Parteneri

Despre identitate

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre identitate

imaginea utilizatorului Marcel Gherman

Printre cele 20.000 de pagini de manuscrise lăsate la momentul dispariţiei sale de Fernando Pessoa (1888-1935) se află şi un scurt eseu ce conţine o idee deosebit de interesantă. În acest text, cel care avea să fie considerat unul dintre cei mai originali scriitori portughezi afirma că valoarea unui autor creşte proporţional cu capacitatea sa de a se depersonaliza, de a-şi depăşi egoul şi de a inventa personaje, situaţii şi voci narative insolite, deosebite de experienţa reală a autorului. Această concepţie s-a înscris organic în tendinţele generale de reformare a literaturii şi artei secolului XX şi în eforturile de a depăşi modelele rigide ale prozei aşa-numite realiste. Literatura de ficţiune din ultimul secol a fost marcată de o separare tot mai accentuată dintre narator şi protagonist, dintre autorul real şi naratorul fictiv, dintre cititorul fictiv şi cititorul real căruia îi este adresată naraţiunea, oferind o nouă perspectivă asupra identităţii şi a eului.
Jocurile lui Fernando Pessoa legate de heteronimii săi aveau să fie savurate mult timp în cercurile intelectuale, şi nu doar în cele din ţara sa. Scriitorul portughez obişnuia să-şi ia identităţi literare alternative, inventând nu doar pseudonime, ci chiar biografii şi bibliografii fictive şi maniere ale scrisului specifice fiecărui alter ego. Iar uneori „dublii” săi ajungeau să se lanseze în polemici furibunde în presă, aruncându-şi unul altuia tot felul de invective.
Aceste mici amuzamente intelectuale ne aduc în memorie şi cazul compozitorului britanic Peter Arnold Heseltine (1894-1930), cunoscut sub pseudonimul Warlock (Vrăjitorul), care compunea piese sub acoperirea pseudonimului său, iar apoi publica, de această dată sub numele său adevărat, recenzii în care îşi desfiinţa propriile creaţii. Până la urmă însă acesta s-a dovedit a fi un caz clinic de dedublare a personalităţii.
Abilitatea unui individ de a-şi transcende identitatea este esenţială în arta actoricească, făcând distincţia între un histrion veritabil şi un actor prost, care nu poate juca niciun alt rol în afară de cel al propriei persoane. Dar aici funcţionează, bineînţeles, alte principii şi nu putem vorbi despre genul de joc intelectual la care mă refer mai sus. Motivul depăşirii egoului ca un exerciţiu al libertăţii a fost exploatat intens într-un tip specific de ficţiune, cunoscut în mediile anglofone sub termenul de egotrip (ego-călătorie) şi exemplificat prin filmele regizorilor Alfred Hitchcock şi David Lynch. În Statele Unite s-a format o întreagă tradiţie şi o şcoală de scenaristică legată de acest gen de poveşti cu amnezici, cu identităţi şi realităţi fluide, ce a condus la apariţia unor filme precum Salton’s Sea (Marea lui Salton), Pilgrim (Pelerinul), Blind Horizon (Orizontul orb) sau Memento. Aceste teme ocupă de asemenea un spaţiu important în curentele literare Weird şi New Weird, reprezentate de autori precum H.P. Lovecraft, Philip. K. Dick, Brian Evenson, Michael Cisco sau Jeff VanderMeer.
Astfel se conturează două modele literare distincte, cel al ficţiunii tradiţionale realiste a egoului rigid şi cel al naraţiunii experimentale cu identităţi fluide. În proza realistă tradiţională este esenţială descrierea detaliată a aspectului fizic al personajului, a vestimentaţiei sale, a preferinţelor acestuia, a ticurilor sale de comportament şi a întregului său arbore genealogic. Merită amintit aici un pasaj din romanul Iosif şi fraţii săi, în care Thomas Mann a dedicat câteva pagini analizei formei sprâncenelor personajului central şi a semnificaţiei pe care o ascund acestea. Totuşi, este evident că astfel de artificii artistice produc astăzi mai curând un efect hilar. Iar metoda caracterizării prin nume, aplicată de unii autori, se dovedeşte nu doar politic incorectă, ci şi lipsită de tact. Dacă pe un personaj îl cheamă „Carl”, ar trebui oare ca aceasta să vorbească neapărat despre inteligenţa respectivului?
În acelaşi timp, există şi alte opinii asupra procedeelor de elaborare a personajelor de ficţiune, conform cărora aceste atribute exterioare nu sunt văzute ca esenţiale şi nu sunt determinante pentru identitatea unui individ, care depinde de aspecte mult mai profunde, ce urmează a fi relevate în cadrul unui proces introspectiv.
O serie de argumente în favoarea celui de-al doilea model literar pot fi regăsite în studiul Teoria literaturii, semnat de teoreticienii americani Rene Wellek şi Austin Warren. Este o carte ce a fost utilizată mult timp ca material didactic în universităţile americane. Conform autorilor săi, noţiunea de realism în creaţiile de ficţiune este una total convenţională. Personajele literare şi dramatice păstrează doar aparenţa verosimilului, dar de fapt sunt nişte entităţi ireale prin definiţie, ce funcţionează, la fel ca şi întregul spaţiu-timp ficţional, complet după alte legi decât cele din viaţa adevărată.
Oricine poate constata cu uşurinţă că atunci când eroii dintr-o proză, dintr-un spectacol de teatru sau dintr-un film ajung să vorbească într-un limbaj comun, de stradă, şi să se comporte ca în viaţa de zi cu zi, rezultatul este lamentabil.
Din aceste considerente, literatura, filmul şi teatrul sunt nişte tărâmuri fantasmatice, care au foarte puţin de a face cu lumea reală şi, în concluzie, identităţile personajelor ficţionale, replicile, acţiunile şi reflecţiile lor nu vor putea fi niciodată înfăţişate în mod realist, din simplul motiv că aceste personaje nu sunt reale. Dacă în încercarea de a ne schimba pe noi înşine şi de a ne elibera de eul nostru determinat suntem puşi în faţa unor limite pragmatice, în schimb există o infinitate de posibilităţi pentru a manipula identităţile eroilor de ficţiune, în scopul de a construi situaţii interesante cu potenţial dramatic şi a realiza prin trama naraţiunii experimente psihologice de amploare, oferindu-i publicului o experienţă artistică semnificativă.
În cartea Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă a teoreticianului literar danez Jaap Lintvelt aflăm un inventar aproape exhaustiv al tehnicilor narative şi al metodelor de construcţie a personajelor ficţionale. Pe lângă teoria originală elaborată de autor, acesta prezintă cele mai importante modele narative identificate de unii specialişti ce reprezintă literatura engleză, germană, cehă şi rusă. Printre acestea se numără naraţiunea-reportaj văzută din perspectiva unei camere video impersonale, naratorul-fantomă, naratorul cu conştiinţa alterată şi naraţiunea la persoana a doua la viitor. Este prezentată şi aşa-numita „poveste în ramă”, cu mai mulţi naratori-protagonişti suprapuşi, ca în O mie şi una de nopţi. Este un adevărat manual de iniţiere indispensabil oricărui neofit în arcanele prozei.
Specialistul danez ne lasă însă să deducem din experienţa propriilor noastre lecturi faptul că afirmaţiile personajelor şi naratorilor nu trebuie să fie neapărat veridice. Deseori acestea sunt subiective, ca în nuvela lui Ryunosuke Akutagawa Rashomon. Un exemplu clasic de poveste cu narator nesincer este romanul lui Joseph Conrad Inima întunericului. Iar scriitorul canadian Yann Martel a reluat acelaşi procedeu în bestsellerul său Life of Pi (Viaţa lui Pi).
Anumiţi scriitori nu se limitează doar să imagineze nişte personaje cu identităţi ambigue. Pot fi de asemenea concepute texte de proză lipsite cu desăvârşire de personaje. O demonstrează cu asupra de măsură experimentele literare ale avangardei franceze şi curentul suprarealist, prin tehnicile narative extravagante asociate acestor direcţii, una dintre ele fiind cea a dicteului automat.
Un model de creaţie literară bazată pe un joc sofisticat al identităţilor îl oferă mai recent Umberto Eco în romanul său Cimitirul din Praga. Aici aflăm un caz de amnezie asociat unei dedublări şi, posibil, chiar unei triplări a personalităţii protagonistului. Acesta încearcă să-şi recupereze adevăratul eu, evocându-şi amintirile de o viaţă prin intermediul unui jurnal, după metoda recomandată de psihanaliza freudiană.
Legendarul scriitor de science-fiction Phili K. Dick, supranumit un Jonathan Swift modern, a fost la rândul său intens preocupat de problemele identităţii, esenţei realităţii şi cunoaşterii adevărului, abordate în lucrări ce demonstrează o înaltă forţă intelectuală şi imaginativă. În opinia autorului, manipulările identităţii şi ale realităţii vor constitui miza marilor conflicte ale viitorului. Înainte de a se lansa în cariera sa de scriitor SF, Philip K. Dick a semnat unsprezece romane experimentale având în centru naratori subiectivi, care însă au rămas nepublicate. Faimoasa sa nuvelă We Can Remember Anything For You Wholesale (Vă putem aminti orice contra cost) îl prezintă pe eroul Douglas Quaid, care constată că identitatea sa adevărată i-a fost ştearsă şi înlocuită cu un implant de memorie artificială. Mai târziu, structuri ale poliţiei secrete şi însăşi Organizaţia Naţiunilor Unite intră în panică atunci când descoperă ce zace în străfundul memoriei acestui ins.
Două nuvele scrise de unul dintre cei mai apreciaţi autori de SF români, Aurel Cărăşel, reiau cu succes aceeaşi temă a eurilor multiple. Eroul din Marile migraţii află în final că nu este un om, ci inteligenţa artificială a unei nave spaţiale ce urmează un zbor interstelar. Iar protagonistul din Galaxia sudică păstrează în creierul său împănat cu modificări cibernetice mai multe identităţi secrete de rezervă. Un alt individ, la fel de pitoresc, intervine şi reuşeşte cu ajutorul unei licori suspecte să-i aducă la suprafaţă, rând pe rând, toate aceste euri ascunse. Cu fiecare nouă înghiţitură este revelat un alter ego tot mai bizar.
Apropo de identităţi ciudate, Sigmund Freud, cel care a creat una dintre cele mai influente doctrine asupra egoului, aplicată şi de către unii autori de proză, a fost el însuşi o persoană destul de excentrică. După cum afirma Umberto Eco într-un interviu, toate cele scrise despre Freud în Cimitir din Praga sunt adevărate: inventatorul psihanalizei era... un cocainoman ambiţios şi impertinent, care făcea publicitate consumului cocainei la copii (sic!). Nu este de mirare că trăim într-o lume atât de dezaxată, de vreme ce hăţişurile gândirii umane s-au aflat în grija unor astfel de indivizi! În mod surprinzător, ideile lui Freud au prins şi au proliferat prin intermediul unei puzderii de freuzi mai mici, discipoli de-ai săi. Ei au transformat psihanaliza într-o ştiinţă interdisciplinară, aplicată de Levi-Strauss şi Joseph Campbell în antropologie, iar cercetătoarea Lily Campbell, încercând să utilizeze metoda psihanalizei în domeniul criticii literare, a ajuns chiar să declare că personajul Hamlet îşi datora caracterul flegmatic unei „...dereglări a vezicii biliare”.
Dacă modelul realismului psihologic în proză a împrumutat numeroase idei din psihanaliză, atunci ficţiunile cu ego-călătorii ar avea mai multe afinităţi cu concepţiile despre identitate integrate în filosofia indiană Advaita Vedanta, doctrina monismului perfect, bazată pe tradiţia transmisă în scripturile Veda şi în comentariile lor, Upanişadele. Mulţi artişti şi gânditori occidentali, de la Andre Breton şi Aldous Huxley până la fraţii Wachowski, s-au declarat fascinaţi de aceste doctrine.
Dacă Sigmund Freud considera egoul unei persoane ca fiind centrul fiinţei sale şi nega existenţa spiritului, atunci prozeliţii indieni încercau să realizeze contrariul: eliberarea de ego şi cunoaşterea spiritului ca adevăratul sine. Adepţii acestei teorii neobişnuite consideră că spaţiul, timpul şi multiplicitatea sunt doar o iluzie, iar unica realitate o reprezintă un spirit universal, perfect şi etern, care ar conţine identităţile tuturor oamenilor şi toate universurile posibile coexistând simultan într-o unitate indivizibilă. La fel precum cerul nu este întinat de norii trecători, adevăratul sine al fiecărei persoane nu va fi vreodată afectat de suferinţele vieţii şi de ororile timpului istoric.
Oricât ar părea de neverosimile, privite dintr-o perspectivă simbolică, aceste idei ar putea să conţină un grăunte de adevăr. Periplurile identitare, stimulate inclusiv de doctrina Vedanta, sunt esenţiale pentru orice individ şi, până la urmă, devenim cu adevărat noi înşine abia din momentul în care începem să ne întrebăm cine suntem. Iar eroii din nesfârşitele ficţiuni plăsmuite în imaginarul umanităţii fac doar să se multiplice eurile noastre potenţiale, fiind prototipuri ale celor care am putea să devenim. Experienţele acestor personaje ne incită să medităm asupra problemei identităţii.