Parteneri

Despre China, cu Henry Kissinger

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre China, cu Henry Kissinger

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

Cartea lui Kissinger nu este una de istorie, în sensul obişnuit (mai precis, european) al termenului, adică o reconstituire sintetică şi cuprinzătoare a unui „parcurs” temporal. Mai curînd, ea ar putea fi încadrată în categoria eseurilor ample, cu „teză”,  după modelul – să spunem – al volumelor lui Paul Kennedy şi Niall Fergusson despre ascensiunea Marilor Puteri, respectiv a civilizaţiei occidentale, traduse de curînd şi în limba română.
Rapid expusă, teza a cărei demonstraţie o urmăreşte Kissinger este următoarea: nu putem înţelege politica statului chinez în lumea globală contemporană fără să ne raportăm la specificitatea istorică şi culturală a civilizaţiei pe care ea o oglindeşte. Ignorarea acestei necesare corelaţii poate avea consecinţe grave asupra climatului relaţiilor internaţionale. Toate crizele politice şi militare din Asia de Sud-Est de la al doilea război mondial încoace au fost – fără excepţie – rezultatul acestei necunoaşteri. Liderii chinezi – şi, în general, cei ai statelor din afara lumii euro-atlantice – nu pot fi judecaţi în funcţie de reperele culturale europene. Aşteptările suscitate de conduita lor politică sînt realiste numai dacă iau în calcul substratul dens, istoric şi cultural, al acestei conduite.
Fără îndoială că, astfel rezumată, teza autorului nu este nici spectaculoasă, nici – mai cu seamă – nouă. Ştim astăzi – şi încă de multă vreme – că relaţiile internaţionale nu pot fi studiate cum se cuvine în lipsa unor referinţe la „forţele de adîncime” care le influenţează (condiţionează?). A spus-o, cu aproape 40 de ani în urmă, Pierre Renouvain, mulţi alţii repetînd-o după şi în acelaşi timp cu el. Pe de altă parte, reafirmînd această concepţie, Kissinger pare a aduce, şi el, un sacrificiu pe altarul multiculturalismului, dar într-un moment (involuntar, prost ales) cînd acesta începe să fie din ce în ce mai criticat în Europa, chiar de la înălţimea puterii politice. Toate aceste lucruri sînt adevărate, dar, în relaţiile internaţionale contemporane, contează mai puţin dacă un principiu de acţiune este datat, decît utilitatea sa practică pentru evitarea crizelor sau – mai rău – a conflictelor. În complicata ţesătură a raporturilor din lumea actuală este important de ştiut (sau de intuit) ce reacţii pot stîrni anumite iniţiative sau decizii. Altfel – şi mai prozaic – spus, cît de mult poate fi întinsă coarda (şi în ce direcţie!) fără ca acest lucru să nu creeze pericole pentru echilibrul de forţe. Nu întîmplător folosim metafora „tablei de şah” (mai cunoscută în varianta ei franceză: „eşichier”), ori de cîte ori evocăm suportul invizibil al relaţiilor dintre state (sau „planul” pe care se „desfăşoară” ele – o altă metaforă şahistică): întocmai ca în jocul de şah (pe care nu-l ştiu, dar improvizez!), în contextul geostrategic cîştigi dacă eşti capabil să intuieşti cum gîndeşte adversarul şi să fii cu o mutare înaintea lui, adaptîndu-te schimbărilor de tactică. Or, cunoaşterea de tip cultural este, aici, hotărîtoare, pentru că – aşa cum spuneam – ajută la conceperea mai atentă a iniţiativelor şi la punerea lor mai judicioasă în operă.
Cazul Chinei constituie, din acest unghi, cel mai bun exemplu, cum ne-o arată mai multe episoade din frămîntata perioadă a deceniului al şaselea al secolului trecut, menţionate în carte. După toate canoanele europene ale strategiei, implicarea Chinei în războiul din Coreea (1950-1953) era imposibilă. Regimul maoist venise la putere abia de un an, iar ţara era complet epuizată după decenii întregi de lupte civile. Cu toate acestea, China a intrat în conflict, reuşind – cu preţul unor pierderi imense – să descurajeze o probabilă şi – după calculele lui Mao – perfect posibilă ofensivă spre nord a trupelor NATO, dincolo de frontiera dintre cele două state coreene. Un alt caz de conduită aparent paradoxală a liderilor de la Beijing în relaţiile internaţionale, asupra căruia Kissinger insistă pe larg (cap. 6), îl constituie ruptura cu URSS. Izolat pe plan internaţional şi în permanentă confruntare cu SUA şi regimul naţionalist de la Taipei, Mao nu ar fi trebuit, în mod normal, să se înstrăineze de singurul său aliat ideologic, mai ales în condiţiile Războiului Rece şi, pe deasupra, a slăbiciunii ţării, simţitor sporită de războiul din Coreea. Dar, Mao nu numai că a făcut acest pas deosebit de riscant, hotărînd să se confrunte simultan cu amîndouă superputerile. Pe deasupra – culmea absurdului! – el şi-a aruncat ţara şi în haosul numit al Revoluţiei Culturale, din care poporul chinez nu a ieşit decît tîrziu, spre finele anilor ’60, încă şi mai epuizat decît intrase. Revoluţia Culturală a fost o expresie a teoriei maoiste a „revoluţiei permanente”, prin care fondatorul Republicii Populare visa să distrugă obiceiurile chineze, incriminate ca piedici în calea „construirii noii societăţi”. Lucrul acesta este bineştiut şi, în această privinţă, Mao nu făcea decît să urmeze exemplul lui Lenin şi Stalin. Ceea ce contrastează, însă, cu această conduită – tipică pentru orice tiran comunist – sînt motivaţiile primelor două acţiuni. Explicaţia lor – afirmă Kissinger – trebuie căutată în milenara tradiţie culturală chineză, neînţeleasă de liderii americani şi sovietici contemporani cu evenimentele menţionate.
Bunăoară, amestecul subit al Chinei într-un război ca cel din Coreea, care nu constituia o ameninţare directă la adresa securităţii chineze, se cuvine interpretat – spune Kissinger – ca manifestare a temerii că prezenţa americană în peninsulă reprezenta primul pas pe calea unui subtil plan de încercuire. Evident, administraţia americană a epocii nu numai că nu se gîndea să pună în practică o asemenea strategie, dar era departe şi de a o imagina. Însă Mao a calculat altfel, întrucît el judeca situaţia în funcţie de repere fundamental diferite. Acest contrast, afirmă autorul, este cel mai bine pus în lumină de jocurile intelectuale preferate de fiecare civilizaţie: şahul şi wei qi. „În timp ce şahul – scrie Kissinger – oglindeşte conceptele lui Clausewitz de «centru de greutate» şi «punct decisiv», desfăşurîndu-se ca o luptă pentru luarea în posesie a centrului suprafeţei pe care se desfăşoară jocul, wei qi cultivă arta încercuirii strategice, jucătorul ocupînd, pas cu pas, nu centrul, ci spaţiile goale de la marginea tablei”. Nu lovitura decisivă este aceea urmărită prin astfel de mutări, ci subminarea avantajului  conjunctural al adversarului, diminuarea progresivă a spaţiului său de manevră. „Şahul – conchide autorul – favorizează focalizarea gîndirii; wei qi, dimpotrivă, generează flexibilitate strategică” (p. 23, 24, 25). Or, tocmai prevenţia unei asemenea încercuiri explică intervenţiile internaţionale chineze din anii ’50 (războiul din Coreea, amintit deja, şi conflictul cu India în zona himalaiană). Tot ea se află la originea războiului cu Vietnamul de la finele deceniului opt al secolului trecut, declanşat, nu întîmplător, în urma intervenţiei regimului de la Hanoi în Cambodgia (Kampuchia), în 1978, judecată de Beijing ca o (intolerabilă) mişcare de învăluire.
Cît despre confruntarea simultană cu doi adversari – care, de asemenea, contravine celor mai elementare reguli europene de geostrategie – ea trebuie interpretată, notează autorul, ca expresia paradoxală a unei tactici de impresionare. Competitorul slab adoptă o poziţie neaşteptată şi sfidătoare, într-atît de incongruentă cu realitatea, încît îi creează un avantaj psihologic care îl demoralizează pe adversar. Este aşa-numita stratagemă a „oraşului gol”, ilustrată de un roman istoric din secolul al XIV-lea, intitulat (în traducere aproximativă) Povestea Celor Trei Regate. Aici se povesteşte că un comandant vede apropiindu-se de oraşul său o armată inamică mult superioară din punct de vedere numeric. În faţa ei, rezistenţa este imposibilă, iar înfrîngerea inevitabilă. Nici capitularea nu este o soluţie, pentru că ar ipoteca iremediabil viitorul oraşului. În această situaţie, comandatul optează pentru o soluţie de „mimare a normalităţii”: deschide porţile oraşului, se aşază la ieşire, cîntînd din flaut, într-o postură de totală indiferenţă faţă de armata duşmană care înainta ameninţător, în timp ce, în spatele său, viaţa oraşului îşi urmează cursul, fără ca locuitorii să arate vreun semn de panică. Generalul armatei invadatoare interpretează această (simulată) nepăsare ca un indiciu că oraşul are resurse ascunse şi se retrage. Atitudinea adoptată de Mao în raporturile internaţionale din anii ’50 reflectă cu fidelitate această tactică. Rupt complet de restul lumii, lipsit de orice aliat, ameninţat de cele două superputeri ale momentului cu un (perfect posibil) război nuclear, liderul chinez – scrie Kissinger – „a tratat această situaţie ca şi cum ea nu ar fi existat, ...adoptînd o atitudine publică nu numai de acceptare nonşalantă a eventualităţii în care un război ar fi făcut sute de milioane de victime, dar văzînd în materializarea ei condiţia victoriei ultime a ideologiei comuniste” (p. 101). „Dacă Mao – scrie mai departe autorul – chiar credea în propriile afirmaţii este imposibil de spus. În orice caz, el a reuşit să fie luat în serios de toată lumea, ceea ce constituie testul ultim al credibilității” (p. 101).
Din deceniul al şaselea al secolului trecut pînă astăzi, situaţia internă şi statutul internaţional al Chinei s-au schimbat spectaculos. Dintr-o ţară subdezvoltată şi izolată de restul lumii, fostul „Imperiu al Cerului” a ajuns una dintre marile puteri economice ale lumii, cu un potenţial uriaş de dezvoltare. Analiza lui Henry Kissinger insistă mai ales asupra acestui interstiţiu din istoria contemporană a Chinei, inaugurat prin restabilirea, în 1971, a contactelor diplomatice cu SUA şi marcat de reformele economice ale lui Deng Xiaoping, începute la finele aceluiaşi deceniu. Pentru logica europeană, transformările Chinei au fost pe cît de colosale, pe atît de neaşteptate. Cu toate acestea, ele se înscriu perfect în tradiţia culturală a acestei ţări, de a (se) adapta, prin metabolizare, (la) influenţele externe, asimilîndu-i, totodată, pe străini. În ciuda tuturor aparenţelor şi aşteptărilor, parcursul istoric al Chinei de la al doilea război mondial încoace a fost – sugerează Kissinger – perfect congruent cu valorile fundamentale ale civilizaţiei acestei ţări; o civilizaţie pe care regimul comunist nu numai că nu a reu­şit să o anihileze, dar în faţa căreia, pînă la urmă, a şi capitulat. Numai înţelegînd forţa acestor valori şi luînd în calcul specificitatea conduitei internaţionale a Chinei, vor fi capabili liderii americani şi europeni să construiască, în colaborare cu această ţară, o nouă ordine mondială, în care echilibrul nu va mai fi bazat pe „ameninţările strategice” şi „descurajare”, ci pe noul principiu al „strategiei încrederii”. Este acest lucru posibil? Viitorul (chiar cel apropiat!) ne-o va arăta.
Interesantă şi deosebit de instructivă, cartea lui Henry Kissinger merită plăcutul popas al lecturii, menţinînd intact renumele celui care a scris-o.
___________
Henry Kissinger, On China, New York, The Penguin Press, 2011

vddrseq

daixdtq vddrseq