Termenul „diaspora” poate fi definit în mai multe moduri, în funcție de semnificația – istorică, științifică sau culturală – care îi este atribuită. Pentru a susține afirmațiile din acest articol, am ales să folosesc o definiție formulată în anul 2006 de către doi cercetători francezi ai fenomenului migrației și al diasporei, Chantal Bordes-Benayoun și Dominique Schnapper (Diasporas et Nations, ed. Odile Jacob, 2006): „Diaspora descrie starea de dispersiune a unui popor, a unei comunități”. Referindu-se la modul în care fenomenul migratoriu este înțeles de protagoniștii înșiși, iar percepția transformată în conștiință de sine, cei doi autori ajung la concluzia că „... diaspora devine un concept util doar în cazul în care starea de dispersiune a unei populații este trăită ca o stare caracteristică a aceluiași popor...”. Cu alte cuvinte, diaspora este caracterizată prin „menținerea unei solidarități culturale, sentimentale sau politice”.
Istoria, mai veche sau mai nouă,
ne furnizează numeroase exemple de
(re)for­mare a comunităților dispersate, aflate (cu sau fără voia lor) la un moment dat la mare distanță de regiunea geografică locuită de poporul-sursă. Printre exemplele cele mai cunoscute în acest sens amintim diaspora evreilor, diaspora armenilor, cea a chinezilor ș.a. Plecate de la locul lor de baștină din felurite motive și în diferite perioade ale istoriei, aceste comunități păstrează, uneori de-a lungul sutelor și miilor de ani, anumite caracteristici care le asigură o identitate distinctă față de cea a majorității autohtone din regiunile respective. Deși în cel mult câteva decenii comunitățile de migranți se integrează perfect în societățile-gazdă, conservarea unor elemente distincte, definitorii, ale identității originare – limbă, religie, tradiții și obiceiuri – contribuie la perpetuarea fenomenului de „diasporă” și la înscrierea sa într-o traiectorie istorică aparte. În timp, membrii diasporelor respective ajung să adopte o dublă identitate, în care memoria locului originar conviețuiește cu asumarea unei apartenențe plenare la comunitatea națională a statelor-gazdă.
Emigrarea masivă, cauzată în special de degradarea continuă a condițiilor materiale în ultimele aproape trei decenii, a atins și spațiul românesc, la fel cu întreaga regiune a Europei Centrale și de Est. Căderea Cortinei de fier a însemnat și o redobândire a libertății de circulație, factor esențial în stimularea fenomenului migrației. După ce locuitorii din statele fostului lagăr socialist au fost loviți din plin de vicisitudinile economice provocate de dificultatea de a transforma economiile planificate de tip sovietic în sisteme moderne, eficiente, liberale de tip economie de piață, tendința de a pleca în străinătate în căutarea unei condiții materiale decente a devenit de nestăvilit. În doar câțiva ani fenomenul a pus stăpânire pe întreaga regiune, iar Occidentul – destinația „naturală” a acestor oameni oprimați de decenii de întuneric comunist – a devenit o nouă patrie pentru sute de mii și milioane de români (proveniți inclusiv din teritoriile istorice din jurul României), polonezi, bulgari, slavi din Balcanii de Sud și de Vest, ucraineni, ruși etc.
Din toate comunitățile de migranți originari din regiunea Europei Centrale și de Est, cazul românilor prezintă un interes deosebit pentru cercetătorii fenomenului, din mai multe motive. În primul rând, este vorba de amploarea fenomenului. Conform estimărilor (oficiale și oficioase), aproximativ 15% din populația României și 30% din populația celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova, a luat calea exodului în ultimele două decenii și jumătate. Spre deosebire de valurile (mult mai puțin numeroase) de emigranți români (inclusiv basarabeni) din a doua jumătate a secolului trecut, cei care au plecat începând cu anii 1990 au făcut-o preponderent din motive economice. Deși nu trebuie să uităm și de multe cazuri de emigrare pe motive politice, cazuri întâlnite mai ales în stânga Prutului în perioada guvernării comuniste (2001 – 2009), totuși numărul „emigranților economici” este cu mult mai important. Migranți de primă generație și aflați în cea mai mare parte la o vârstă tânără, reprezentanții „diasporei economice” (termenul nu este tocmai corect, dar îi definește într-o primă aproximație pe cei plecați la muncă în afară) au contribuit în mod esențial la menținerea pe linia de plutire a economiilor statelor de origine. Și în România, și în Republica Moldova diaspora s-a învrednicit de titlul de „cel mai mare investitor”, grație miliardelor trimise în fiecare an de lucrătorii migranți, care alimentează, stimulează consumul intern. Putem afirma, așadar, că pentru spațiul românesc emigrarea masivă din trecutul recent (și cea din prezent) nu este un accesoriu „de comoditate”, o caracteristică oarecare a tranziției, ci mai degrabă un veritabil colac de salvare economic și material.
O altă particularitate esențială a emigrării masive din spațiul românesc se referă la aspectul cultural, identitar al fenomenului. Acolo, în străinătate, comunitățile diasporei românești s-au (re)constituit nu după principiul auster al apartenenței la un anumit stat, ci în conformitate cu auto-definirea culturală și identitară a emigranților. România este un stat înconjurat de etnici români, care sunt autohtoni majoritari în Republica Moldova și în unele regiuni ale Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei. Anume în acest context este remarcabil faptul că în comunitățile diasporei românești s-au regăsit persoane originare din toate aceste state, pe care le unește apartenența la aceeași cultură – românească. Români de pe ambele maluri ale Prutului și din regiunile istorice românești (care astăzi nu fac parte geografic din România) formează acolo, în diasporă, aceleași comunități: sunt membri în aceleași asociații, merg la aceleași biserici, organizează împreună concerte și alte evenimente culturale, își manifestă împreună solidaritatea cu cei rămăși acasă și marchează împreună cele mai importante date din istoria neamului românesc. În acest sens, experiența migratorie este o adevărată foaie de turnesol a unei realități pe care o conștientizăm și o acceptăm cu vădită bucurie: identitatea culturală și apartenența la același neam sunt mai puternice decât hotarele nedrept croite. Basarabeni, transnistreni, români din nordul Bucovinei, din Maramureșul istoric sau din Valea Timocului – parcurg sute și mii de kilometri, se stabilesc și statornicesc în țări occidentale, și acolo conștientizează că sunt una cu frații lor ardeleni, munteni, olteni sau dobrogeni. În acest sens, experiența migratorie joacă rolul unui catalizator al recuperării identitare, de unde România și poporul român au doar de câștigat.
Privit din cele două perspective evocate mai sus – salvarea materială a statelor de origine și regăsirea culturală a tuturor românilor în diasporă –, exodul masiv al populației din spațiul românesc ar trebui demistificat și de-dramatizat. Nu vom putea stăvili în viitorul apropiat acest exod, și oamenii nu se vor întoarce în număr mare la vetrele lor, așa cum nu s-au întors de-a lungul istoriei nici alte comunități emigrate. Dar de acolo, de departe, diaspora românească va contribui la o renaștere economică și culturală a întregului spațiu românesc. Iată un lucru nu doar demn de atenția cercetătorilor în domeniul migrației și al diasporei, ci și o constatare care se cuvine să ne dea speranță și optimism.
Paris, august 2018