Parteneri

Despre China, cu Henry Kissinger (I)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre China, cu Henry Kissinger (I)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

Am o slăbiciune – mărturisesc – pentru cărțile lui Henry Kissinger. Este o pasiune veche. Ea datează de mai bine de trei decenii, mai exact, din 1979, cînd mi-a căzut în mînă ediția franceză a primului volum al memoriilor fostului secretar de stat, scoase chiar în acel an de Fayard, simultan cu ediția americană (intitulată The White House Years). Că memoriile mi-au căzut în mînă este un fel de a spune, pentru că, de fapt, ele au fost un cadou de la tatăl meu. Nu era prima dată cînd tata îmi punea în mînă o carte pe care o socotea folositoare educației mele intelectuale și formării gustului pentru citit. Mai procedase așa și mai înainte – întotdeauna foarte natural, fără ostentație –, dar gestul de atunci îl țin minte și astăzi, ca un fel de piatră de hotar a lecturilor pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Am citit cele două volume ale versiunii franceze a memoriilor (însumînd nu mai puțin de 1000 de pagini), cu sufletul la gură. Preț de vreo două săptămîni aproape că nu le-am lăsat din mînă (inclusiv la micul dejun, pe care îl prelungeam, astfel, cu orele, atunci cînd se putea, spre disperarea menajerei noastre, care voia să mă vadă odată plecat, ca să deretice prin bucătărie). În anii care au urmat, am revenit de nenumărate ori asupra cărții (citisem, între timp, cu aceeași pasiune și ediția americană, tipărită într-un singur volum, cam de 1100 de pagini, pe foaie subțire), reluînd unele fragmente care îmi plăcuseră în chip deosebit sau frunzărindu-i bogata ilustrație. Astăzi, cînd mă uit la raftul de sus al bibliotecii părinților mei, unde așez întotdeauna cartea după ce o răsfoiesc, constat că a ajuns din ce în ce mai uzată.
De atunci și pînă astăzi, s-a întîmplat să citesc destule cărți de acest fel (memorialistica oamenilor politici constituie un gen care m-a atras mereu). Am citit memoriile lui Richard Nixon (tipărite înaintea celor ale lui Kissinger, puțin după demisia președintelui, la 9 august 1974), notațiile zilnice ale lui Ronald Reagan, memoriile lui Tony Blair și ale Madelenei Albright, volumul de amintiri al lui Jimmy Carter (publicat, fapt curios, abia de curînd, la mai bine de trei decenii de la încheierea mandatului), memoriile lui Gorbaciov (stilistic și intelectual foarte terne, dar, tocmai din acest motiv, foarte instructive prin ideea pe care ți-o poți face despre anvergura culturală a celui care a înmormîntat comunismul) și – mai înainte – pe cele ale lui George W. Bush (le recomand mai ales pentru calitatea ilustrațiilor....). Mă pregătesc să citesc memoriile lui Donald Rumsfeld (infinit mai promițătoare decît ale fostului său șef). Nici una dintre aceste cărți nu mi s-a părut, însă, că se ridică la nivelul memoriilor lui Kissinger. Ca să fiu mai precis, nici una nu se compară cu acestea prin calitățile stilului, forța intelectuală, originalitatea judecăților și – în primul rînd – prin amploarea perspectivei, deopotrivă, culturală, geostrategică și, mai ales, istorică, ce subîntinde fiecare din aceste judecăți. Aici voiam, de fapt, să ajung. Ceea ce m-a atras încă de la început la cărțile lui Kissinger (astăzi înțeleg mai bine acest lucru) a fost tocmai viziunea lor istorică, capacitatea autorului de a corela (aproape spontan, aș spune) evenimentele și fenomenele politice cu „durata lungă” sau – iarăși cu o binecunoscută expresie braudeliană – „timpul lumii”. Henry Kissinger nu este istoric (cu toate că și-a trecut doctoratul cu o teză consacrată – foarte pe scurt spus – Congresului de la Viena, din 1814). Specialitatea sa a fost, pe vremea cînd preda la Harvard, știința politică. Dar, prin tot ceea ce a făcut în politica internațională și, mai ales, cum a gîndit ceea ce a făcut, el a procedat ca un istoric, contextualizînd și legînd între ele evenimentele la care a asistat (sau pe care le-a inițiat) pe marea scenă a lumii, al cărei actor principal a fost între 1969 și 1977.
Perspectiva istorică la care mă refer apare, cu un relief deosebit, și în cel mai recent volum al autorului, pe care îl comentez aici. Înainte, însă, de a mă ocupa de carte, mi se pare indispensabil să trec, pe scurt, în revistă biografia celui care a scris-o. Ea este importantă pentru înțelegerea tipului de gîndire menționat mai sus.
Născut în 1924 în orășelul Fürth din Bavaria (nu departe de Nürnberg), într-o familie de institutori evrei, Henry Kissinger a emigrat cu cîțiva ani înainte de război în America, scăpînd astfel de persecuțiile regimului nazist și, ulterior, de Holocaust (unde familia sa a pierdut 13 membri). Cei 13-14 ani de viață petrecuți în Germania nu au rămas fără urmări pentru adolescentul (mai apoi tînărul) ajuns în Lumea Nouă. Heinz (devenit Henry) Kissinger a adus cu sine în patria sa adoptivă nu numai un puternic accent german, ci și – cum au remarcat toți biografii săi – un accentuat pesimism (nu neapărat evident) în fața vieții, care a nutrit, fără îndoială, nu numai pragmatismul și realismul acțiunilor sale politice, dar, în mod ciudat pentru cineva cu o origine ca a sa, și amoralismul personajului (acesta fiind unul dintre reproșurile cele mai consistente care i s-au adus).
Acceptat să studieze la Harvard (ceea ce, pentru un fiu de emigrant, nu era deloc ușor), Kissinger a fost reținut tot acolo ca profesor de științe politice, după ce și-a trecut o teză de doctorat în istorie, considerată, de toți, ca fiind strălucită nu atît prin noutatea și varietatea documentației, cît prin originalitatea interpretărilor. Aceasta a fost, de altfel, și prima carte publicată de Kissinger (sub titlul A World Restored: Metternich, Castlereagh, and the Problem of Peace, 1812-1822). Volumele care au urmat nu au mai fost, însă, de istorie, ci – în termenii de astăzi și fără excepție – de relații internaționale, fie că este vorba de Nucler Weapons and Foreign Policy, The Necessity for Choice: Prospects of American Foreign Policy, The Troubled Partnership: A Reappraisal of the Atlantic Alliance sau de American Foreign Policy – volum care reia și sintetizează tezele din cărțile precedente. Ele l-au impus pe Kissinger atenției specialiștilor timpului și, deopotrivă, oamenilor politici, care au început să-l consulte din ce în ce mai des în diferite probleme de interes strategic sau imediat. Cel care l-a introdus în sferele înalte ale vieții publice a fost Nelson A. Rockfeller. Îndemnului acestuia îi datorează Kissinger – cum a și declarat-o în memoriile sale – cea dintîi funcție importantă pe care a exercitat-o în Administrația Nixon, începînd din ianuarie 1969: aceea de consilier în probleme de securitate națională. În septembrie 1973, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Richard Nixon – și în toiul crizei declanșate de faimoasa, la vremea aceea, afacere Watergate – Henry Kissinger este numit Secretar de Stat, un post pe care îl va păstra și în timpul președinției (de numai doi ani) a lui Gerald Ford, cel care a ocupat Biroul Oval după demisia lui Nixon.
În timpul celor două funcții pe care le-a îndeplinit (și, ar trebui adăugat, într-un interval de numai opt ani), fiul emigranților de odinioară și-a legat numele de cîteva dintre cele mai importante evenimente din viața politică internațională, de care își amintesc toți cei ce au  fost martorii acelei epoci, americani sau nu: sfîrșitul războiului din Vietnam (la capătul unor laborioase tratative secrete, inițiate de Kissinger cu liderii politici nord-vietnamezi), tratatul cu URSS privind limitarea armelor strategice (așa-numitul SALT), relaxarea considerabilă a relațiilor cu lumea comunistă (botezată „destindere”, al cărei apogeu l-a constituit semnarea, în 1975, a Actului Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki), normalizarea treptată a relațiilor dintre Egipt și Israel – al cărei început coincide, paradoxal, cu sfîrșitul războiului din 1973 dintre cele două țări, negociat de Kissinger în așa fel încît să nu dea cîștig de cauză nici uneia dintre părți, ceea ce a lăsat deschisă posibilitatea unor aranjamente bilaterale, care au culminat în 1978 cu vizita neașteptată a președintelui egiptean Anwar Sadat la Ierusalim – și, ca să închei o serie mult mai amplă decît o pot enumera aici, prima vizită de stat a unui președinte american în România, în august 1969, care, deși nu se încadrează strict în inițiativele lui Kiss­inger, nu a fost, de bună seamă, străină de strategia politică imaginată de el. Am lăsat cu bună știință la urmă cea mai importantă dintre acțiunile sale diplomatice din acei ani, cu urmări uriașe pe plan internațional: vizita secretă a viitorului Secretar de Stat în China, din iulie 1971, care a constituit primul pas spre atragerea acestei țări în viața politică internațională, cu efecte, la vremea aceea, greu de întrevăzut, dar care sînt astăzi tot mai vizibile, indiferent din ce unghi le-am privi.
Diplomația kissingeriană nu a înregistrat numai succese, ci și mari eșecuri (neasumate, în totalitate, de autor, în memoriile sale). Pe cît de importante au fost primele, pe atît de considerabile au fost celelalte. Cel mai grav dintre toate l-a constituit spectaculoasa expansiune mondială a regimurilor comuniste din a doua jumătate a deceniului opt a secolului trecut, începută cu anexarea Vietnamului, a Cambodgiei și Laosului în aprilie 1975, și terminată cu invazia trupelor sovietice în Afganistan, în decembrie 1979 (după ce, sub obediența Moscovei, mai intraseră Mozambicul, Angola și Nicaragua). Acesta este, fără îndoială, unul dintre principalele motive pentru care strategia politică a lui Kissinger a fost atît de intens criticată. Cea mai serioasă imputație care i-a fost făcută a fost – cum spuneam mai sus – un amoralism frizînd cinismul, ilustrat nu doar de apărarea de către Kissinger a principiului sferelor de influență, ci și de dezinteresul său constant față de problema drepturilor omului (care, în aceeași epocă, începuse să submineze serios stabilitatea regimurilor comuniste din Europa răsăriteană).
Critici și detractori, deopotrivă, au căzut, însă, de acord asupra unui lucru: anume, că cel care dirijase politica externă americană în anii cruciali ai deceniului opt avea, spre deosebire de înaintașii și contemporanii săi, o anvergură intelectuală superioară, probînd o concepție asupra relațiilor internaționale definită atît prin specificul ei cuprinzător, cît și prin capacitatea de a corela evenimentele și fenomenele politice cu substratul lor cultural și istoric, insesizabil pentru un ochi neexersat. Este, punct cu punct, ceea ce caracterizează și cartea despre China, de la care au pornit rîndurile de față.
__________
Henry Kissinger, On China, New York, The Penguin Press, 2011