Categorii

Parteneri

Despre „etica interpretării”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre „etica interpretării”

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

O „polemică literară” care începe cu „o scrisoare deschisă” are ceva din spectacolul teatral: mă adresez „destinatarului”, dar vreau să mă audă lumea. Ergo: o pălmuială în public e una artistică, de care nu trebuie să ne supărăm.
Contrafortul mă invită, pentru a doua oară, la polemică. Prima chemare în ring am refuzat-o din cauza pacifistului inveterat Eugen Lungu, dar şi din cauza că – „oponentului” sărindu-i ţandăra – nu am putut identifica/restabili „obiectul cercetării.”
Accept o polemică. Profesionistă, la obiect şi… intra-generaţionistă (că cele „între generaţii” ştim noi încotro degradează). Mulţumesc, dragă Costică Cheianu, pentru acest prilej şi să mă ierţi dacă răspunsul meu va fi unul „asimetric” şi, poate, „disproporţionat”, or, tema pe care o propui este mai largă decât durerea ta personală. Voi încerca să polemizez, mizând pe capacitatea reciprocă de a ne asculta şi pe conştiinţa faptului că, în final, cineva, sau ambii, am mai putea ceda din zelul iniţial. Că altfel… de ce ne‑am mai răci gura degeaba?
Sincer vorbind, sunt gata să-ţi dau totală dreptate, şi să recunosc: da, eu, mvc (umilul, păcătosul i proci), am aplaudat spectacolul lansării cărţii tale; iar mai târziu, fiind preşedintele unui juriu, te-am „somat” (vorba ta) să-ţi prezinţi cartea la concurs, ca una cu mari şanse (şi juriul este unul înţelept); surprinzător însă, în procesul jurizării, am asistat la o execuţie medievală a cărţii tale, când doi critici literari (sic!) linşau volumul tău pentru „imoralitate”; revoltat de asemenea evaluare deplasată, am votat pentru cartea ta, deşi, în final (întotdeauna, „ieri eram mai prost decât azi”), eram tentat să nu acordăm premiul pentru proză, propunând, „în acest an, să ne limităm la nominalizări”; în fine, culmea obrăzniciei şi a „duplicităţii”, am scris (despre toate romanele nominalizate), inclusiv despre romanul tău – vezi Sud-Est cultural nr. 2, 2010 – fără menajamente, ba chiar privindu-le cu ochelarii critici! Din perspectiva felului tău de a judeca lucrurile, ai dreptate sută la sută: sunt un ipocrit!
Dar… să le luăm pe rând. Ai vrut să‑mi mulţumeşti („am avut pornirea…”) pentru acea opinie separată, expusă în scrisoarea în care mă desolidarizam de evaluarea extraliterară a cărţilor. Citez: „Una dintre propunerile mele radicale: să ne limităm la nominalizări şi să nu acordăm premiul pentru proză (niciun roman, în opinia mea, n-a făcut, în acest an, gaură-n cer) nu a fost susţinută şi… m-am conformat”. Ghilimele închise. Aşadar, opinia mea era limpede de la bun început şi – sincer? – erai gata să-mi mulţumeşti pentru acea opinie…
Ce a apărut nou, între timp? Am publicat textul din Sud-Est cultural. Citez: „La şedinţa finală a juriului mi-am exprimat opinia particulară: cu nişte excepţii, romanele enumerate […] puteau fi acceptate la categoria nominalizări. Dar, numai atât, propuneam eu (susţinut în aventură de încă trei membri ai juriului). Niciunul nu se ridică evident deasupra celorlalte (poate, vreunul, coboară), niciunul nu e de excepţie (cum ar fi: bun pentru premiu), să ne limităm la nominalizări. Mai rămân la această părere.”
Să comparăm: pe de o parte, nicio diferenţă de poziţie; pe de alta, lipseşte fraza pe care mi-o atribui şi pe care o fluturi, în Contrafort, ca pe o sperietoare în lanul de floarea-soarelui: „Nimic demn de reţinut în anul 2009”. De unde ai luat-o?!
Pe contrasens, spun şi eu (poţi să mă citezi, alături de apologeţii tăi) că „Sex & perestroika de Constantin Cheianu [este] o privire sarcastică, grotescă şi satirică asupra istoriei recente”. Dar (adaug eu acum, special pentru tine) asta… nu o face invulnerabilă la alte obiecţii critice, pe care le expun, bineînţeles, în limitele competenţelor mele lecturale şi interpretative.
Dacă vrei să spui că nu am rămas fidel poziţiei mele de la lansarea Jurnal TV… îţi datorez o explicaţie. Te-am rugat să-mi dai cartea pentru concurs. Eram sigur că este cu şanse, că merita să încercăm. Dar, nu te supăra: … nu puteam să-ţi dau asigurări! Eu căutam cărţi bune, nu cărţi pentru premii garantate! Nici prin minte să-mi fi trecut să propun membrilor juriului …să decidem asupra premiilor… în discuţii particulare (şi încă – înainte de a recepţiona cărţile!). Tu ai dori – la modul serios! – să decidem asupra unui premiu… a priori şi „amical”? Tu erai de acord să sacrifici două exemplare de carte (apropo, ai prezentat, zgârcitule, doar unul!) numai în cazul în care ai fi avut premiul asigurat? Tu chiar ai dat (altădată) cuiva asigurări înainte de a fi prezentate cărţile la concurs? De ce atunci se mai deranjează şi alţi autori, care prezintă cărţile fără a fi invitaţi (şi fără asigurări)?
Ar trebui să regret dacă, în discuţiile orale, am lăsat cumva să se înţeleagă că textul tău e fără cusururi. Probabil că n-ar strica să fiu mai atent, mai rezervat. Dar eu nu mi-am închipuit că, atunci când am nişte obiecţii faţă de textul cuiva, întâlnindu-l pe acesta în stradă (ori, şi mai interesant, la lansarea cărţii), cel mai potrivit ar fi să-i sar în cap: „Stai, frate, tu ai scris porcăria aia?” În general, lucrul muncit (un roman, d.e.) nu este bun sau rău, că nu-i făcut cu rea intenţie. Pur şi simplu există (şi) lucruri neîmplinite ori lucruri făcute… doar parţial profesionist, respectiv, parţial – amatorist. Când partea amatoristă depăşeşte masa critică, fisurile încep să devină spărturi. Şi se observă.
Există însă ceva mai important decât un nenorocit de premiu. Romanul despre care discutăm, datorită efortului tău de a-l prezenta la concurs, a fost nominalizat, a provocat discuţii, a fost mediatizat, a fost respins pe motive extraliterare, toate făcându-i o bună, extrem de bună, publicitate. Romanul tău, peste ani, îţi va mulţumi pentru asta!
Apropo, poziţia mea expusă „în spaţiul public” este o meserie ingrată, periculoasă şi dăunătoare sănătăţii, de unde ai luat-o că mi-ar plăcea? Dacă aş fi deştept, bineînţeles, aş abandona această expunere permanentă la riscul de a-mi pierde prietenii, ori aş profesa „arta” foarte comodă a „criticii pozitive”.
Dacă te-au convins ceilalţi critici care scriu despre cartea ta (tu îi aduci ca argument!), atunci… la ce te-ar mai interesa opinia unui biet scrib care sunt? Ori… bănuieşti că aş putea avea (şi eu) dreptate? Glumesc.
Aspectul acesta al discuţiei e mai nostim şi e mai grav decât crezi tu. Nici nu bănuieşti cine ţi-e vecin în barca obijdui­ţilor! Un „clasic în viaţă” (care – îl înţeleg! – întoarce capul când ne întâlnim) s-a jeluit unui coleg că l-aş fi „desfiinţat”, scriind despre romanul său… altfel decât s-a scris în sutele şi miile de recenzii „pozitiv-elogioase” ale unor cititori „de pe ambele maluri ale Prutului”. Ce-s argumentele tale, dragă Costică (vreo şapte, dintre care unul e dintr-un interviu, altul de la o lansare), ce-s cele „patru lansări” ale cărţii tale (cuvântul „lansare” nu presupune, logic, numărul singular?), pe lângă cele „patruzeci de lansări numai în Republica Moldova” ale colegului tău de suferinţă?
Dacă acest scriitor călit, după sutele de reacţii pozitive (cartea lui o citeşte nu numai tot Chişinăul, ci şi toată ţara, şi… toată Ţara!), crede că eu l-am desfiinţat cu… o şchioapă de cronichetă (prezentam, cum ziceam, în Sud-Est Cultural, şase romane într-un text)… atunci ce să mai vorbim de minusculele tale „probe”?
„Argumentele” tale („pozitive”) – va fi o surpriză pentru tine să le reciteşti – nu le contrazic deloc pe ale mele („negative”). Revezi-ţi „dovezile” şi vei descoperi că ele nu vorbesc (nici măcar cele care folosesc superlative) despre calitatea estetică a romanului tău. Iar dacă le iei în serios pe toate, fără simţul umorului, e problema ta (ca să-ţi dau un exemplu: „acceptul” tău de a fi comparat cu Vonnegut – sic! – a fost atât de pripit, încât până şi sintagma „proză aerisită” ai luat-o drept compliment).
E bine să faci o distincţie între spectacolul lansărilor, bâlciul concursurilor şi… disocierea critică a unei opere. Ş-apoi… dacă Pavel Stratan are mai mulţi spectatori şi mai multe ecouri în presă decât Ilian Gârneţ… să însemne ceva?
Există, totuşi, o mare diferenţă între „două moduri” de „a executa” (cuvântul tău) cartea. Cu primul, inchizitorial, te mândreai (pe bună dreptate!). Al doilea… nu numai că te indispune – te irită!
***
Acum despre tema (cu adevărat serioasă) pe care o propune Scrisoarea lui Constantin Cheianu. Dacă, fiind scriitor, eşti atent la opiniile comentatorilor (că… poţi şi să nu fii!), atunci trebuie să înveţi a asculta şi obiecţiile, nu numai laudele. Dacă nu deprinzi acest obicei, rişti să scrii şi mâine tot aşa cum scrii azi! E periculos să iei laudele în serios. Într-o zi chiar te vei crede genial şi atunci consecinţele pot fi dezastruoase. E normal să ai mult simţ al umorului, când te laudă cineva!
Altă temă, ar fi un P.S. pentru colegii de generaţie. Noi suntem condamnaţi (frumos!) să fim permanent tineri, pentru că suntem (până la obrăznicie) în opoziţie faţă de impostura literară. De ce atunci îmbătrânim? De ce ne îmbolnăvim, brusc, de „maladia intangibilităţii critice”? Vreţi să ne lăudăm reciproc numai de aceea că suntem o generaţie?
Înţeleg, solidaritate profesională, solidaritate estetică… Dar nu spirit de gaşcă! Vreţi cumva să ajungem ca acea „grupare literară” din jurul unei reviste pe care o voi numi, eufemistic, cu o notă muzicală: LA, grupare care nu-şi dă rând să se elogieze (reciproc)? Şi cu violoncelul spiritului critic ce facem? Fiindcă suntem pe terenul Contrafortului: aţi prefera să citiţi doar cronici elogioase? Nu e devreme să ne încheiem, solemn, la toţi nasturii şi să ne şlefuim marmura pentru monumente?
Dintr-o perspectivă anume, sunt un trădător. Pentru că rămân fidel jocului pe care – vă amintiţi? – l-am început: spirit critic, spirit ludic, criterii estetice şi indiferenţă faţă de toate cele extraliterare. Şi, bineînţeles, adevărul spus fără menajamente („adevărul” care emite opinia şi percepţia mea, nu adevărul absolut, că acolo n-am acces).
Umila mea părere este că dacă o carte… „curajoasă”, să zicem, a fost ocărâtă de ignoranţi, a fost criticată de retrograzi, a fost interzisă de cenzură ori a fost „executată” de inchiziţie… ea nu trebuie lăudată, în mod obligatoriu, pe teren estetic. S-ar putea ca ea să fie un eşec în ambele sensuri. Cât rebut estetic am aplaudat noi până acum pentru „merite patriotice”! Bineînţeles, cele spuse în acest alineat nu mă împiedică să apreciez curajul civic al unei cărţi (Soljeniţîn, Michnik, Havel). Dar o operă estetică… prefer s-o judec pe criterii estetice.
Etica interpretării (o ştiinţă relativistă, o preocupare recuperatoare, dar cu o origine şi cu un destin nihilist, dacă-i să-l credem pe Gianni Vattimo, autorul volumului omonim), după mine, trebuie să includă şi acest principiu: greşeşte, dar nu trişa! Fii onest cu tine însuţi şi numai în acest fel vei fi onest cu autorul comentat.
Doi monştri îl pot devora pe un scriitor, dacă nu are vaccinul cuvenit: succesul imediat şi succesul la „publicul larg”. Dacă prinzi o boală din astea, nicio injecţie critică nu te salvează! Iar dacă nimeni nu ţi-a rebutat „opera” (decât, poate, pe criterii ideologice), dacă nu ştii ce înseamnă să-ţi umble cineva pe la texte, iar critica (estetică) a fost cam fără coloană vertebrală, eşti condamnat să faci concurenţă lui Buddha (infailibilul)!
Opera noastră capitală (bună gluma?) mai întârzie să apară. Oare nu şi de aceea că ne menajăm reciproc şi ne tolerăm excesiv în autosuficienţa noastră „estetică” (şi „etică”)?
P.S. Un coleg s-a supărat pe o cronică, închizând canalele de comunicare. E o reacţie. Alt coleg s-a indispus (fireşte), dar m-a somat să nu schimb nicio iotă în textul critic: „Eu am scris ce am scris, tu ai înţeles ce ai înţeles”. E altă reacţie. Singura normală.
E relaţia sănătoasă care s-ar cuveni să existe între un scriitor şi un critic.