Sunt evidente paralelismele între Testamentul politic al Cardinalului de Richelieu și Principele lui Niccolo Machiavelli. Deși scrise la distanță de un secol, ambele sunt niște texte cu valoare didactică dedicate unui conducător de stat desăvârșit. De asemenea, ambele își au în centrul ideatic o formă specifică de gândire raționalistă, ceea ce s-ar putea numi simțul necesității și mai ales simțul necesității politice, care determină opțiunile și acțiunile unui conducător. Atât Cardinalul de Richelieu, cât și Machiavelli, în calitatea lor de oameni politici, au știut ce înseamnă să acționezi din necesitate. Lupta pentru putere își are o miză atât de mare, încât eșecul devine absolut inacceptabil, cu consecințe catastrofale pentru un Principe și supușii săi. Și pentru a preveni acest eșec, orice inițiative sunt permise, chiar și cele care în condiții obișnuite ar fi considerate total imorale. Uneori, supraviețuirea unui conducător și a unui stat depinde de capacitatea de a-și stăpâni sentimentul de milă, de a fi ferm și necruțător și de a acționa in extremis. Din astfel de rațiuni a apărut faimoasa sintagmă „scopul scuză mijloacele”, lansată de (sau atribuită lui) Machiavelli. Acest tip de logică a fost expus într-o manieră oarecum similară de Francis Bacon într-una din scrisorile sale adresate reginei Elisabeta I, „...stăpânul își cruță porcul, dar toleranța față de ticăloși înseamnă suferința celor drepți”.
Machiavelli a devenit notoriu prin pragmatismul și luciditatea sa demonstrate în multe situații dificile, precum s-a întâmplat într-un caz celebru, care i-a propulsat cariera: gestionarea procesului lui Savonarola, despre care a spus că e „...un mincinos”. Fără a exagera prea mult, am putea spune că dacă mișcarea iconoclastă a acestui predicator fanatic s-ar fi impus și la nivelul puterii politice, astăzi Europa și întreaga lume ar fi rămas blocată în stadiul Evului Mediu și toate marile realizări în domeniul științei și culturii care au ridicat civilizația europeană ar fi fost imposibile. Construcțiile civilizatoare din epoca Renașterii nu ar fi avut posibilitatea să se realizeze fără un climat politic adecvat, la asigurarea căruia secretarul florentin avea să-și aducă o contribuție substanțială.
Spiritul extrem de subtil al lui Niccolo Machiavelli se regăsește în cea mai cunoscută creație literară a sa. Principele constituie un text de inițiere în secretele artei politice, dar în același timp a fost conceput pentru publicul larg, ca și cum autorul ar fi dorit să dezvăluie aceste secrete tuturor cetățenilor. De asemenea, faimosul său tratat a fost scris cu dedicație unui urmaș al familiei Medici, dar într-o perioadă când puterea casei Medici se afla în declin și își pierduse speranța de a-și înfăptui ambițiile absolutiste. În mod paradoxal, Machiavelli s-a manifestat mai curând ca un adept al republicii și al democrației, decât ca un susținător al puseurilor autoritare ale clanului Medici, pentru care avea suficiente motive de antipatie, de vreme ce acesta îl condamnase la ani grei de temniță, după o acuzație falsă de complot. Principele lui Machiavelli abordează subiectul caracterului hazardat al politicii ghidate de simțul necesității: pasivitatea și metoda minimei rezistențe conduce inevitabil la dezastru, iar soarta liderilor care încearcă să preia inițiativa rămâne imprevizibilă, fie că aleg calea guvernării oneste, fie pe cea a tiraniei. Acest aspect este abordat și într-un alt text al lui Machiavelli, Viața lui Castruccio Castracani din Luca, despre biografia unui personaj istoric care și-a dedicat existența cuceririlor, dar a pierdut totul, fiind răpus de o banală răceală. Secretarul florentin a revenit asupra subiectului rațiunii politice și al simțului necesității și în textul Descrierea modului în care Ducele Valentino i-a asasinat pe Vitellozzo Vitelli, Oliverotto de Fermo, Signor Pagolo și pe ducele de Gravina Orsini, care ar fi putut să inspire faimoasa scenă din restaurant inclusă în filmul Nașul, partea 1, adaptarea romanului lui Mario Puzo. Iar nuvela Belfagor arcidiavolo – dovada talentului polivalent al lui Niccolo Machiavelli – este o poveste cu un țăran care-l trage pe sfoară pe un drac și poate fi descifrată ca o parabolă povățuitoare îndreptată împotriva gândirii schematice.
În același Testament politic al Cardinalului de Richelieu se mai regăsește și o posibilă influență a raționalismului cartezian, care a avut un impact uriaș asupra gândirii europene din epoca respectivă. Concepțiile lui Descartes legate de metodele de gândire sistematică au contribuit în mod substanțial la dezvoltarea științei și în ultimă instanță au generat progresul tehnico-științific din ultimele secole care a schimbat lumea, ameliorând condițiile de viață și oferind soluții de neimaginat pentru marile probleme ale umanității. Descartes, la fel ca și Pascal, a fost un gânditor care a aplicat modele matematice asupra procesului intelectual și asupra unor discipline umaniste. Principiul cartezian conform căruia un fenomen este acceptat ca adevărat doar după ce este demonstrat prin dovezi raționale a propulsat gândirea din spațiul indeterminării în teritoriul certitudinii.
Cu siguranță, spiritul raționalist constituie unul dintre aspectele esențiale ale civilizației occidentale. Din Antichitate, filozofii elini au reușit prin rațiune pură să definească atributele universale ale naturii umane și să facă descoperiri surprinzătoare, precum existența atomilor. La fel prin rațiune, arhitecții Republicii și ai Imperiului Roman au ajuns să construiască o structură statală impunătoare, care în timpul domniei împăratului Hadrian avea să se întindă pe trei continente, înglobând o babilonie de popoare și culturi.
Această imensă construcție civilizatoare, generată de rațiune, nu și-a aflat finalitatea, iar imaginația nu este în stare să cuprindă prodigiile pe care le poate aduce rațiunea umană într-un viitor proxim. De asemenea, este greu să ne închipuim cum ar fi fost lumea fără cele două războaie mondiale, fără ideologiile totalitare și fără tendințele iraționale spre autodistrugere care au marcat secolul XX. Astăzi, științe avansate precum astrofizica, informatica și bioingineria se ambiționează să descifreze misterul vieții, să-l transforme pe om în cel mai radical mod și să se extindă în imensitatea universului. Această perspectivă fantastică pe care ne-o oferă ochiul minții îndreptat spre ziua de mâine se asociază cu scena de un înalt optimism din finalul filmului Things to come (Lucrurile care vor veni), o adaptare a romanului lui Herbert Wells, în care unul dintre personaje exclamă: „Acesta nu e decât începutul. Și atunci când omul va cuceri adâncurile spațiului și toate misterele timpului, acesta va fi doar începutul.”