articol: 

Cartea Eu, fiul lor, subintitulată „Dosar de Securitate”, conţine 500 de pagini din totalul de 10 000 de pagini adunate în 18 dosare de urmărire a lui Dorin Tudoran de către diferite instanţe ale Securităţii. Deşi dosarul este oficial deschis la 3 august 1980, documentele incluse în volum arată că Tudoran a fost urmărit cu regularitate şi „profesionist” din 1976, unica diferenţă sesizată de mine este că prin deschiderea oficială Dorin Tudoran devine „obiectivul TUDORACHE”: „TUDORACHE este lucrat de către noi prin dosar de urmărire informativă, fiind cunoscut ca element negativist şi cu o poziţie necorespunzătoare faţă de politica partidului şi statului nostru” (p. 261).
Cartea are o prefaţă de Radu Ioanid (care îngrijeşte şi ediţia), o postfaţă semnată de Nicolae Manolescu şi un studiu introductiv semnat de Dorin Tudoran, intitulat „Ghidul cititorului de cursă lungă”, toate aceste texte încercând să înlesnească lectura, mai ales a celor neavizaţi.
Şi în prefaţă, şi în postfaţă, şi în studiul introductiv sunt reluate numele unor generali/maiori/colonei ai Securităţii, care semnează multe dintre documentele secrete incluse în volum, iar contextul reamintirii lor sugerează că aceste nume erau însoţite de o aură mai mult sau mai puţin întunecată în percepţia Securităţii în anii ’70-80, aură care poate lipsi pentru un cititor neavizat (ca mine). La fel ca numele goale ale generalilor, numele unor scriitori amintiţi în documente riscă să fie doar nume fără referinţă, desigur din ignoranţa cititorului, dar poate şi datorită mecanismelor istoriei literare, care sunt, probabil din fericire, selective. De exemplu, atunci când citesc şirul de nume reale a şapte scriitori care afirmau că „este prea evidentă dorinţa sa [a lui D. T. - n. m.] de a crea artificial un nou caz „GOMA” scontând pe reacţia autorităţilor şi transformarea lui într-un erou ca urmare a unor măsuri ce ar putea fi luate împotriva sa” (p. 295) nu ştiu dacă trebuie să mă „documentez” sau să continui lectura în ignoranţă şi cu vinovăţia de a nu putea reţine toate numele.
După câteva încercări de documentare care s-au dovedit a fi prea rizomatice, am renunţat la exerciţiul de a lega toate numele de persoanele care îl poartă sau l-au purtat, focalizându-mi atenţia asupra mecanismelor şi proceselor prin care acţiona Securitatea. Declar propria lectură drept una frauduloasă. Lectura prin prisma numelor, îndeosebi prin prisma deconspirării numelor de cod ale informatorilor, este legitimă şi imperioasă, căci arată că sistemul represiv şi aberant al Securităţi a fost posibil prin contribuţia atât a prietenului-apropiat, cât şi a unor figuri considerate „repere” morale şi culturale ale societăţii. Nu recomand nimănui lectura fără nume, căci e un exerciţiu de memorie parţială: nu înţelegem în întregime drama trecutului dacă nu refacem deopotrivă figura victimei şi a călăului, deşi e şi aici un risc (pe care l-am mai menţionat în acest colţ de pagină numit „Etica memoriei”) - riscul de a oferi şi călăului ceea ce oferim victimei, adică neuitare (poate faimoşii generali de securitate de cândva îşi vor fi dorit ca posteritatea sa îi reţină anume aşa, cu aura lor întunecată de atotputernici şi diabolici generali de securitate?).
Revin la lectura mea fără nume. Selecţia de documente din Eu, fiul lor face vizibil conflictul dintre două forţe opuse, dar atât de inegale: un singur om şi un întreg sistem. Printre notele informatorilor, rapoartele de filaj şi planurile de acţiune ale securităţii sunt incluse şi texte ale lui Dorin Tudoran aflate în dosare, chiar şi poezii, dar mai ales scrisori adresate diferitor persoane şi instanţe, şi care oferă cărţii o intrigă deplină, uneori ca de roman, al cărui fir narativ ar putea fi rezumat astfel: La sfârşitul anilor ’70 Tudoran se opune scriitorilor care susţin linia partidului şi cea naţionalistă. Revenit în luna iulie 1981 din RFG, unde a avut o bursă de studiu, Tudoran şi-a găsit casa sigilată şi contractele de muncă – al său şi al soţiei – desfăcute. Încep un şir de „conflicte de muncă” la revista unde lucra, dar rămâne şomer până la emigrare. În 1982 iese din partidul comunist. Textele oferite revistelor sunt ţinute în sertar, manuscrisele predate editurilor sunt scoase din planul de publicare. În pofida vigilenţei Securităţii, Tudoran trimite texte la Europa Liberă, care sunt citite la acest post. În aprilie 1984 depune cerere de emigrare, apoi, în iunie 1985, după o grevă a foamei - de 40 de zile! - obţine permisiunea şi paşapoartele, iar în iulie 1985 emigrează. Partea finală a cărţii, ce oferă perspectivele informatorilor şi ofiţerilor asupra evenimentelor anului 1985 până la emigrare, capătă un dinamism şi chiar un suspans, o impresie confirmată şi de textul „Mai mult ca perfectul singurătăţii”, scris în noiembrie 1985, în SUA, inclus la Anexe, şi care oferă perspectiva lui Tudoran asupra derulării intense a acelor evenimente.
Citind securitatea ca mecanism şi proces de supraveghere, aflu cum o cohortă de 34 de informatori „toarnă”, deseori prolific şi zelos, orice mişcare, afirmaţie şi intenţie ale scriitorului Dorin Tudoran. Omniprezenţa surselor, aşa cum se vede în documentele din Eu, fiul lor, confirmă percepţia folclorică şi mitizantă a Securităţii: turnătorii erau peste tot şi mai ales acolo unde te aşteptai mai puţin. Într-un document se spune că „În ziua de 9 septembrie a. c. scriitorul Dorin Tudoran a vizitat pe informatorul „GRIGORIU SORIN” la domiciliul acestuia, relatându-i următoarele...” (p. 121) -  judecând după conţinutul notei, Tudoran vizitase un prieten şi nu o sursă. Când urmăritul îşi ia precauţii, încercând, de exemplu, să-şi bruieze propriile afirmaţii captate de microfoanele instalate peste tot în locuinţa sa, mesajul oricum e livrat direct: „În acest moment DORIN TUDORAN a condus sursa în baie, unde, după ce a dat drumul la apă, a afirmat că a renunţat la ceea ce şi-a propus iniţial, dar că probabil va face „greva foamei” la domiciliu sau va merge la Ambasada SUA” (p. 472).
Sursele, instruite de ofiţerii de securitate, încearcă să-l determine pe „obiectivul Tudorache” „să-şi schimbe atitudinea şi să adopte o poziţie corespunzătoare”(p. 145), îl „îndeamnă să muncească” (p. 471) etc. Informatorii sunt zeloşi, textele despre „obiectivul Tudorache” proliferează, fiecare nou text îmbogăţind sau sărăcind evenimentul relatat, în funcţie de autorul-turnător, mulţi dintre ei provenind din breasla scriitorilor. Se pare că sursele nu-şi pot suprima impulsul de a minimaliza disidenţa lui Tudoran - ori poate doar respectă regulile de redactare a notelor informative? -  şi împânzesc notele cu ghilimele, între care pun cuvinte precum „disident”, „greva foamei”, „cazul”, „protest” ş.a., efect căutat şi prin folosirea permanentă a expresiilor „aşa-zisa/aşa-zisul”: de ex., o instanţă a securităţii trimite alteia „spre exploatare xerocopia unui material cuprinzând fragmente ale unui aşa-zis memoriu ce ar fi fost adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite” (p. 494).
Superiorii surselor pun la îndoială corectitudinea informaţiilor aduse. Ofiţerii de securitate scriu pe notele surselor „De verificat” sau chiar şi alte observaţii: „Sursa a fost recent atras la colaborare şi ca poziţie se situează în grupul potrivnic lui Tudoran, fiind nemulţumit că el nu are aceeaşi posibilitate de afirmare. De aici rezultă un anume subiectivism al celor relatate” (p. 62). Calitatea de sursă nu asigură nici o imunitate, ba dimpotrivă, documentele din Eu, fiul lor arată existenţa complicatelor cazuri de „informatori urmăriţi”, de „călău” şi „victimă” totodată. De exemplu, un plan de dirijare cu sarcini speciale a informatorului „DAN”, căruia i se prescrie un scenariu concret de discreditare a lui Tudoran în faţa jurnaliştilor şi a diplomaţilor străini, conţine şi măsuri pentru verificarea informatorului: „pe toată durata realizării sarcinilor incluse în prezentul plan, informatorul „DAN” va fi verificat prin mijloacele muncii de securitate (T.O. control corespondenţă, filaj şi reţea informativă” (p. 261).  Complicat şi derutant e cazul unei surse-prieten-apropiat, fără nume conspirativ, Mihai Botez, matematician, urmărit şi el de Securitate, emigrat şi el în SUA ca disident, apoi revenit în 1990, când devine ambasador al României în SUA. Botez furnizează note informative scrise cu o duioşie extremă - „Notă: Noi necazuri ale prietenului DORIN TUDORAN” (p. 397) - de parcă ar vrea să sensibilizeze sistemul: „este tot fără serviciu ...se zbate în mari lipsuri materiale” (p. 397) etc. Urmăritorul Botez îi dă urmăritului Tudoran sfaturi (care par sincere) cum să acţioneze, îl pune în legătură cu ambasadori şi jurnalişti străini şi chiar îl ajută să transmită texte către Europa Liberă. E de-a dreptul tulburător acest caz: oare chiar e posibilă coexistenţa în aceeaşi persoană a „informatorului” şi a „disidentului”? Însă această întrebare presupune perspectiva citirii securităţii prin numele care o făceau posibilă, perspectivă pe care am evitat-o.
Notele de filaj sunt uluitoare prin exactitatea cu care relatează orice mişcare: „la ora 8.30 „TUDORACHE” şi soţia sa au ieşit de mai multe ori la balconul locuinţei lor şi au privit insistent în toate direcţiile timp de circa 3′” (p. 246). Ba mai mult:  mişcările sunt şi imortalizate instantaneu de paparazzii securităţii: „Din restaurant „TUDORACHE” a ieşit la ora 16.55 împreună cu un grup (cinci bărbaţi şi trei femei) şi au mers pe cal. Victoriei (foto 5) până în colţ cu cal. Griviţei, au discutat 3′, apoi s-au despărţit (foto 6)” etc., fiecare raport de filaj fiind însoţit de poze. Informările şi filajul sunt pretextul planurilor de măsuri „privind pe scriitorul Dorin Tudoran” aprobate de întunecaţii generali. Un plan de măsuri din martie 1983 prevede „1). Crearea unei opinii de masă în mediul literar împotriva sa şi discreditarea lui. 2). Destrămarea anturajului creat în jurul lui şi acţionarea asupra celor care eventual vor apare ca simpatizanţi, în urma difuzării materialelor lui la postul de radio Europa liberă. 3). Întreprinderea de măsuri în vederea diminuării efectului nociv pe care l-ar putea avea procesul ce vrea să-l intenteze Uniunii Scriitorilor. 4). Împiedicarea contactării lui de către emisari străini. 5). Discreditarea lui în exterior. 6). Documentarea activităţii lui ostile” (p. 291). Unele măsuri par a fi scrise prin copy-paste din planul de masuri anterior, fie din cauza ineficienţei, fie că oricând mai e loc de o dezinformare, disensiune, suspiciune. În volum este inclusă şi o „Listă a legăturilor apropiate ale lui Dorin Tudoran”, alcătuită la 22.02.1985, din 13 persoane, prezentată sub formă de tabel, unul dintre compartimente fiind „Acţiunea preconizată”, iar printre acţiunile preconizate cel mai des numărându-se chiar „crearea de disensiuni şi suspiciuni între ei”, dar şi „luarea în contact operativ pentru exploatarea informativă şi eventual atragere la colaborare” (p. 449). Spre sfârşitul volumului un document semnat de întunecaţii generali constată că „măsurile de influenţare pozitivă întreprinse până în prezent asupra sa nu au avut nici un efect” (p. 458), iar acest lucru duce la noi planuri de măsuri. Când Tudoran anunţă că va declara greva foamei, va afişa lozinci la balcon şi va distribui pliante-fluturaşi, planul de măsuri pune în joc rezerve impunătoare - întregi unităţi militate şi trupe speciale instruite să prindă „fluturaşii” şi să execute adevărate acrobaţii pe la balcoane, precum şi să acţioneze „sub legenda unei acţiuni miliţieneşti de prindere a unor infractori de drept comun” (p. 459), astfel încât „obiectivul”, aflat în greva foamei, „nu va avea statutul deţinutului politic pe care îl doreşte” (p. 471).
Eu, fiul lor este şi o „frescă” a intersecţiei dintre lumea securităţii şi lumea scriitorilor în epoca ceauşistă. Din textele incluse în acest volum transpare o derutantă complicitate a condiţiei scriitorului şi a condiţiei securităţii: şi scriitorul, şi poliţia politică se raportează la o entitate închipuită precum colectivitatea naţională, de care pare să aibă nevoie, pentru a exista, atât scriitorul, cât şi securitatea. La această suspiciune duce o raţionare repetată sub formă de îndemn sau sfat, date scriitorului Dorin Tudoran de către prieteni-surse sau ofiţeri de securitate. De exemplu, o sursă face o analiză comparată a şanselor lui Tudoran după emigrare, afirmând că „profesiunea lui Tudoran... este o profesiune „de limbă”, aceasta înseamnă că ataşamentul său faţă de cultura română este mai mare decât al altor tipuri de cărturari (precum inginerii, medicii) şi că posibilităţile de realizare în altă parte decât în ţara sa şi în limba sa sunt mult mai mici” (p. 383). Mai multe surse consideră că au datoria să evalueze şansele lui Tudoran „dincolo” şi exprimă şi ele raţionările de mai sus: „va ţine câteva emisiuni, după care va tăia frunze la câini sau la un garaj paznic de noapte”. În stenograma discuţiei purtate de Dorin Tudoran în ziua de 25 martie 1985 cu un reprezentant al Comitetului municipal Bucureşti al PCR şi D. R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, argumentul este formulat în toată „plenitudinea” sa, dar îl rezumăm astfel: „cred că locul fiecărui scriitor este ţara lui, că trebuie să fie legat de ţara lui, de limba lui” (p. 448), spune D. R. Popescu, fluturând ademenirile unei izbăvitoare împliniri: „Nu spun că nu sînt nişte greutăţi. Totuşi cele mai bune cărţi s-au scris în aceşti 40 de ani. Cele mai mari personalităţi s-au împlinit în aceşti ani” (p. 449). Tudoran nu cade în cursa „împlinirii” cu ademenirile ei: „Dacă trebuie, renunţ la şansa mea, pentru că dintre toţi eu sunt cel care pierde cel mai mult – şansa, câtă o am eu ca scriitor” (p. 449).
Securitatea pretinde că raţiunea existenţei ei este să apere interesul colectiv al statului/naţiunii/ţării de pericole care pot veni din exterior, dar şi de elemente din interior (revoltător e că raţiunea existenţei securităţii şi chiar justificarea necesităţii ei sunt aceleaşi şi în regimuri politice represive, şi în cele democratice). În această carte condiţia scriitorului este descrisă exclusiv prin „ţară” şi „limbă”, căci, se spune, doar în „limbă” şi „ţară” s-ar putea scriitorul „împlini” şi fi „autentic”. Iar de dragul împlinirii şi desăvârşirii operei, scriitorului i se cer „mici” complicităţi cu sistemul, fie el şi represiv. Mizeria naţionalistă a condiţiei scriitorului atinge aici concentraţii insuportabile. Iar Tudoran iese învingător din contactul cu această mizerie, căci renunţă la „împlinirea” care cere „una să gândesc şi alta să spun” (p. 448) şi răstoarnă pretenţia că „opera”, realizată cu orice preţ, salvează omul.
Iar apoi, peste ani, Tudoran iese învingător din contactul cu mizeria dosarelor de securitate. Desigur, sistemul acţiona mai nimicitor decât lectura textelor produse de sistem, dar o lectură care arată putregaiul reperelor pe care le-ai avut, o lectură prin care afli că în noua ta viaţă unul dintre turnătorii tăi cei mai activi, sursa „Dan”, deseori mandatată cu sarcini speciale, ţi-a fost în continuare şef (la Vocea Americii), e o lectură care dă oricui dreptul de a fi un „geniu al vituperării”. În „Ghidul cititorului de cursă lungă”, Tudoran, ca un disident de cursă lungă, procedează altfel: încearcă să înţeleagă mizeria dosarelor de securitate fără să se revanşeze sau să înfiereze turnătorii, încearcă să înţeleagă complicităţi de neînţeles şi astfel oferă cititorilor şansa de a înţelege de ce nu trebuie să uităm aberaţia Securităţii. 
_____________
Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate. Editura Polirom, 2010