Când cobori dinspre Academia de Ştiinţe spre Gară, pe strada Negruzzi, lângă hotelul Cosmos, vezi o statuie ecvestră de vreo 5 metri care aminteşte de sculpturile antichităţii. Desigur, piedestalul intrigă şi astfel te opreşti (nu ştii dacă o faci din cauza postamentului, simbol al mitologizării, sau din cauza celui sculptat acolo sus). Ai în faţă un erou. Asta îţi spune monumentul. Şi cu acest sentiment poţi pleca mai departe, te poţi chiar lipsi de informaţia cu privire la cine stă pe cal. Un erou pe cal (un iubitor de cai, cu siguranţă)! Un fapt cert. Doar că, mai nou, oamenii au proprietatea să revină şi la eroi.
Grigore Kotovski, basarabeanul celebru al începutului de secol XX, este un personaj simptomatic pentru ceea ce suntem noi în sens istoric. Şi acest „simptom” este valabil şi azi. Primind o educaţie bună (vorbea româna, rusa, idiș, germana şi ceva franceză), Grigore a fost pregătit pentru studii în Germania, dar nu a fost să fie. Estul va fi mai tentant sau conjunctura istorică a Basarabiei va fi alta...
Stângaci din naştere (purta două revolvere, începea să împuşte cu cel din mâna stângă), Grigore a fost atras de stânga politică. De aici şi va fi considerat în perioada sovietică un haiduc bolşevic. Doar că pe lângă haiducie şi aparenţa de deţinut politic (în 1906 a fost deţinut în închisoarea din Chişinău), Kotovski era un personaj care avea grave încălcări penale (jafuri în oficii şi bănci). Va ajunge mai târziu un bun prieten al lui Mişka Iaponcik, legendarul bandit odessit. Or, poate este vorba despre un bandit politic (cu o descendenţă curioasă sau poate exemplară, adică care poate fi adusă drept exemplu cum să ajungi comunist, căci din aristocrat, decăzut în burghezie, un neam la începutul secolului XX putea să nască fii de stânga, bolşevici, viitori comunişti)?! Un bandit politic, care a ştiut cu o bandă ecvestră să servească mişcările politice ale timpului.
Va muri aşa cum a trăit, asasinat în circumstanţe neclare. Unii vor lega această moarte de Frunze, al cărui protejat era, aşa încât va fi lichidat ca şi prietenul său. Alţii vor spune că era vorba de răzbunarea unui soţ înşelat. Aşa mor eroii sau mişeii... Două vor fi traumele cele mari ale vieţii lui: moartea mamei la doi ani şi căderea de pe acoperişul unei case, aşa încât Grigore a rămas gângav. Spaţiu vast pentru manevrele psihanalitice...
Ce a lăsat după sine? Monumente, străzi, localităţi, denumiri de colhozuri şi sovhozuri. Unele s-au mai păstrat în Rusia, în Ucraina şi în Basarabia majoritatea au fost redenumite. O suburbie a Odessei, orăşelul Kotovski, este şi azi una din cele mai criminale zone ale oraşului portuar, aşa de parcă numele impune o stare a lucrurilor. A mai lăsat un tip de tunsoare, ras, chel à la Kotovski.
Şi totuşi cine a fost acest Kotovski?
A fost în primul rând un aventurier, cu erorile lui, un aventurier pe care istoria şi politica l-au prins în mrejele ei. Un aventurier din care cinematograful sovietic va crea un chip aproape în maniera romantică de a crea eroi. Iubitor de femei şi de mondenităţi, mai ales de teatru (viaţa lui a fost un spectacol în sine, cu urmăriri ecvestre şi împuşcături), „Atamanul Iadului” va rămâne o legendă a unor timpuri deja depărtate.
Stai aşa sub statuia lui ecvestră, te gândeşti la sculptorul Dubinovski şi echipa lui, la alte vremuri, la statuia din bronz, constaţi un oraş grăbit în preajmă, o generaţie care nu mai ştie ce înseamnă război civil, bolşevic, haiduc, o generaţie care nici nu mai ştiu dacă e în stare să definească noţiunea de erou. Îl priveşti pe Grigore Kotovski şi constaţi că niciun fel de resentiment nu te mai frecventează. Desigur, ai putea să ţi-l trezeşti, să îl provoci, dar pragmatismul tău sentimental te întreabă la ce bun, te întreabă dacă e actual un astfel de demers emoţional şi abandonezi ideea, statuia şi locul... Mergi spre alte topografii ale acestui oraş, unul frumos, dar amestecat, ca întreaga istorie care îi stă în spate.
Şi doar cuvintele, ca nişte conserve ale trecutului, readuc întâmplări apuse... Words, words, words, vorba lui Hamlet...