Parteneri

Despre istorie, biografie şi despre ceea ce contează cu adevărat în viaţă (Interviu cu Ivan Klíma)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre istorie, biografie şi despre ceea ce contează cu adevărat în viaţă (Interviu cu Ivan Klíma)

articol: 

Poate cel mai de succes romancier al generaţiei sale, Ivan Klíma s-a retras din viaţa publică după Revoluţia de Catifea, consacrându-se exclusiv, de mai bine de două decenii, scrisului de ficţiune şi memoriilor. Autor a peste 40 de cărţi (romane, culegeri de proze, piese şi eseuri), Ivan Klíma s-a născut în 1931, la Praga, într-o familie de evrei şi a fost distins pentru opera sa cu numeroase şi importante premii, între care Magnesia Litera (2010) – cel mai important premiu literar în Cehia – şi Premiul Kafka (2002). Cărţile sale au fot traduse în 32 de limbi – un succes impresionant pentru un scriitor ceh.
La vârsta de 10 ani, Ivan Klíma a fost deportat împreună cu familia în lagărul nazist de la Terezín, unde au suportat regimul inuman al ghetoului până la terminarea războiului, în mai 1945.
A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Caroline, apoi a lucrat la diverse edituri şi reviste, între care faimosul săptămânal Literární noviny. În 1968, când sovieticii au invadat Cehoslovacia, Ivan Klíma se afla la Londra, putea să ceară azil politic, dar a decis să revină în ţară. Un an mai târziu, în 1969, a fost timp de şase luni „visiting professor” la Universitatea din Michigan, a avut din nou ocazia să emigreze, dar s-a întors la Praga, deşi se afla pe lista scriitorilor interzişi, fără drept de publicare şi cu cărţile scoase din bibliotecile publice. Acest statut, de „scriitor interzis”, Klíma l-a avut până în 1989, când a căzut regimul comunist. În toată această perioadă a devenit o figură importantă a vieţii literare underground din Cehoslovacia, alături de Václav Havel şi Ludvík Vaculík.
Ivan Klíma a fost recomandat cititorului occidental de către celebrul Philip Roth. Scriitorul american a vizitat Praga post-revoluţionară şi a făcut cu prietenul său Ivan Klíma un interviu, pe care l-a publicat în aprilie 1990 în New York Review of Books. După acest interviu, ofertele de publicare în limba engleză pentru scriitorul ceh au venit ca un torent, iar reputaţia internaţională i-a fost asigurată.
 Căderea comunismului i-a adus lui Ivan Klíma mulţi cititori şi în propria ţară. În săptămânile şi lunile ce au urmat după Revoluţia de Catifea, două dintre cărţile sale – Dimineţile mele vesele (culegere de povestiri, samizdat 1978) şi romanul Dragoste şi gunoaie (samizdat 1988) – au fost retipărite şi s-au vândut în câte 100 000 de exemplare fiecare. În acea perioadă Ivan Klíma a hotărât să se retragă din viaţa publică şi să se consacre scrisului. De atunci a publicat aproape în fiecare an câte o carte, excepţie făcând intervalul de timp 2003-2009, când a lucrat la primul volum de memorii ale sale – Secolul meu nebun –, un bestseller, distins cu Premiul Magnesia Litera (2010). 
În prezent, Klíma locuieşte cu soţia sa, Elena, psihoterapeut de profesie, într-un cartier din partea de sud a oraşului Praga, cartier ocrotit de liniştea unei mici păduri. Aici, în locuința sa spațioasă, căptuşită cu cărţi, Ivan Klíma l-a primit pe Stephan Delbos, redactor la săptămânalul de limbă engleză „The Prague Post”.
 
 
- Vă aflaţi la Londra când armatele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. A fost dificil să luaţi hotărârea de a reveni în ţară?
- N-a fost o alegere grea pentru mine. Sunt convins, am știut-o şi atunci, că pentru un scriitor opţiunea de a rămâne în exil, într-o altă ţară, este o decizie aproape mortală, pentru că nu pierzi doar legătura cu limba în care scrii, dar, mai important chiar, pierzi legătura cu mediul în care te-ai format. Am decis să revin la Praga şi nu-mi pare rău pentru alegerea făcută, la fel şi soţiei mele, ai cărei părinţi locuiau aici. În acest sens, familia mea reprezintă o excepţie: fratele meu, tata şi mama erau în acel moment în exil şi aveau profesii bune, aveau situații mulțumitoare. Tata era un bine-cunoscut om de ştiinţă în Elveţia, fratele fusese angajat la Universitatea din Bristol, eu, la rândul meu, primisem invitaţia să accept un post de profesor la Universitatea din Indiana, Statele Unite. Şi cu toate acestea, am hotărât să ne întoarcem în Cehoslovacia. Am fost probabil singura familie din această ţară care a făcut acest lucru. Prietenii mei au fost foarte surprinşi şi totodată bucuroşi de decizia noastră, pe care au văzut-o ca pe un act de solidaritate. Iar pentru mine era important că pot să lupt pentru ceva, că sunt util. Îmi pare rău că folosesc un clişeu, dar pot să spun, privind în urmă la cele întâmplate, că atunci am pierdut o bătălie, dar n-am pierdut războiul. A fost important să fiu alături de prietenii mei şi să luptăm, să ne confruntăm timp de două decenii cu un regim de dictatură şi în cele din urmă să învingem.
 
- Se poate afirma că provocările, încercările la care aţi fost supuşi în aşa-zisa perioadă de „Normalizare”, de după 1968, au fost stimulatoare în planul creaţiei pentru scriitorii cehi?
- Nu cred că literatura noastră a fost grav afectată de acest conflict dintre comunişti şi necomunişti. Karel
Pe­cka a descris lagărele în care a stat 11 ani, dar el a fost o excepţie. Apoi Ludvík Vaculík, în cărţile sale minunate, a povestit despre interogatoriile la care a fost supus. Şi eu am atins cumva subiectul… poate doar o singură dată. Am pomenit de nişte percheziţii făcute la mine acasă, dar asemenea întâmplări nu ocupă prea multe pagini în cărţile pe care le-am scris în perioada respectivă.
Eram în acel moment cunoscut, cât de cât, în Occident şi mi-au fost de folos onorariile care îmi veneau de acolo. Am avut, cred că timp de vreo şase luni în total, câteva locuri de muncă mai ciudate – măturător de stradă, de exemplu – , dar asta nu înseamnă mai nimic. A fost o experienţă interesantă, care m-a inspirat să scriu Moje zlatá řemesla şi câteva povestiri. De fapt, acum îmi pare rău că n-am fructificat, că n-am avut mai multe asemenea „pățanii” mai ciudate în biografia mea.
A fost un timp foarte bun pentru prietenie, solidaritate şi întâlniri conspirative, un timp potrivit pentru diverse activităţi care îmi dădeau sentimentul că sunt util. N-a fost, ca să rezum, un timp prost pentru mine. Însă pentru unii dintre prietenii mei, care au prestat munci mai dificile şi umilitoare, a fost destul de deprimant. Să speli geamuri timp de două sau trei săptămâni, aşa cum am făcut eu, e chiar o experienţă minunată. Dar unii dintre prietenii mei au făcut lucrul acesta timp de 20 de ani, ceea ce, pentru un intelectual, e un timp pierdut.
 
- Aţi organizat în acea perioadă un salon literar foarte influent. Cum a fost?
-  Da, salonul a ţinut doi ani de zile şi a precedat perioada de samizdat. Când am revenit din America, am început să-mi invit prietenii mei cei mai buni la întâlniri literare: Vaculík, Karol Sidon, Jan Trefulka…, cred că a fost o dată şi Milan Kundera. Au venit şi oameni de teatru, redactori de la Literární noviny.
În prima seară am povestit despre sejurul meu în SUA, în celelalte seri am citit texte noi şi am discutat. Întâlnirile aveau loc o dată pe lună, timp de doi ani. Cred că am invitat aproximativ 40-50 de persoane, câte au încăput în apartamentul meu vechi, mai mic decât cel în care discutăm acum. Cum era şi previzibil, poliţia politică a fost informată despre aceste reuniuni şi a început să urmărească persoanele care îmi frecventau casa. Aşa că am fost obligaţi să închidem „salonul” şi să începem activitatea noastră de samizdat, care ne-a oferit o deschidere spre un public mult mai numeros.
 
- Cum aţi reuşit să organizaţi samizdatul?
- Vaculík a fost principalul organizator. Majoritatea textelor au fost dactilografiate de prietena sa, o profesionistă desăvârşită – n-a comis nicio greşeală într-un întreg manuscris. La început a făcut opt sau nouă cópii, iar când am reuşit să cumpărăm o maşină de dactilografiat electrică putea să imprime şi câte 14 cópii. E drept că unele pagini se descifrau destul de greu. Am legat aceste pagini şi le-am răspândit, uneori le-am vândut cu sume simbolice, pentru a recupera câte ceva din cheltuielile pentru hârtie şi tipărire. Cred că în felul acesta am răspândit vreo 40 de manuscrise. Mai târziu, am reuşit să confecţionăm şi să răspândim manuscrise care arătau ca nişte cărţi. Îmi amintesc de o colecţie de foiletoane. Eram vreo zece scriitori şi ne-am propus ca o dată la două luni să scriem fiecare câte un foileton…
Dacă poliţia descoperea aceste tipărituri samizdat, le confisca fără nicio altă consecinţă pentru posesor. Ne-au „arestat” multe asemenea exemplare, dar, spre surprinderea mea, ni le restituiau mai târziu, după vreo şase luni sau după un an. M-au invitat şi la o discuţie şi mi-au cerut să semnez că sunt de acord ca manuscrisele să fie distruse. Am spus: „Niciodată nu voi semna aşa ceva.” Spre surpriza mea, aproape jumătate din manuscrisele confiscate mi-au fost restituite, iar restul le-am primit după 1989, când, într-o zi, mi-a parvenit un pachet mare de la Ministerul de Interne. Interesantă situaţie: am refuzat să semnez pentru distrugerea acestor manuscrise şi ei le-au păstrat. Pare uşor ciudat regimul de atunci, cu inexplicabile puseuri umaniste...
 
- Care era atmosfera printre scriitori, printre intelectuali la Praga în 1989?
- Extraordinară. Îmi amintesc că m-a vizitat atunci o persoana din Anglia, care era în acel moment şeful Editurii Penguin. Nu era tipul de businessman clasic, era un muzician amator. A sosit la Praga în zilele când mulţimile demonstrau în Piaţa Wenceslas. Îmi spunea că parcă trăieşte un vis. Din Anglia lui liniştită a nimerit în furtuna evenimentelor…
A fost interesant şi eram fericiţi. Eram activ, am ţinut discursuri în teatre, un mediu pe care îl cunoşteam bine. Apoi am călătorit cu studenţii şi în afara Pragăi, să convingem oamenii de necesitatea unei schimbări. Am fost foarte ocupat, am acordat multe interviuri jurnaliştilor occidentali, că nu erau prea mulţi cei care să vorbească engleza atunci. Munceam împreună cu Havel, care nici el nu vorbea o engleză nuanţată în acel moment.
 
- După 1989 v-aţi retras din viaţa publică. De ce?
- Scrisul este singurul lucru pe care îmi place să-l fac, orice altceva mă deranjează. Când comunismul a căzut – lucru important şi necesar – eu aveam aproape 60 de ani, aşa că nu avea sens să intru în politică. Politica e pierdere de timp pentru un scriitor.
Nu pot să spun că sunt mulţumit de ceea ce s-a întâmplat în viaţa politică de la noi, dar nici nu afirm că sunt nefericit. Pur şi simplu am acceptat lucrurile aşa cum s-au întâmplat. În 1990 am publicat o carte de eseuri, în mare parte sceptice, despre cum trecutul va influenţa evoluţia noastră spre democraţie. Se pare că am fost destul de exact în predicţiile mele şi în analiza situaţiei. Dar, oricum, nu sunt frustrat şi dezamăgit. Corupţia din ţări cu o democraţie mai veche, precum Grecia şi Italia, e la fel ca la noi. Poate e mai rău aici, în Cehia, însă viciul are aceleaşi rădăcini: democraţia a obosit. Şi vom avea şi mai multe probleme în viitor.
 
- S-a schimbat rolul scriitorului în Cehia după 1989?
- În 1989 cititorii noştri au insistat ca noi, scriitorii, să ne implicăm în rezolvarea unor probleme de construcție a noului stat, să fim activi pe scena politică, dar nu aceasta este menirea scriitorului. Rolul lui este să scrie, nu să facă politică. Scriitorii sunt prea naivi şi nu au destulă experienţă pentru încleştările politice, aşa că eu sunt fericit că astăzi nimeni nu mai aşteaptă ca noi, scriitorii, să luăm locul politicienilor.
 
- Într-un eseu, „Literatură şi Memorie”, pe care l-aţi publicat în 1991, scriaţi: „O operă literară este ceva ce sfidează moartea”. După 20 de ani de când aţi scris această frază, credeţi la fel de mult în puterea literaturii?
- Ar trebui doar să înlocuiesc cuvântul „literatură” cu un altul – „cultură”.  Pentru mine, literatura a fost întruchiparea culturii, iar astăzi acest cuvânt este adesea înlocuit cu televiziunea şi alte mijloace de comunicare, mai moderne. Fără cultură vom avea o societate devastată, ceea ce se şi întâmplă acum. Cultura se retrage şi intră în prim-plan divertismentul. Nu contează dacă eu regret sau nu acest lucru, aceasta este legea dezvoltării. Trebuie să accepţi faptul că totul se schimbă.
 
- Cum l-aţi întâlnit pe Philip Roth?
- Ne-am întâlnit prin anii ’70. Mi-a plăcut mult cum scria, iar faptul că şi el îmi aprecia cărţile ne-a împrietenit. Roth a venit la Praga de vreo patru ori în acei ani. Ne-am văzut şi în America la începutul anilor ’90. În februarie sau martie 1990 Philip Roth a venit din nou la Praga şi mi-a luat un lung interviu, pe care l-a publicat în „The New York Review of Books”. Interviul a fost cover story pentru întreg numărul de revistă, iar informaţiile despre cărţile mele pe care Philip Roth, un scriitor foarte apreciat în America, le-a oferit cititorilor au fost şi ca o recomandare pentru editori. Roth a fost generos şi prietenos cu mine, la fel l-a ajutat mult şi pe Kundera, recomandându-l publicului occidental…
Roth îmi trimite toate cărţile sale noi.
 
- La ce lucraţi în prezent?
- Termin de scris o carte de povestiri, la care fac o redactare finală. Douăzeci de proze scurte pe care le-am „elaborat” în ultimii doi ani. Specificul acestei cărţi este că prozele sunt chiar foarte scurte, de jumătate de pagină unele sau de una-două pagini altele. Încerc să fiu sobru şi lapidar: meditaţii şi observaţii frugale, nimic mai mult. Este ceva nou pentru scrisul meu.
O altă carte, „Secolul meu nebun”, este una de memorii. Primele două volume au avut un mare succes de vânzări și de critică, editorul este fericit şi-mi cere acum să scriu și volumul trei. Am încercat, dar îmi vine mai greu. După Revoluţia de Catifea m-am retras din viaţa publică, am refuzat orice funcţie, m-am consacrat scrisului şi nu cred că tribulaţiile mele de scriitor sunt foarte interesante pentru cititori. Sigur, am contabilizat destule „evenimente” în care am fost implicat şi în aceşti ani, mi-am făcut o lungă listă de întâmplări cu o anumită semnificație, am scris eseuri despre corupţie şi evoluţiile politice din ţară, am descris câteva personaje care s-au declarat mari luptători împotriva comunismului, deşi nu auzisem nimic despre ei…
 
- Citiţi cărţile scriitorilor tineri cehi?
- Nu sunt prea curios, citesc uneori manuscrise ale colegilor mei care au în jur de 50 de ani. Am citit câteva cărţi semnate de tineri, dar n-am găsit nimic de un nivel acceptabil. Unele cărţi sunt foarte bine scrise, dar nu spun mai nimic. Le lipsesc subiectele mari, importante.
 
- Poate că subiectele importante au dispărut odată cu dispariţia comunismului?
- Probabil că e aşa. Sigur, e minunat că nu sunt războaie (aproape de noi) şi că nu avem un sistem totalitar opresiv, fenomene care au oferit scriitorilor subiecte „tari”, dar marea literatură „s-a hrănit” şi pe timp de pace. De altfel, eu nu ating în ceea ce scriu conflicte dure, de mare cruzime. Chiar şi atunci când am pomenit în scrisul meu despre ghetoul de la Terezín, subiectul a fost de fapt altul – prima dragoste în adolescenţă. Nimic deprimant, aşa cum probabil s-ar fi aşteptat mulţi.
 
- Este Praga un oraş care vă inspiră cu adevărat?
- Pentru mine e un oraş cum nu mai există altul. M-am născut aici, îl cunosc foarte bine şi îmi amintesc că atunci când am fost obligat să aleg dacă rămân în străinătate sau nu, am ales să mă întorc. Era insuportabilă ideea că nu voi mai păşi pe străzile mele dragi, unde m-am plimbat cu prima, a doua şi a treia mea dragoste… Există un loc pe malul râului unde m-am îndrăgostit prima dată, o dragoste platonică. Era chinuitor să mă gândesc că, dacă rămân în exil, nu voi mai călca prin acele locuri niciodată. Am revenit la Praga, n-am mai fost pe acea stradă, dar ştiu că oricând o pot face şi acest lucru mă reconfortează.
 
-  Ce vă menţine pofta pentru scris după atâţia ani de muncă?
 - Îmi place să scriu, nu ştiu să fac altceva. Nu-mi pot imagina viaţa mea fără scris, am încă destule subiecte pe care aş putea să le dezvolt. Mă simt încă în stare să spun câte ceva, să contribui la dezvoltarea literaturii. Acum efortul meu principal e să fiu laconic şi să povestesc într-o pagină ceea ce, acum vreo 40 de ani, ar fi constituit subiectul unui întreg roman. Încerc să scriu un roman de trei pagini, dar să fie totodată o operă artistică, nu doar nişte simple idei. Şi lucrul acesta e foarte greu de obţinut.
 
- Cu ce vă mândriţi cel mai mult din tot ce-aţi scris?
- Cartea cu cel mai mare succes a fost Dragoste şi gunoaie, care a avut cronici foarte bune oriunde a fost tradusă, aşa că poate fi considerată cartea mea cea mai bună. Acum, de un mare succes la public se bucură memoriile mele, Secolul meu nebun, ceea ce mă surprinde, sincer să fiu. Am semnat contracte pentru traduceri în spaniolă şi chineză, dar cea mai importantă va fi ediția în engleză, care deocamdată întârzie. I-am plătit lui Paul Wilson, un important traducător din cehă în engleză, să-mi traducă două capitole, pe care le voi trimite unor edituri britanice.
Trebuie să spun că m-am despărţit de agentul meu literar, care a dorit să tai necruţător din textul memoriilor, pentru a publica cele două volume într-o singură carte, şi să omit unele eseuri. Am ezitat când mi-a făcut aceste recomandări, apoi l-am refuzat. Ne-am despărţit amiabil, mulţumindu-i pentru tot ce-a făcut pentru mine. Şi a făcut destule: cărţile mele au fost traduse în 32 de limbi. Acum sunt propriul meu agent literar. 
 
- Aveţi câteva sfaturi pentru tinerii scriitori care îşi încep cariera literară?
- „Carieră” nu este un cuvânt prea potrivit aici. N-am visat niciodată la o carieră literară, pur şi simplu am scris, pentru că aceasta a fost obsesia mea. Şi am fost întotdeauna surprins că ceea ce scriu este şi publicat.
Eu le pot spune doar că scrisul este o muncă grea, este o profesie care cere să-i acorzi o mare parte din timpul tău. Trebuie să ai răbdare şi să ştii că lucrezi cu un material foarte sensibil – limba în care scrii – , pe care se cuvine să o foloseşti iscusit. Astăzi mulţi scriitori au dificultăţi în a folosi diversele registre ale limbii şi se lasă influenţaţi de lexicul cârciumilor şi de limba vorbită la televizor. Hrabal, probabil cel mai bun scriitor din generaţia anterioară, are multe subiecte inspirate de lumea cârciumilor, a boemei, dar el a rescris în felul său acest limbaj, i-a „sublimat” vocabularul, oferindu-ne în cărţile sale o limbă bogată şi frumoasă.
Ce altceva aş mai putea să adaug? Tinerii n-ar trebui să evite problemele şi greutăţile din viaţa lor personală şi din societate. Pentru un scriitor aceste încercări sunt foarte importante.
După „The Prague Post”, 29 februarie 2012
 
Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ