Am coborât din autobuz la Châtelet cu gând să traversez Sena pe jos. Parisul arăta la acea oră splendid. Soarele apunea în imperiul unui decor ce părea creat de mâna celui mai mare Pictor impresionist. Luminile vaporului Mirage se răsfirau tremurânde pe apa întunecată, lăsând în urmă trene lungi şi jucăuşe pe măsură ce acesta avansa spre arcadele maiestuoase ale Podului Schimbării (Pont au Change). Mi-aş fi dorit pentru o clipă să cobor pe puntea lui şi, cu un pahar de şampanie în mână, să mă las îmbătată de atmosfera fascinantă a acelei lumi, nebun de ispititoare. Dar a trebuit să renunţ repede la acest vis năstruşnic, căci eram deja aşteptată de feciorii mei la un restaurant în Cartierul Latin, unde intenţionam să mâncăm în seara asta produse de mare.
Poate să-ţi pară straniu, dar toată gama propusă de meniul restaurantului: scoici, stridii, melci, crevete, homari şi alte daruri marine – cadrează perfect cu gustul nostru estic, de parcă Marea Sarmatică nu şi-o fi retras încă în adâncuri valurile spumoase şi peştii înoată şi azi dezinvolt prin Câmpia Sorocii.
Vreau să ştii că noi nu am avut problema lui Emil Cioran, care a descoperit gustul mâncării abia la Paris. Mama mea a avut grijă să ne cultive încă de mici – mie, apoi şi copiilor mei, cu multă dăruire şi pricepere – plăcerea de a mânca gustos. După trecerea ei la Cele Veşnice, a trebuit să fac şi eu efortul de a reconstitui unele specialităţi de referinţă familială pentru a le aminti măcar din când în când la cei ai casei de prezenţa unei femei ce ştie, la o adică, să gătească (şi) gustos. Ceea ce nu era cazul azi. Mâncam şi savuram plăcerea de a fi servită de alţii.
Nu mă îndoiesc că ştii că la ora asta franţujii sunt cei mai tari din lume în materie culinară. Gastronomia lor a reuşit de curând, luându-se la harţă cu cea italiană, s-o lase pe ultima cu buzele umflate şi cu o macaroană între dinţi, instaurându-se ea, comod, în Patrimoniul UNESCO. Voilà! Şi să mă ierte conaţionalii noştri stabiliţi pe Ciuboţica, dar Foie gras-ul franţuzesc s-a dovedit a fi mai delicios decât Pizza italiană, chiar dacă ultima este mult mai ieftină şi la îndemâna oricui. Şi cu această ocazie am să-ţi dezvălui un secret ce trebuie
să-l ştii şi tu: elixirul tinereţii pe care-l caută disperată omenirea încă de la începuturi s-a dovedit a fi ascuns (şi) în raţa franţuzească bine îndopată! Am citit undeva că locuitorii unui oraş din nordul Franţei (nu-mi cere numele, că nu l-am reţinut) sunt cei mai longevivi din lume. Şi ştii de ce? Pentru că mănâncă în fiecare dimineaţă o felie de pâine à la campagne unsă cu untură de raţă şi stropită din belşug cu usturoi!
Raţa, dragă, ea este cea care a cauzat recent polemici atât de aprigi în Guvernul Franţei privind reforma Pensiei! Cum să laşi tu omul, după ce-l hrăneşti cu untură, ficat crud şi carne de raţă, să iasă la pensie la 60 de ani, când el se încăpăţânează să trăiască până aproape de-o sută? – se indignează Dreapta franceză. Să mai lucreze dracului încă cel puţin doi ani, dacă nu chiar cinci! – se aud rumori în spatele lui Nicolas Sarkozy.
- Dar câţi franţuji îşi pot permite azi, pe vreme de criză, o raţă pe masă? – întreabă, pe bună dreptate, Stânga şi Sindicatele...
Lăsându-le să-i numere (căci hărmălaia va dura ceva timp), trec la ale noastre şi mă gândesc că, uite, politicienii moldoveni nu au o asemenea belea pe cap! Pensionarii noştri, hrăniţi cu te miri ce şi trecuţi prin ciurul şi dârmonul vremilor de care am tot avut parte, nu mai ajung să facă o gaură în bugetul ţării (cum se întâmplă în România) şi nici să atârne ca o piatră grea la gâtul societăţii. Şi apoi aceştia, câţi ajung să mai trăiască, sunt modeşti şi se mulţumesc cu puţin: ia, acolo, cu o pâine în ziua de dinaintea alegerilor şi... soarta le este pecetluită! A lor şi a copiilor lor!
Asta e… dacă nu ne-am cultivat à la française gustul pentru foie gras!... că raţe avem şi noi destule. Încă o dată se adevereşte zicerea că omul este ceea ce mănâncă. Trăiască mămăliga naţională! Dar să nu uităm totuşi că trăim în secolul mondializării şi al influenţelor reciproce. Chiar să fim atât de imuni la contaminări?
Dar, apropo de Patrimoniul Gastronomic Francez. Văzându-şi validate calităţile pe care, indiscutabil, le posedă, ştii că i s-a cam urcat gloria la cap?! Înarmat cu o suită întreagă de animale, peşti, orătănii (domestice, dar şi sălbatice), printre care şi nelipsita Raţă de care pomenisem mai sus, s-a năpustit să împungă şi să ciupească până la sânge alte valori franţuzeşti mai vechi (dar foarte importante!). După observaţiile mele, bătălia cea mai sângeroasă se duce acum pe vestita şi legendara Colină din Paris – Montmartre.
Da, acolo unde se află Biserica Sacré-Coeur, ce impresionează nu doar prin arhitectură, amintind de un castel alb în ceruri, ci şi prin chipul lui Isus Cristos, reprezentat în interiorul cupolei cu mâinile ca nişte aripi desfăcute, gata spre îmbrăţişarea aproapelui. Imaginea Lui, la început aproape străvezie, prinde contur pe măsură ce-L primeşti în inima ta, ajungând să planeze luminos de albastru peste toţi cei care, intrând în lăcaşul sfânt, simt necesitatea să-şi ridice ochii din timp în timp în Sus, spre a căuta şi (poate chiar) a găsi un Sens şi un Echilibru.
Aici, în apropierea Bisericii, este şi locul unde în secolele XIX şi XX s-a constituit un focar al picturii, care a adunat artişti precum Pissarro, Toulouse-Lautrec, Steinlen, Van Gogh, Modigliani şi unde (în Place du Tertre) se mai păstrează şi azi atmosfera impregnată de artă şi muzică.
Ei bine, proaspătul Patrimoniu încor(n)onat, gălăgios şi dezinvolt, a înghesuit pictorii şi lucrările lor pe bordura trotuarului şi şi-a instalat confortabil şi obraznic Cafenele (se zice că doar pentru perioada de vară – adică din aprilie până în noiembrie) chiar în inima colinei! Da, dragii mei colegi – Arcadie Suceveanu şi Leo Butnaru –, regret să vă dau această veste, dar locul de care voi eraţi atât de entuziasmaţi astăzi arată altfel.
Tunam şi fulgeram la 130 m înălţime deasupra Parisului şi formam (în buzunar) o combinaţie din trei degete când vreun chelner languros mă îndemna să iau loc la o masă! Spre norocul meu, duelul a încetat când, strecurându-mă prin învălmăşeală, am dat cu ochii de un splendid tablou cu maci roşii, care a făcut minunea să-mi descreţească fruntea şi să-mi deschidă generos o potecuţă spre Nirvana. Costa 150 de euro, dar nu puteam să-l las de izbelişte. Cum eu aveam deja acasă unul pictat de Cezar Secrieru, mă gândeam s-o conving pe Delia, o prietenă a mea, să şi-l cumpere. Ea are nevoie, iminent, de un catalizator care să-i ridice moralul. Venită din România la Paris, unde lucrează doctoriţă la o clinică oftalmologică de la Republique, trece, la cei 33 de ani ai ei, printr-o fază grea. Crezi că depresia e doar boala secolului nostru? Ba bine că nu! Îţi aminteşti de poveştile populare din vremuri foarte vechi, când fata împăratului era bolnavă de tristeţe şi tatăl ei era gata să dea jumătate de împărăţie (şi eventual şi fata cu totul!) celui care i-ar fi putut întoarce zâmbetul? Ei, vezi? Şi te miri de ce Delia, fată frumoasă, se confruntă cu această problemă, când primeşte doar 8 mii de euro pe lună, şi nici n-are proprietăţi la Paris... Tu chiar crezi că nu are motive? Dar cum rămâne cu vorba cântecului: Unde dragoste nu e, nimic nu e? Căci despre valori vorbeam, nu?
 
Iar slăbiciunea mea pentru mac – ca să revenim (şi trebuie să precizez că nu doar pentru frumoasa lui floare) – are o traiectorie lungă. A venit momentul să-ţi recunosc, ca unui psihanalist la spovedanie, că sunt de mică o narcomană. Am luat prima porţie considerabilă de opium de pe muchia marcoteţului în care neneaca mea freca firele de mac pentru copturi. Ce mult mi-a plăcut! Am tot ciugulit aşa, până când pupilele mi se dilataseră cu totul, de m-am prăbuşit într-un somn cu vise foarte-foarte colorate. De-atunci încolo, devenisem dependentă de laptele dulce al macului, şi cum venea sâmbăta şi se aprindea focul în cuptor, mă aşezam în pirostrii dinaintea marcoteţului (un adevărat ritual, nu?!) şi aşteptam nerăbdătoare să mă dopez.
Şi dacă m-aş fi oprit aici!... Dar, nu!
M-am mai înfruptat cu efectul narcoticelor când eram deja mare (chiar mare de tot!). Îmi dăruise cineva (nu insista, n-am să-ţi spun cine, că-l cunoşti) o pereche de cercei frumoşi de aur. Nobleţea mă obliga să-i port, dar asta însemna să-mi găuresc urechile. Vai mie! Un sacrificiu care chiar mă depăşea. Atunci prietena mea de pe vremuri, Galina, mi-a organizat prin fiul ei, anestezist la o secţie de chirurgie de la Spitalul Republican din Chişinău, găurirea urechilor sub o mască cu substanţe paratropice. Pentru a-mi facilita accesul în spital, Liviu m-a prezentat drept cineva din familie. Până aici toate bune şi frumoase, dar o dată narcoticul administrat şi procedura de deflorare a urechilor începută, s-a declanşat şi spectacolul la care corpul meu se pretase (fără voia mea, bineînţeles...).
Pe când eu mă zbăteam, ca vai de mine! pe cuşeta spitalului, cu mâinile şi picioarele legate, gemând şi încercând să dezvălui, în scurtele momente lucide, misterul ce tocmai mi se relevase – moartea fericită a dacilor jertfiţi lui Zamolxe, medicii se prăpădeau de râs de ce putuse să producă în mine (o fire sensibilă!) – anestezia. Bietul Liviu, între timp, făcea eforturi disperate de a mă desolidariza de neamul lui, pentru a salva onoarea unei familii ce dăduse, cum, necum! pe vremea domniei lui Petru Lucinschi, un Ambasador al Moldovei în România. Grea sarcină...
Şi acum vreau să-ţi cer un sfat. Ştii, poate, că a apărut de curând cartea lui Andrei Oişteanu Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Polirom, 2010. O contribuţie foarte importantă pentru a judeca valoarea literaturii române prin prisma existenţialismului narcotic ca sursă de inspiraţie printre scriitori. Cartea a avut parte de comentarii critice generoase şi favorabile. Slavă Domnului că (din câte cunosc) încă nimănui nu-i trecu prin cap să o ia ca pe-o diversiune împotriva poporului român, care este, vai! (după părerea unora), mereu ţinta forţelor oculte. Ce m-a interesat pe mine în mod special în această lucrare a fost perioada contemporană şi în ce context un viciu poate deveni o virtute.
Autorul ni-l releva pe Mircea Cărtărescu drept personaj (poate chiar Cavalerul) principal de pe scena intelectualităţii române ce a modelat la o temperatură înaltă a experienţelor psihedelice sensibilitatea postmodernistă, încărcând-o de noi nuanţe estetice. Ei bine, în volumul citat, nu-i vorbă, mai fac figuraţie şi alţi scriitori contemporani cu noi, precum Andrei Codrescu, Alex Leo Şerban, Dragoş Bucurenci şi Marius Chivu, dar contribuţia acestora nici nu se compară cu performanţele în domeniu realizate de autorul Levantului. Nu se cunoaşte încă sigur (nici chiar A. Oişteanu se pare că nu ştie) dacă (şi) în urma acestor experienţe iniţiatice s-a produs „căderea” în Paradisul succesului de care se bucură azi Orbitorul lui Mircea Cărtărescu în Ţară şi peste hotare, dar detaliul este demn de reţinut.
Literatura basarabeană – ca de obicei, când vine vorba să fie inclusă în procesul cultural român – se plasează, regretabil, într-un con de umbră. Astfel experienţa lui Alexandru Vakulovski, din Pizdeţ, cu travca şi cu diverse combinaţii: tramadol, efedrină, glutetimid, demetrin etc., trebuie să recunoaştem, nu este revelatoare.
Cum crezi, oare la o nouă ediţie a cărţii (care nu mă îndoiesc că se va impune, tema incitând multă lume interesată) Andrei Oişteanu nu ar trebui convins să includă în palmaresul experienţelor narcotice româneşti şi faza basarabeană (pe care ţi-am relatat-o) cu marcoteţul? Căci nu spunea cronicarul că în anii secetoşi puţinele roade ale copacilor sunt deosebit de dulci?
Trebuie să gândim împreună (şi nu contează pe ce parte a Lumii te-a aruncat Soarta!) ce am mai putea face pentru sărmana noastră Patrie. Căci cele circa 36 procente vărsate anual în bugetul Statului de cei care muncesc peste hotare nu pare a fi suficient pentru redresarea situaţiei. Poate ar fi cazul să presărăm (şi) puţină cofeină în sistemul de apă potabilă al oraşului cu nume de cişmea?  Nu de alta, dar s-ar putea crede că în ultimii ani se degajează (oare de cine?) din spaţiul aerian o substanţă enigmatică, care cade peste urbea moldovenească, paralizând eforturile constructive şi producând o letargie şi lehamite colectivă. Poate că am putea-o contraria. Tu ce crezi?