„Treptele de foc”
 
Pictorul Nicolae Guțu (n. 1954) nu a mai avut o expoziție personală de 18 ani!
Este un termen enorm pentru un artist de azi, care trebuie să fie cât mai prezent pe simezele galeriilor și ale muzeelor, în caz contrar – pur și simplu nu exiști, nici pentru sistemul artei, nici pentru cei care consumă artă. Inutil să insist, cei care sunt familiarizați cât de cât cu metabolismul artei știu acest postulat.
Ei bine, tocmai în 2002, Nicolae Guțu a avut expoziția Metaspherae, la Casa Americii Latine din București. Pe aceea nu am văzut-o, dar am ținut să nu lipsesc de la cea mai recentă, Treptele de foc, și am mers în chiar penultima zi de expunere (4 martie). Ca să înțelegi o astfel de pictură, trebuie să ai oarece idee despre felul în care funcționa arta și regimul artei în vremuri de restriște, în defuncta URSS, în speță, căci de acolo încă se irigă arta lui Guțu, mental, formal și plastic.
Trebuie spus că artistul a stat la Moscova începând cu anul 1976. Acolo, în capitala fostului imperiu sovietic, a vizitat și a făcut parte din diverse cercuri, grupuri și frății intelectuale și spirituale. Tot în acea urbe, a descoperit adevărata creștinătate, ortodoxia. Nu înainte de a parcurge însă pasaje din învățăturile plastice și intelectuale ale unor „spiritualiști” faimoși ai secolului XX: Nikolai Roerih, Pavel Filonov, Elena Blavatsky, Vasily Sitnikov ș.a.
Începând cu anii 1980, este prezent în expozițiile așa-zis neoficiale de la Moscova, or în acest creuzet social se întâmplau să se întâlnească nu doar generații diferite, ci și culturi și etnii dintre cele, foarte multe, pe care le adăpostea capitala fostului imperiu roșu. Erau adevărate cenacluri și „societăți secrete” totodată. Pictura nu era privită doar ca un mod de reprezentare sau de imitare a universului înconjurător, ci mai ales ca proiecție a problematicilor spirituale și ideatice, care animau aceste grupări. Lumea de acolo nu se potrivește cu cea din București, de aceea și pictura lui Guțu se prezintă, din punctul meu de vedere, destul de criptică, stranie și incomprehensibilă pe alocuri pentru acest spațiu cultural, deși, desigur, sunt multiple portrete ale unor personalități cu care artistul a avut sau mai are părtășie umană și spirituală: Eugen Cioclea, Mihai Bețianu, Emilian Galaicu-Păun, Mihai Prepeliță, Igor Isac – asta ca să pomenesc doar pe cei din ambianța românească și care sunt recognoscibili în portretele artistului plastic.
Însă cele mai problematice par compozițiile de mari dimensiuni, prezente în această expoziție: Paternitate (1988), Treptele de foc (1990), Colaps (Golgota Rusă, 1992), Turnul Babel (1997), Transfigurarea Golgotei (2018), Catharsis (2018). O temă aparte în creația lui Guțu o constituie ciclul Compoziții.
Guțu lucrează într-o manieră proprie cu istoria. Nu cu datele și statisticile ei, ci cu substanța acesteia. Nu avem de-a face cu istoria pe care o facem noi sau o gândim într-o succesiune rectilinie, ci mai ales într-un registru metafizic. În aceste tablouri, nu există intenția redării timpului, ci doar a spiritului atemporal, a plămadei lui metafizice.
Să încercăm să deslușim tabloul care a dat titlul expoziției, Treptele de foc (1990). De fapt, e mult spus să deslușim, căci va fi mai degrabă un exercițiu de înțelegere de către privitor a felului în care artistul ne arată un anume moment hristic, când Hristos înviază, țâșnind din mormântul în care a fost depus de cei care nu l-au părăsit. După cum se știe, iconografia răsăriteană a reprezentat acest moment ca pe o pogorâre la iad, unde Mântuitorul a pogorât în genunea întunericului, spre a readuce la viață veșnică pe cei aflați acolo „din veac”... Este o ipostază pe care foarte puțini dintre creștini o pricep, căci mintea noastră chinuită și cimentată de certitudini nu pătrunde sensul sintagmei: „Cu moartea pre moarte călcând”, din Troparul Învierii. De altfel, și un mare om duhovnicesc al României, părintele Arsenie Boca, ca să ne referim la cineva mai aproape de vremea noastră, a reprezentat această scenă într-o frescă din biserica din satul Drugănescu, tot aidoma celor pictate în vechime, cu Hristos deasupra gropii, scoțând de acolo pe „Vechiul Adam” și pe „Vechea Eva”, pentru ca ai săi contemporani să înțeleagă sensul major și lămuritor al Învierii Domnului. Și asta în condițiile în care tot demersul său iconografic este unul foarte personalist; „Îl interesa să facă ceea ce gândea el în viziunea lui” – afirma părintele Savian Bunescu, parohul bisericii din satul Drăgănescu, unde Arsenie Boca a pictat, singur, timp de 15 ani...
Prin urmare, în tabloul lui Nicolae Guțu, avem de-a face cu o ieșire din mormânt, în slavă și biruință a lui Hristos care levitează, și avem de-a face cu o viziune proprie asupra acestei minuni supreme, săvârșite de Domnul. Constatăm că groapa este străpunsă de crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, iar Biruitorul morții levitează și merge prin văzduh spre privitor. Cei care au păzit mormântul sunt orbiți, înfricoșați, unii, și tămăduiți de necredință, alții. Este imaginea unei misteriu, în sens medieval. Există și un poem al lui Nicolae Guțu, cu același titlu, Treptele de foc, care presupun că s-a scris simultan cu pictarea tabloului, și unde găsim acest catren, zic eu, explicit: „El ne-a ferit de cercul bine strâns/ pe fruntea năsădită a căderii/ Rostogolirea vertiginoasă nu s-a mai extins/ și-am obținut în beznă scara evadării”. Nu avem reprezentată o scară propriu-zisă, dar învățătura LUI ne arată treptele, ascensiunea, urcușul duhovnicesc, iar acestea toate nu capătă sens decât dacă credem în Învierea lui Hristos.
Nu mi-am propus în aceste rânduri decât să arunc buzduganul, să propun ideea, conform căreia pictura actuală a lui Nicolae Guțu nu se poate aproape deloc înțelege dacă folosești rețetele de lectură știute, probate. Ai nevoie de niște ajustări, de anumite reconfigurări ale aparatului senzorial și emotiv; așa încât mesajul se arată doar astfel în plenitudinea și altitudinea modelate de artist. Este doar lumea lui plastică, incifrată, în care ni se îngăduie să intrăm, primiți cu bucurie deplină. Condiția este – deținerea codului.
 
martie- iunie 2020, București
 
 
Victoria Rocaciuc. Iuțeala gândului
 
O artistă al cărei parcurs artistic îl urmăresc cu interes sporit de mai bine de un deceniu a deschis, la mijlocul lunii iunie curent, la Galeria Constantin Brâncuși din Chișinău, expoziția „Liric și asociativ”. Este un titlu formulat de istoricul de artă Victoria Rocaciuc (n. 1978), tot ea e și artista!
Prin ce anume mă atrage pictura ei? Îmi place să formulez de fiecare dată această întrebare când stau în fața unei expoziții noi sau doar a unei pânze pictate. În cazul picturii zămislite de Victoria Rocaciuc, îmi place enorm felul în care ea lucrează cu spațiul, cu pânza albă, pe care o seduce cu discreție, cu un fel de frică parcă, dar frica aceasta pare și curaj, căci acolo unde o atinge o face cu forță, năvalnic, contagios... Ce fac eu aici e să atrag atenția asupra acestei artiste, mai ales colegilor mei din afara spațiului cultural interriveran, pentru că la Chișinău Victoria Rocaciuc este o personalitate de prim-plan a picturii tinere și face parte dintr-o întreagă pleiadă de femei-pictorițe. Aceste artiste au reușit să dubleze și să înnobileze, cu multă forță, mișcarea cromatică din anii 1965-1975, care a speriat realmente urss-ul...
Dar să revin.
Victoria Rocaciuc este un paradox, de fapt, nu ea, artista, ci pictura ei jucăușă, de-o rară prospețime. Este o pictură care aparent se face în „5 minute”, spontan, alert, doar că această impresie de structură, „de moment”, este esențialmente înșelătoare, pentru că structura persistă în interiorul compozițiilor sale. Ajunge doar să o privești mai atent: e un strat care devoalează rigoarea cu care artista își lucrează „motivul”, fie că se închipuie sub forma unui peisaj, a unei naturi statice sau a unor aranjamente cu flori. În fapt, „motivul” este mereu pentru pictoriță un prilej de bucurie interioară, de stimulare a unei combustii artistice. Subiectul dictează dinamica. Gestul, frotajul, pata de culoare devin ele însele „personaje” pe care le poți admira și separat de întreg, cu ochiul ațintit pe detaliu. În același timp, orice lucrare este un tot organic, monolit, indivizibil. Cred că la articularea acestui tip de imagine contribuie și formația de teoretician a artistei, care-și adună cuvintele îndelung și cu migală, spre a transmite mai limpede o idee, un gând, o poezie conceptuală etc. Chiar și negrul cenușiu, de cărbune stins, are o dimensiune poetic-etică. Mai ales pe suprafața neprihănită a albului.
Rândurile acestea sunt un potrivit prilej de a „picta” eu însumi o sprințară realitate artistică, care însă nu este a mea, ci a unei artiste pe care o supun ochiului conectat la mecanismul mental, al percepției sensibile, tocmai pentru că o admir: Victoria Rocaciuc, căreia îi mulțumesc pentru ocazia oferită cu generozitate prin expoziția de față!
Ea se dăruiește artei cu temei și sfială...
 
12 iunie, 2020