...Aşaa? Cartea nomazilor din B.? Ce s-o fi ascunzând după acest B., cam pricep eu, dar de ce: „nomazii”, aici îmi vine mai greu. L-aş întreba pe autor, dar... mă sfiesc. Mi-ar răspunde, la sigur, în felul lui, zâmbind subţirel: „Citiţi „Cartea” şi o să aflaţi...” Am citit-o. Acum un an şi mai bine. În varianta electronică. La început până pe la jumătate. Şi m-am rătăcit – un text atât de dens, situaţii atât de insolite, o sumedenie de nume/personaje şi mai toate bizare... Am luat o pauză, am reluat lectura, am dus-o la capăt şi... Şi mi‑am dat seama că am în faţă un alt fel de roman decât acelea pe care le-am citit în ultimele decenii... Din literatura română, dar şi din cea europeană, a lumii...
„Val, îl întreb: când editezi cartea?” – „Apare, apare”. Iar: „Val?” În fine, apare, peste un an şi ceva, la RAO plus PI (Prut Internaţional). Îmi oferă un exemplar, într-o excelentă realizare poligrafică, însoţit de un autograf absolut şocant (pentru mine): „Lui V.B., scriitorului care m-a făcut să înţeleg că nomadul din noi nu are timp pentru istorie. 28.04.10”.
Ca să vezi! La mai bine de un an chiar el, autorul, mi-a pus în mână cheia cărţii sale... Se putea altfel? Nu eram noi ... una? Dânsul, autorul, şi eu, cititorul... (Ambii cu aceleaşi iniţiale).
Şi acum despre „Cartea”... propriu-zisă.
Este, ca să mă exprim metaforic, un spectacol magnific. Un spectacol povestit. Prezentat, cum s-ar spune în latina clasică, de visu. Totul se desfăşoară în faţa noastră. Cele 37 de capitole, de o concentraţie nebună, sunt, de fapt, fiecare o scenă dintr-un mare show regizat din umbră, nevăzut, de un subtil cunoscător al secretelor scenei.
Cum altfel? Val Butnaru vine spre roman cu o experienţă de dramaturg de vreo trei decenii. Cartea nomazilor din B. este pătrunsă, de la un capăt la altul, de un dramatism teribil! Tensiunea, mereu în creştere, de la o „scenă”, pardon, de la un capitol la altul, finalizează la cea mai înaltă cotă: cu moartea a patru tineri, proaspăt însurăţei, fiinţe din cele mai pure, candide, care nu au nicio vină... Moarte comandată de însuşi Preşedintele Republicii (vezi ultimele rânduri din capitolul 35, pag. 212).
Iar până atunci? Ce avem în corpul cărţii?
Primul personaj, care domină universul imaginar, este însuşi Faraonul, Preşedintele Republicii... Nume nu are. E Preşedinte, atât...
Nume – nu, dar are trecut. Este (fostul) tânăr ofiţer cu pată neagră în frunte, care lovi cu patul armei şi cu genunchiul în burtă pe o biată femeie ce-şi căuta copilul în timpul deportărilor... Acest Preşedinte, cu întreaga lui camarilă, o ţine una în chefuri şi beţii, tot el e zeul sărbătorii, numită Ziua Vinului...
„Cartea...” e o satiră acidă a întregii noastre societăţi, în special, a acelei mizerabile faune care se autointitulează „aleşii poporului”. Dar şi a lumii oamenilor de artă (scriitori, muzicieni, ziarişti), cu toată invidia şi mâncărimea ce le e funciarmente proprie...
Revin la ideea de bază (supraideea) „Cărţii...” Nomazii, lucru ştiut (din greacă: oameni neaşezaţi, păstori) sunt o seminţie rătăcitoare prin... spaţii. Rătăcim noi prin spaţii? Şi da, şi nu. Pornind de la remarca lui Val Butnaru, precum că:
„... nomadul din noi nu are timp pentru istorie”, ajung să cred că suntem nişte nomazi prin... timp. Altfel, de ce am fugi de... Istorie?
„Cartea...” are un DINCOLO. O Poartă de stejar, prin care, deschizând-o cu o gămălie verde de chibrit, poţi pătrunde în Trecut, în Istorie. Ideea acestei Porţi aparţine Călugărului, pustnicului din Peştera Tibetană care se află în pădurea Călăreţilor – personaj enigmatic, mirific, ce reprezintă conştiinţa de neam mutilată a nomazilor din B. Este cel care vrea să le resusciteze semenilor memoria, fără de care îi ameninţă iminenta pierzanie, dar eşuează... La fel cum eşuează scriitorul Platon cu romanul său „Republica cu alţi îngeri”...
Poarta către Trecut-Istorie este, în final, incendiată, făcută scrum.
Odată cu ea moare şi singura fiinţă, Maria, pentru care Dincolo a fost unica salvare în viaţă, ea care a urât lumea aceasta unde a fost aruncată...
Cartea nomazilor din B. este, reiau, o satiră virulentă a societăţii absurde în care ne-a fost (ne mai este?) dat a exista (scrisă în epoca restauraţiei neocomuniste), dar şi a tragediei pe care o suportăm... E un roman cu răsturnări de situaţii şi dezvăluiri shakespeariene, iar ca realizare aminteşte de marile filme ale lui Fellini... Or, eu l-am perceput ca pe un excelent film (virtual).
 
P.S. În afară de latura spectaculoasă, „Cartea…” se prezintă ca o dezbatere a problemei noastre, pare-se, eterne: suntem o naţiune? (Numai o Republică!) Suntem nişte îngeri? (Numai nişte... potlogari!) Întrebări, întrebări-dureroase întrebări...
P.P.S. Felicitări pentru Val Butnaru! Primul roman e unul realizat cu brio. Este, până la ora actuală, cea mai bună carte despre afurisita şi interminabila noastră tranziţie... (Am mai spus-o: din Neunde spre Nicăieri)...