Parteneri

Despre scriitori, rezistență și complicitate în „epoca de aur” (Întâlnire la Chişinău cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre scriitori, rezistență și complicitate în „epoca de aur” (Întâlnire la Chişinău cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan)

Pe 27 martie 2012, cu ocazia aniversării Unirii Basarabiei cu România de la 1918, la Biblioteca Națională din Chișinău a fost organizată de către Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, cu participarea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chișinău și a Primăriei capitalei, expoziția „Memoria ca formă de justiție”. 30 de panouri cu fotografii și un exponat special, tridimensional, dedicat ororii numite „Fenomenul Pitești”, au redat soarta a zeci de mii de deținuți politici, pierduți între zidurile închisorilor comuniste.
Realizatorii expoziției, poeta Ana Blandiana (Președinte al Consiliului Director al Fundaţiei Academia Civică) și scriitorul Romulus Rusan (Director al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului), prezenți la Chișinău, au avut, între altele, și o întâlnire la Uniunea Scriitorilor. Redăm secvențe de la această discuție, mulțumind direcției Muzeului Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” pentru imprimarea pusă la dispoziție.
 
Arcadie Suceveanu: Stimată doamnă Ana Blandiana, stimate domnule Romulus Rusan, permiteţi-mi pentru început să vă transmit mesajul de felicitare din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova. Ieri, 25 martie, doamnă Blandiana, a fost ziua dumneavoastră de naştere şi vrem să vă urăm la mulţi ani, multă sănătate, şi multe succese în creaţie! Acest buchet de crini e pentru Dumneavoastră. Bucuria noastră de a vă avea astăzi aici, în mijlocul nostru, este imensă.
 
Ana Blandiana: Vă mulţumesc!... Suntem la Chișinău pentru a deschide o expoziţie care se numeşte „Memoria ca formă de justiţie”. Este o expoziţie pe care am făcut-o astă-toamnă la Parlamentul European, la invitația Preşedintelui acestui for. Expoziția relatează despre Muzeul Sighet, care are 60 de săli amenajate în incinta fostei închisori comuniste, dar și despre istoria noastră în 45 de ani de comunism, istorie ce cuprinde şi Basarabia. Avem o sală care se numeşte „Basarabia în Gulag”, organizată împreună cu istorici din Chişinău, dl Anatol Petrencu şi dna Elena Postică. Vă invit să treceţi pe la Biblioteca Naţională din Chişinău, pentru că merită. Sunt extraordinar de multe date. Am avut la Bruxelles un succes la care nu mă aşteptam, nu numai pentru că au venit mulți vizitatori, m-a impresionat faptul că oamenii stăteau câte o jumătate de oră în faţa unui panou, citeau, studiau figurile. Unul dintre aceste panouri expune fotografii de ţărani arestaţi, participanţi la răscoalele împotriva colectivizării. Mă cuprindea o mare mândrie să văd cât de interesaţi erau străinii, şi erau printre ei parlamentari şi ambasadori. La Bruxelles majoritatea țărilor au trei ambasadori: unul pe lângă Guvern, unul pe lângă NATO şi unul pe lângă Uniunea Europeană. E o aglomeraţie de ambasadori acolo.
 
Romulus Rusan: Şi ambasadorul Republicii Moldova a venit...
 
Ana Blandiana. Firește. Vreau să spun că acei ţărani sunt extraordinar de frumoşi şi de nobili – dovadă că s-au şi revoltat, adică gândeau lumea prin care treceau şi luau atitudine împotriva ei. Eram mândră că ei sunt strămoşii mei, dar aveam și sentimentul că noi, cei de azi, parcă suntem un alt popor, că nu mai există acel tip de frumuseţe, nu mai suntem la fel de nobili. Ni s-au întipărit pe chip toate umilinţele şi durerile. De exemplu, este un panou cu femeile din închisori – de la mari actriţe sau profesoare universitare, până la ţărănci care au luptat cu arma în mână în rezistenţa din munţi. Şi văzând cum stau şi studiază străinii expoziția noastră m-am gândit că avem două mari câştiguri: unul, că ajung şi ei să înţeleagă ce a fost comunismul şi, al doilea, că în mod evident ne descoperă pe noi, pe români, ne descoperă suferinţa și deci ne și respectă mai mult. Cel care suferă întotdeauna are mai multă dreptate.
 
Romulus Rusan: Apropo de basarabenii de la Sighet. În închisoarea Sighet n-au fost foarte mulţi oameni. Era o închisoare de maximă securitate pe frontiera sovietică, pe Tisa, dincolo era Ucraina şi, până la Oceanul Pacific, Uniunea Sovietică. Au fost duşi acolo circa 150 de politicieni din guvernele interbelice, dar chiar şi din guvernul comunist. Liberalii care au făcut parte din guvernul Groza şi care s-au desprins de mişcarea liberală adevărată, respectiv Gheorghe Tătărescu, au fost şi ei duşi acolo, după ce au fost daţi afară din guvern, ba şi rudele lor. Tătărescu mai avea trei fraţi arestați cu el. Printre deținuții de la Sighet s-au numărat și câţiva miniştri basarabeni, de exemplu, Daniel Ciugureanu, care fusese ministrul Basarabiei în Guvernul de după Marea Unire. A murit imediat ce a ajuns la Sighet. Mormintele nu li se cunosc. S-a dat ordin să fie îngropaţi fiecare în altă parte, să se pună brazde de iarbă peste mormânt, peste groapă. A fost Pan Halippa din ’50 până în ’52. Din ’52 a fost luat de sovietici, dus în URSS și condamnat la 25 de ani, dar peste câţiva ani i s-a dat drumul înapoi în ţară şi şi-a terminat o parte din închisoare tot la Sighet, până în 1957. Au mai fost Inculeţ, Pelivan – miniştrii basarabeni din Guvernele României Mari.
 
Ana Blandiana: În Sighet şi acum ţăranii îi spun muzeului „Închisoarea miniştrilor”. Au fost încarcerați acolo toţi miniştrii care mai erau în viaţă din 1918 și până în 1945.
 
Romulus Rusan: Membrii Sfatului Ţării au fost luaţi şi duşi în 1940 în Republica Autonomă Tătară, şi în centrele de anchetă de acolo au murit cei mai mulţi dintre ei, cu excepţia lui Ion Codreanu, care a fost schimbat cu Ana Pauker. A fost dat Guvernului Român şi Guvernul Român a lăsat-o pe Ana Pauker să plece la Moscova. (…)
 
Întrebare: Doamnă Ana Blandiana, aici sunt mulţi tineri care ar dori să ne spuneţi cum a început generaţia de aur din colecția „Luceafărul”?
 
Ana Blandiana: În general, există aşa un fel de iritare împotriva generaţiei ’60. În mod cinstit, eu vreau să spun că înţeleg această iritare. Noi, care aparținem de această generație, am fost extraordinar de norocoşi. Mult mai norocoşi decât cei de dinainte şi decât cei de după noi. Singura perioadă de libertate, evident relativă, dar în orice caz incomparabil mai bună decât înainte, în România, a fost cea a anilor 1965, după deschiderea închisorilor, și 1968, când am refuzat să intrăm în Cehoslovacia, să susținem invazia Pactului de la Varşovia, şi până în 1971-1972, când Ceauşescu a vizitat China şi Coreea de Nord şi i-a plăcut cultul personalităţii. Atunci a venit şi Elena Ceauşescu la conducere. Ea a fost un personaj infinit mai malefic decât el. Din memoriile foştilor ştabi din jurul lui Ceauşescu se vede că toţi o urau de moarte... Și vă spuneam, noi am apărut în această „fereastră” de relaxare politică și de prosperitate economică. În aceeaşi perioadă Ceauşescu a devenit un fel de erou internaţional. Sigur că se poate discuta despre relele pe care le-a făcut, dar totuşi a fost un personaj important care a negociat între ruşi şi chinezi, între arabi şi evrei, între americani şi chinezi, acum apar destule documente. El avea interesul să nu-şi strice această imagine în exterior. De exemplu, eu am fost interzisă de trei ori în anii comunismului. Prima oară, când am publicat două poezii la 17 ani şi imediat după, tata era închis – eu am semnat Ana Blandiana, tocmai ştiind că, tata fiind întemnițat, nu am şanse, „Blandiana” e numele satului mamei şi „Ana” e o rimă. La scurt timp, de la secţia de învăţământ din oraşul în care trăiam, din Oradea, s-a trimis o circulară la toată presa din România, adică zeci de ziare de partid, reviste literare etc., o adresă pe care eu am citit-o după 1989, într-o culegere de documente publicate la Iaşi. În acea circulară se atrăgea atenţia că sub pseudonimul „Ana Blandiana” se ascunde fiica unui duşman al poporului, preotul Gheorghe Coman, care se află închis, ş.a.m.d. Această primă interdicţie a durat patru ani şi a fost cea mai grea pentru mine, întrucât eram încă neformată, eram aproape un copil. Tata era închis, mama era disperată, nu puteam să intru la facultate, nu puteam să public şi nici nu ştiam dacă e ceva de capul meu ca scriitoare. (...)
Cea de-a doua interdicţie a fost în 1985 și a produs un mare scandal. Imediat după izbucnirea scandalului, poemele care apăruseră într-o revistă studenţească au început să fie copiate de mână și să circule în samizdat, asta a agravat totul. Ei bine, acest moment s-a terminat foarte repede, a ținut doar câteva săptămâni, au apărut câteva proteste în străinătate, era în 1985, o perioadă în care lui Ceauşescu încă îi păsa de imaginea lui, şi a cedat imediat. Însă eram tot timpul pusă sub o lupă. În 1988, când am fost interzisă a treia oară, din cauza unei poezii pentru copii, lui Ceaușescu nu-i mai păsa de ce va zice Occidentul. Se vorbea numai de dărâmarea satelor, de dărâmarea bisericilor, el nu mai avea nimic de pierdut. Dacă nu venea Rev0luţia, nu aș fi fost niciodată scoasă de sub sechestru, nu am fi scăpat niciodată de mașina securității postate în fața casei noastre...
Generaţia ’60 a beneficiat de acea perioadă de libertate, am fost reprimaţi mult mai puţin decât ceilalţi tocmai pentru că am devenit cunoscuţi între timp în ţară şi în străinătate. Încât ceea ce se numeşte generaţia ’80, de exemplu, care a nimerit într-o atmosferă infinit mai rea decât noi, a păstrat aşa un fel de invidie împotriva ăstora care au ajuns cunoscuţi şi-i ştie toată lumea. Mai mult chiar. M-a impresionat întotdeauna foarte tare felul în care Paul Goma suferă pentru faptul că nu este destul de cunoscut în România. După ce a plecat, bineînţeles că a visat cum visa Mircea Eliade, care era tradus în toate limbile pământului şi nu visa decât să fie publicat la Bucureşti. La fel şi Goma. Ceea ce nu s-a întâmplat însă. Ce n-a înţeles el, a fost că după ’90 nimănui nu-i mai păsa de literatură. Şi atunci Goma a început să atace generaţia ’60 pentru că nu înţelegea: de ce i-aţi mai recunoscut? Păi, noi fuseserăm recunoscuţi atunci când prin ceea ce scriam se respirau ultimele molecule de libertate. Totul este foarte complicat. Să ştiţi că nu am fost un curent literar, pentru că nu există, artistic vorbind, nicio legătură între Păunescu şi mine, între Nichita Stănescu şi Constanţa Buzea, între mine și Ioan Alexandru. Am evoluat extrem de diferit fiecare. Solidaritatea de generaţie e ceva care ţine câţiva ani, până când devii adult şi fiecare se reprezintă pe sine singur. (...)
 
Romulus Rusan: Aș mai adăuga ceva. Generaţia ’60 a apărut într-un context când s-a eliberat şi generaţia interbelică de interdicţii. Şi odată cu generaţia ’60 s-a refăcut legătura cu această pleiadă interbelică, anulându-se moștenirea celor 10 ani de proletcultism. Pe de altă parte, s-a deschis accesul spre literatura universală. A apărut revista Secolul XX, de mare-mare prestigiu. S-au făcut multe traduceri din scriitori clasici universali. Asta era ca urmare a hotărârii aceleia din 1964 de independenţă a PCR faţă de partidul comunist sovietic, speculându-se rivalitatea cu partidul comunist chinez. Comuniştii români luaseră o poziţie de intermediari şi de arbitri ai acestui mare conflict. Așa au intrat în graţiile marilor ţări occidentale, când s-a produs eliberarea deţinuţilor politici, impusă de occidentali, şi eliberarea culturii. Din păcate, aşa cum v-a spus Ana Blandiana, asta a ţinut din 1964 până în 1971, când au apărut semnele comunismului asiatic chinezo-nord-coreean. Şi atunci totul s-a prăbuşit.
 
Întrebare: Când i-ați cunoscut prima dată pe scriitorii basarabeni?
 
Ana Blandiana: (...) Una dintre marile noastre umilinţe, în atmosfera insuportabilă a fostului regim, a fost când la centenarul morţii lui Eminescu, în 15 iunie 1989, s-a făcut o adunare la Ateneul Român, unde au fost chemaţi dintre scriitori numai acei care erau membri în Marea Adunare Naţională și CC. Pe scenă era plin de activişti şi a ţinut un discurs Emil Bobu, secretarul cu organizarea, un discurs despre Eminescu, în care ideea era că cel mai important merit al lui Eminescu constă în faptul  că este iubit și prețuit de tovarășul Ceauşescu. Dictatorul comunist îi dădea notă de bună-purtare lui Eminescu. A fost ceva ce depăşea toate umilinţele, toată lumea a avut acest sentiment. Urmarea a fost că în 15 ianuarie 1990 prima noastră revanşă a fost să facem tot la Ateneu o sărbătorire liberă şi adevărată. La această sărbătorire pe scenă se perindau scriitori, actori care recitau. La un moment dat a intrat pe scenă un grup de vreo 15 scriitori basarabeni. A fost o emoţie generală nemaipomenită. Acesta a fost momentul când am făcut cunoştinţă cu un mare grup de scriitori basarabeni.
 
Întrebare: Cum vi se pare că valorifică scriitorii români de astăzi experienţa istoriei noastre recente? Vorbesc de literatura anilor ’90 sau de cea din anii 2000. Pun această întrebare pentru că, deloc întâmplător, una dintre cărţile care a avut priză anul trecut şi care explorează acest trecut comunist este a unui tânăr, Lucian Dan Teodorovici, romanul Matei Brunul. Cred că e un semn bun că, iată, şi ultima generaţie de scriitori începe să mai lase deoparte preocuparea de a fi excentrici, de a deranja, de a scandaliza cu orice preț. Ei încep să atace temele grave, temele grele ale literaturii şi istoriei naţionale. Aveți aceeași senzație?
 
Ana Blandiana: Da, mi se pare absolut clar că e o evoluţie pozitivă. Gândiţi-vă că primii ani de după Revoluţie am avut o invazie de literatură pornografică. E-adevărat că înainte era interzisă literatura pornografică, dar asta nu era un motiv să nu se scrie serios, să se scrie tot felul de tâmpenii. Cu atât mai mult cu cât era și o dovadă de incultură. La urma urmei, nimic nou sub soare: Geo Bogza fusese închis pentru Jurnal de sex în anii douăzeci... Din punct de vedere artistic această experienţă a îndrăznelii pe teme erotice se epuizase, încât ideea că acum se repetă cu aerul că se descoperă această Americă mi se părea chiar o prostie, mai ales când exista o asemenea extraordinară istorie românească, una care aştepta să fie analizată, redescoperită. Generaţii de istorici extrem de serioşi, deşi nu au beneficiat de deschiderea totală a arhivelor, studiază şi publică documente, dar literatura își are misiunea ei. Eu cred că experienţa comunistă a fost atât de complexă, atât de tulbure, de terifiantă într-un mod aproape diabolic, încât scriitorii vor fi cei care vor trebui să explice, să intre în sâmburele acestei tragedii pe care au trăit-o atâtea popoare timp de decenii. Nu ştiu exact care e situaţia aici, în Moldova, dar e clar că scriitorii sub 40 de ani din România deja își schimbă perspectiva, chiar dacă au început prin a scrie cărţi despre cum erau ei pionieri. Treptat, într-adevăr, istoria începe să apară în cărți redată cu mijloace artistice literare şi sunt convinsă că se va ajunge chiar la mari scriitori. Nu ştiu dacă s-au născut încă, dar nu mă îndoiesc că toată această experienţă va fi valorificată din plin. (…)
 
Întrebare: Unde se află, la ce etapă, „persoana întâia plural”, adică Dvs., ca poetă?
 
Ana Blandiana: De multe ori în interviuri apare întrebarea: Ce aţi vrea să schimbaţi din ceea ce aţi trăit sau există ceva ce aţi fi vrut să nu fi suportat? Întotdeauna răspunsul meu a fost: aş vrea să fi debutat cu cel de-al doilea volum, să nu fi existat primul volum – Persoana întâia plural. E o istorie interesantă. Acea adresă, despre care vă spuneam că a fost trimisă presei, a făcut ca toată lumea să audă numele meu. Astfel încât peste patru ani, când s-a mai destins şurubul şi a apărut colecţia „Luceafărul”, am publicat și eu acolo. Așa că pot spune că tot răul e spre bine... Dar această carte mă reprezintă într-o foarte mică măsură. Este o carte în care există două-trei versuri scrise de redactorul de la editură. Sunt înjurată de o viaţă pentru că e o poezie acolo care se numeşte Partidului, dar poezia nu se numea Partidului, se numea Candoarea şi mi s-a spus – noi stăteam la Cluj, nu aveam relaţie directă, nu existau emailuri –, mi s-a spus că va fi scoasă, că nu-i „justă”, asta era formula. Când în sfârşit cartea a apărut şi am primit şi eu un exemplar şi am văzut că se deschide cu o poezie care se numeşte Partidului, era să leşin. Mi s-a explicat: am salvat-o, trebuia să şi mulţumesc. Am găsit şi alte mutilări în textele mele. Această experienţă cu prima carte mi-a fost de învăţătură. Niciodată nu am mai acceptat nimic: dacă mi se cerea să schimb un vers, renunţam imediat la toată poezia. Niciodată după aceea nu au mai existat lucruri care să nu fi fost ale mele într-o carte. A fost o experiență foarte traumatizantă.
 
Romulus Rusan: La al doilea volum, Ana risca să păţească la fel, dar a intervenit un personaj salvator, redactorul dna Georgeta Dimisianu, în timp ce director era Ion Bănuţă – un fost muncitor care fusese închis în 1933, un om foarte cumsecade. A început să scrie şi el, foarte mulţi activişti se apucau să scrie şi-i dădeau afară...
 
Ana Blandiana: Noi râdeam de el, pentru că scria nişte chestii din care nu se înţelegea nimic. Ziceam că a inventat „suprarealismul socialist”. Să vă spun întâmplarea. Mă cheamă Bănuță de la Cluj şi îmi spune că la insistența Direcției Presei (instituția cenzurii, desființată oficial în 1977, și devenită „invizibilă” după aceea) din cartea care avea vreo 35 de poezii trebuie scoase 16. Îmi dă manuscrisul, dar „extirparea” asta evident că nu se putea, pentru că nu mai rămânea nimic. Am ieşit şi m-am aşezat pe o bancă în holul editurii, tren aveam numai peste câteva ore spre Cluj, şi m-am pus pe plâns. Tot atunci a trecut pe lângă mine Georgeta Dimisianu, care era redactor nu la poezie, ci la proză, o fiinţă foarte energică, vine la mine şi mă întreabă: „De ce plângi, ce faci, ce cauţi aici?” Şi eu îi spun: „Păi, uite, m-a chemat, mi-a spus să scot…” „Ia, dă-le încoace”. „Nu, că nu vreau, plâng pentru că nu vreau să le scot”. „Dă-le, domnule, încoace, n-am zis că… Dă-mi manuscrisul!” Mi-l smulge şi face următorul lucru, ca să vă daţi seama că de fapt ne lipsea curajul, aveam o părere prea înaltă despre control, puteau fi şi ei trași pe sfoară. (Fac aici o paranteză: când am vrut să dau prima oară la facultate şi nu m-au primit, știți că la înscriere pentru admitere trebuia să completezi câteva zeci de pagini. Lângă mine stătea o altă fată şi, la un moment dat, ea se opreşte şi zice: „Tata e închis, să scriu?…” Eu zic: „Şi tata meu e închis, sigur că trebuie să scriem, că tot află.” Ea a avut un râs pe care n-o să-l uit toată viaţa. „Şi dacă nu află?” Şi n-a scris. Când am intrat eu peste cinci ani la universitate, ea deja termina facultatea, şi nu aflaseră.) Geta Dimisianu îmi ia volumul şi în primul rând taie de la sumar toate poeziile însemnate să fie scoase. După care le ia şi le bagă în alte părţi, le pune titlu primul vers din fiecare poezie, adică le schimbă începutul, după care face un sumar nou. Pe mine mă apucase o frică: „Doamnă, vă rog, dar nu pot, cine ştie ce-o să păţim.” „Lasă-mă, dragă, în pace!” După ce termină restructurările astea, într-un sfert de oră mă ia de mână, deschide uşa la Bănuţă şi zice: „Tovarăşe director, am convins-o, am aranjat, volumul e gata. A scos poeziile, a băgat altele, pot să-i dau drumul?” La care Bănuţă, fericit şi el că s-a rezolvat problema, zice da.
Urmarea a fost mai puţin fastă. Volumul a apărut şi Cornel Regman, membru al cercului de la Sibiu, a scris în Gazeta literară o cronică foarte bună, în care cita în întregime una dintre poeziile „cu probleme”, camuflate în carte. Şi un funcţionar de la cenzură, care ştia că a tăiat-o, a citit cronica şi așa Bănuţă m-a chemat din nou. Am intrat cu capul în pământ: „Fetiţo, ţi-ai bătut joc de mine!”, mi-a spus el. „Tovarăşe director, vă rog, scuzaţi-mă...” Nu ştiu ce am bâlbâit pe acolo, îmi era într-adevăr ruşine și îmi dădeam seama că de fapt chiar ne bătusem joc de el. La care el se uită aşa la mine lung şi zice: „Să nu-ţi pară rău, toate se rezolvă în lumea asta. O carte e o carte.”
Îi port o recunoştinţă extraordinară. Ceea ce vă povestesc am scris într-un text inclus în următoarea mea carte, care se numeşte Fals tratat de manipulare. Bănuţă a fost dat afară după câtva timp pentru Antologia lui Nicolae Manolescu și Dumitru Micu, în care Manolescu i-a băgat şi pe Radu Gir, şi pe Nichifor Crainic, şi pe Horia Stamatu. A ieșit un scandal imens. Bănuţă a fost mutat redactor-şef la revista Albina, care era pentru țărani. Nu l-am mai întâlnit multă vreme după aceea. Povestea însă a mai avut un episod.
La sfârşitul anilor ’80 erau nişte cozi incredibile la alimente în Bucureşti. Cozile erau de două feluri, noi le spuneam „cozi cu locomotivă” şi „cozi fără locomotivă”. Cele cu locomotivă se numeau acelea când stăteai la brânză, de exemplu, şi tu stăteai şi sperai să ajungi să mai prinzi ceva, şi la cozile fără locomotivă nu ştiai ce se va da şi dacă se va da, dar stăteai acolo pentru că se ştia că s-a adus marfă. Era o alimentară în dosul Pieţei Palatului, cu intrări din două străzi ce se intersectau. Am intrat într-o zi în hala aglomerată, plină de cozi. Am simţit în primul moment că se întâmplă ceva straniu, era o linişte neobişnuită, magazinul avea o formă mai specială, încât intrând pe uşă nu vedeai partea cealaltă, şi am auzit o voce care striga ceva fără să înţeleg, dar oricum era straniu şi toată lumea părea înspăimântată. Am mers mai departe, până când l-am văzut. Era domnul Bănuţă, care striga: „Eu sunt vinovat! Am fost ilegalist! Eu am vrut să aduc comunismul în România. Iertați-mă! Eu am adus nenorocirea asta...” Ceva sfâşietor. Şi mai teribilă era atmosfera din magazin, între tragic şi grotesc, pentru că le era tuturor frică să-l asculte, dar nici nu se îndurau, după ce stătuseră ore la coadă, să îşi lase locul şi să plece. Era ceva îngrozitor. Eu am înaintat spre el şi mi s-a făcut loc, așa ca într-un spectacol. M-am dus la el, nu m-a recunoscut, nu ne mai văzuserăm de ani de zile, şi i-am spus: „Domnule Bănuţă, vă dau braţul să ieşim, aici e o îngrămădeală…” Şi ca într-un vis, în orice caz el era, clar, într-o criză de nervi, m-a luat de braţ, am ieşit afară, eu între timp îi spusesem cine sunt, cum mă cheamă, m-a recunoscut. L-am întrebat dacă vrea să chem un taxi şi el a spus: „Nu, locuiesc chiar aici deasupra.” Şi l-am condus. Şi după aceea am aflat peste puţin timp că a murit. Asta-i povestea.
 
Chișinău, 26 martie 2012
 
Pagini îngrijite de Vasile Gârneţ şi Ana Druţă