În Testamentul politic al lui Armand Jean du Plessis, cunoscut în istorie drept Cardinalul de Richelieu, este prezentată o idee extrem de interesantă, care își păstrează actualitatea. Chiar în debutul cărții, autorul afirmă că acțiunile unui lider de stat trebuie să fie determinate exclusiv de rațiune. Este o concepție care depășește cu mult cadrul politicului și rămâne valabilă pentru orice om, indiferent de domeniul pe care-l profesează. Din supremația rațiunii derivă simțul necesității și al responsabilității pe care se bazează orice societate civilizată.
Cardinalul de Richelieu consideră că cei mai periculoși lideri sunt acei care ajung la putere din întâmplare, ale căror decizii de guvernare sunt mânate de hazard și de pasiuni iraționale necontrolate. Ilustrul politician francez mai spune că oricând se pot găsi maeștri ai manipulării care să exploateze aceste pasiuni și să le canalizeze spre realizarea unor interese. Un astfel de manipulator este în stare să citească fără greș în adâncul sufletului nefericitei sale victime și să joace pe anxietățile și ambițiile sale iluzorii ca pe coardele unui instrument muzical.
După cum ne-o demonstrează
Shake­speare în Othello, un personaj precum Iago este în stare să corupă chiar și un ins ce reprezintă chintesența virtuților omenești. Istoria a rămas întinată de acei mari nebuni care nu s-au lăsat până când au adus lumea la marginea prăpastiei și a fost nevoie de alți oameni, spirite lucide, pentru a o salva. Iar în spatele acestor monștri ce reprezintă forțele haosului și iraționalului s-au aflat mulți alți indivizi care au profitat de situație, fiind motivați de scopuri exclusiv pragmatice. În acest sens, într-o apariție publică recentă, politologul Francis Fukuyama se referea la concepția de identitate valabilă în lumea contemporană și la ambițiile nestăpânite ale unor indivizi de a se afirma cu orice preț, sfidând întreaga lume. În ultimă instanță, astfel de inși ajung să se manifeste în mass-media și pe scena politică.
Ca să revenim, în același Testament politic, Cardinalul de Richelieu demonstrează ceea ce ar putea fi interpretată ca o atitudine misogină, atunci când declară că femeile sunt inapte pentru a deține funcții politice sau pentru a exercita rolul de lideri, tocmai din motiv că sunt dominate de sentimente și pasiuni nestăpânite, care le fac să acționeze în mod irațional. Totuși istoria a demonstrat cu asupra de măsură contrariul, prin exemplul unor femei care au dat dovadă de curaj, fermitate și luciditate în situații critice, depășindu-i prin aceste calități pe mulți bărbați. Sunt personalități precum Ioana d’Arc, regina Elisabeta I a Angliei și regina Victoria a Marii Britanii, Indira Gandhi, Margaret Thatcher, Hillary Clinton și terminând cu cea mai tânără membră a Congresului American din partea Partidului Democrat, Alexandria Ocasio Cortez. Este posibil să fie valabilă și o opinie alternativă, conform căreia tocmai ceea ce putem numi sensibilitatea feminină deschide o altă perspectivă asupra priorităților, o nouă formă de înțelegere, iar tipul de raționalism rece pro domo sua pe care-l afișează unii bărbați nu poate justifica valori fundamentale ale civilizației precum toleranța, spiritul cooperării și principiile democratice.
Nu este exclus că misoginismul Cardinalului de Richelieu a fost provocat de experiența neplăcută a conflictului său cu regina Maria de Medici a Franței. Această confruntare a atins apogeul când, într-o bună zi, regina i-a cerut categoric regelui Ludovic al XIII-lea al Franței să aleagă între Richelieu și ea: sau se debarasează de cardinal, sau renunță la regină. În acel moment dificil, cardinalul avea motive să considere că în mod sigur cariera sa se sfârșise. Însă până la urmă, a prevalat rațiunea. Consiliat de minți lucide, Ludovic al XIII-lea a ales ce era mai bine pentru țara sa și l-a păstrat în funcție pe maestrul artei politice, iar regina a fost nevoită să se autoexileze. După cum mărturisea Richelieu, în umbra reginei Maria de Medici se înmulțiseră tot felul de conspiratori și țesători de intrigi.
Testamentul politic al Cardinalului de Richelieu constituie un manual de guvernare dedicat unui Principe ideal și este structurat din câteva capitole, fiecare dintre acestea fiind dedicat unui alt aspect al artei guvernării. Subiectele cărții sunt prezentate extrem de limpede, ca pentru uzul dauphin-ilor. În capitolul întâi, aflăm că primul fundament pe care se bazează bunăstarea unui stat este asigurarea domniei lui Dumnezeu și pietatea poporului și a conducătorilor față de acesta. Cel de-al doilea capitol este dedicat rațiunii, iar capitolele trei, patru și cinci priorității interesului public asupra celui privat, capacității de previziune și, respectiv, necesității aplicării pedepselor și recompenselor. Pe lângă alte secțiuni, spre finalul volumului este inclus un amplu pasaj dedicat economiei, precum și un altul despre comerțul maritim, în care sunt enumerate, printre altele, și mărfurile cu care Franța făcea negoț la Marea Neagră în secolul XVII.
Spre deosebire de urzitorul de intrigi înfățișat de Dumas în Cei trei mușchetari, adevăratul Cardinal de Richelieu a adus în mod incontestabil o contribuție enormă patriei sale și a rămas una dintre cele mai strălucite figuri politice din istoria Franței. După asaltul asupra cetății La Rochelle, a reușit să respingă definitiv influența engleză și protestantă. Rezultatele reformelor sale în domeniul culturii și educației aveau să fie resimțite peste secole. A fost unul dintre cei care au fondat Academia Franceză și College de France. A avut inițiativa realizării unui Dicționar al limbii franceze și a încercat să acorde francezei o formă fixă, transformând-o în cea mai frumoasă limbă modernă, după cum o spun francezii înșiși. În același timp, trebuie să admitem că Richelieu a fost o personalitate complexă, un spirit cu lumini și umbre, care, bunăoară, l-a persecutat pe Corneille după ce a scris Cidul. Se consideră că au existat cel puțin trei motive pentru acest gest reprobabil: faptul că piesa lui Corneille inspira atitudini pro-hispanice, în timp ce Franța se afla în război cu Spania, faptul că încuraja duelurile – un adevărat flagel al epocii respective –, împotriva căruia fuseseră instituite legi draconice, precum și faptul că talentul lui Corneille eclipsa propriile aspirații literare ale Cardinalului.
De asemenea, Cardinalul de Richelieu a avut o influență nefastă în cazul persecuției cercului din jurul Abației Port-Royal, lansată de iezuiți sub pretextul unei dispute religioase, cunoscute ca problema jansenniștilor. Pe unul dintre reprezentanții acestui curent religios Richelieu l-a trimis la închisoare din simplul motiv că lansase o doctrină care nu coincidea cu viziunile teologice ale Cardinalului de Richelieu. În fine, se cunoaște că Richelieu a sustras sume de bani din fondurile statului pentru a asigura bunăstarea materială a unor rude. Bineînțeles, vocea auctorială din Testamentul politic nu coincide întru totul cu intențiile și faptele personajului istoric real, după cum ne-am obișnuit deja în cazul multor jurnale, memorii și cronici istorice, scrise dintr-o perspectivă subiectivă, la fel ca și în cazul operelor unor mari gânditori moraliști. Am putea totuși să afirmăm, referindu-ne la acest aspect contradictoriu, că pe anumite segmente rațiunile de interes public și cele personale coincid, iar faptul de a trăi într-o societate și într-un stat funcțional și prosper poate aduce mari beneficii propriei persoane. Trebuie să distingem și diferența esențială între liderii politici care, ghidați de rațiune, urmăresc realizarea unor scopuri concrete ce ar aduce avantaje propriei lor persoane și anturajului lor, și conducătorii iraționali, care urmăresc distrugerea întregii societăți și, în ultimă instanță, autodistrugerea.