăcită și disperată ieșită dintr-un orizont înnegurat, ce aluneca peste peisajele nemărginite ale tărâmului vizionar.
Am fost un neam sumbru, discret, multpătimit, noi, cei care ne-am dus viețile sub cerul crepusculului etern, străpuns de necropole și obeliscuri ale trecutului. În sângele nostru se păstra răceala nopților antice ale timpului, iar pulsul ne era marcat de presimțiri fantomatice și de încetineala lui Lethe. Peste curțile și câmpurile noastre, precum niște vampiri nevăzuți furișându-se din mausolee, se înălțau și pluteau orele întunecate, pe ale căror aripi prindea ființă o langoare malefică, plăsmuită din durerea tainică și disperarea veacurilor irosite. Simțeam apăsarea grea a cerului însuși și respiram sub el ca într-un cavou, pecetluit întru vecie de stagnare, stricăciune și degradare lentă, și de bezna pe care o străbat doar viermii colcăitori.
Noi am trăit vag și am iubit precum în vise – acele vise mistice încețoșate, ce rămân suspendate la limita somnului insondabil. Pentru femeile noastre, cu frumusețea lor spectrală, nutream aceeași dorință pe care o pot avea morții pentru crinii fantomatici de pe câmpiile din Hades. Ne iroseam zilele cutreierând ruinele orașelor străvechi, ale căror palate din cupru incrustat și ale căror străzi ce traversau rânduri de obeliscuri modelate din aur se arătau mohorâte și înspăimântătoare în lumina moartă sau rămâneau pentru totdeauna scufundate în mări de penumbră, orașe ale căror enorme sanctuare de fier păstraseră senzația misterului și spaimei primordiale, din care simulacrele zeilor uitați de secole priveau cu ochi ficși spre cerurile lipsite de speranță și vedeau noaptea de apoi, neantul de pe urmă. Ne îngrijeam în neștire grădinile, ale căror crini cenușii ascundeau un parfum necromantic ce avea puterea să evoce spiritele strămoșilor și vise spectrale din trecut. Ori, rătăcind prin întinderile de cenușă ale unei toamne fără sfârșit, căutam florile rare ale nemuririi, cu frunzele lor negre și petalele spălăcite, ce înfloreau sub sălciile al căror frunziș veșted le ascundea precum un văl sau care răsăreau spălate de roua dulce, încărcată de licoarea nepenthe, alături de curgerea tăcută a apelor Acheronului.
Și, rând pe rând, ne-am aflat sfârșitul și praful timpului ne-a acoperit. Am cunoscut anii trăiți ca o perindare de umbre și moartea însăși ca o trecere a amurgului în noapte.
 
Traducere din limba engleză de Marcel GHERMAN