Parteneri

Despre arta contemporană şi urbanismul vienez

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre arta contemporană şi urbanismul vienez

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

Proiectul curated by_vienna cu genericul EAST by SOUTH WEST a generat o serie de expoziţii care, pentru cineva care ia un prim contact cu mediul vienez, pot părea o incomensurabilă hartă a artei contemporane, a comerţului defensiv cu bunuri simbolice. Ei bine, cele 21 de expoziţii adunate sub umbrela acestui proiect au fost imaginate de tot atîţia curatori din generaţii diferite, şi cu experienţe dintre cele mai diverse.
Îmbucurătoare este constatarea că 8 dintre curatori sunt născuţi după 1970, ceea ce spune că domeniul întinereşte şi că geografia acestuia se lărgeşte, confirmînd faptul că vocaţia de curator nu este una exclusiv vestică, ci că ea poate fi practicată şi conceptualizată de oricine are idei, gust, putere de convingere, o cultură vastă şi intuiţie. Arta contemporană nu este sinonimă neapărat cu vremea pe care o trăim, dar este contiguă cu fluxul ideatic care traversează minţile, oceanele, revistele, tîrgurile de artă şi bienalele. Şi atunci cînd încerci să vezi laolaltă cele 21 de expoziţii (din care am văzut, de fapt, 17 sau 18), ai sentimentul imersiunii în haosul acestui flux, care te turmentează şi te animă, totodată, îţi ascuţeşte mintea şi simţurile, îţi solicită ochii şi agerimea urechii, căci arta asta nu e docilă şi paseistă, ci opresiv-evazionist-escapistă. Fiecare curator a avut libertatea de a propune teme, ideologii, artişti şi grupuri. În esenţă însă peste tot ai sentimentul unui puţ secat, apa căruia se opinteşte să vadă sau măcar să simtă lumina. Nimic nemaivăzut, practic nimic de descoperit. Nimic nu ne uimeşte a priori. Găselniţa, zgomotul săltăreţ, cromatica vitriolantă, simbolurile scîlciate de prea-multa citare, şocul vizual, minimalismul frate cu dispariţia, reţetarul tocit de procedee – iată cîteva caracteristici ce pot defini expunerile din galeriile vizitate. E drept că experienţa acestei vizitări este plină de senzaţii, de descoperiri ale Vienei nevăzute-neştiute... Dar asta ţine de oraş, de urbanism, nu de artă.
Uneori am avut sentimentul că e mai ieftin să închiriezi la Viena un spaţiu pentru galerie decît pentru un magazin de orice fel, căci majoritatea spaţiilor sunt la parterul caselor, dar se întîlnesc şi subsoluri, demisoluri, mezanine şi chiar apartamente fastuoase la etajele 1 sau 2. Unele spaţii sunt frumoase în sine, fără nimic expus în ele, căci arată dimensiunea habitatului  sau a comerţului în Viena de după 1870, cînd guvernările liberale au schimbat în mod fundamental şi ireversibil chipul post-medieval al urbei.
Am admirat pieţe întregi unde spaţiile cîndva comerciale sunt acum complet părăsite, cazul lui St. Ulrich Platz este definitoriu pentru acest tip de problematică. Nu m-ar mira dacă peste un timp voi descoperi în acelaşi loc cîteva galerii de artă contemporană, vecine cu biserica, palatul baroc, precum şi cu resturile unor ruine de ziduri medievale. Arta contemporană este barometrul existenţei în afara timpului.
Trebuie să recunosc că anumite lucruri mi-au plăcut în lanţul acesta lung şi pretenţios de expoziţii. În special, am remarcat expoziţiile personale.
Cea curatoriată de Dessislava Dimova, la galeria Christine König, cu artistele Anetta Mona Chişa şi Lucia Tkáčová, mi s-a părut admirabil gîndită şi pusă în spaţiu. Toate cele 4 instalaţii propuse de cele două artiste poartă un substrat de natură feminist-ironică şi meditează asupra caracterului dubitativ al femeii în lumea contemporană. Intrarea în galerie era marcată de reguli de supravieţuire a femeii estice în lumea occidentală, scrise direct pe faţadă, pe înţelesul celora pentru care aceste reguli sunt vitale şi povăţuitoare. Inclusiv – în română. Apoi, în prima sală erau răsaduri de Clematis Hybride, pe care femeile le puteau lua şi planta unde gîndul lor dorea să fie ursitul sorţii (Far from You – Memorials to Lida Clemantisová, 2009). Un joc de nume şi un vals al sorţii. În aceeaşi cheie a pendulării între o certitudine şi alta este concepută şi instalaţia de fotografii vechi cu texte, care conţine 20 de colaje de diferite dimensiuni – Before or After, 2011. Trebuie să amintesc că aceste artiste, cărora li se va alătura Ion Grigorescu, vor reprezenta România la Bienala de la Veneția din acest an.
Un alt proiect expoziţional care mi-a captat atenţia a fost cel curatoriat de Nicolaus Schafhausen, în galeria Meyer Kainer, unde am putut vedea expoziţia artistei georgiene Thea Djordjadze. Expoziţia se numea Causalties. Această artistă, stabilită la Berlin, lucrează cu versatilul, cu sugestia, cu simplitatea asumată pînă la refuzul corporalităţii. Instalaţiile sale sunt o sumă minimă de forme şi funcţii, care pot fi citite ca simili-paturi, suporturi, rasteluri, covoare, carpete etc. Intervenţiile în spaţiu sunt minime, dar acestea fetişizează gestul de „a face”, de a asuma prin excludere şi expurgare. Mi-a plăcut acest mod de a face artă – fără a pune arta pe planul din faţă, adică arta ca artă. Discursul său e clar, nemediat, dar nu e neapărat declamator. E ferm, însă nu e frontal, ci difuz şi chiar melancolic pe alocuri. Cred că artista a înţeles deja că e prea multă artă în lumea largă şi că sinceritatea nu e mereu şi în mod implicit subsumabilă acesteia. Ea vrea să contrazică, prin ironie subtilă, acest dezechilibru, un erzaţ al normalităţii.
Jocul ludic al întîmplării şi al spectacolului ironic („bitingly ironical”, scrie curatorul) se intuieşte şi în proiectul Dead Letter Office, din galeria Nächts St. Stephan Rosemarie Schwarzwälder (curator: Adam Szymczyk), cu lucrările lui Daniel Knorr. Întreaga scenografie imaginată de curator, împreună cu artistul desigur, vizează refuzul a tot ce ştim sau căutăm într-o expoziţie. Welcome, 2011, este un grup sculptural-aranjament cu „matrioşte” în negru-alb, şi ce poate fi mai contradictoriu şi mai deconcertant decît această păpuşă lipsită de culori şi de decorul strident, atît de caracteristice?! Ei bine, „conflictul” se stinge cînd observi că printre ultimele, printre cele mici de tot, răsare una anemic colorată, corectă şi veselă... Artistul sublimează discuţia, şi propune o instalaţie interactivă – Validate me (2009).
Nu pot oculta din şirul acestor notaţii fugare referinţa la expoziţia ACTUAL, curatoriată de Ion Grigorescu (galeria Mezzanine), în care am fost invitat să particip cu o selecţie de texte şi fotografii legate de oraşul natal, Chişinău. Selecţia materialelor a fost făcută cu maximă grijă de curator. Nu pot spune exact cum a „cuplat” curatorul concepţia mea despre oraşul de pe Bîc la problematica complexă a expoziţiei, dar mie felul în care a făcut-o (formal) mi-a plăcut. Atunci cînd am început să postez articolele mele despre Chişinău pe blogul personal, nu intenţionam să construiesc o arheologie contemporană a urbei. Dar ea s-a însăilat parcă cu de la sine putere, după aproape cinci ani de postări succesive, deloc sistematice, cu atît mai puţin – de natură academică. Postam pe măsură ce găseam ceva interesant, relevant, preţios de conservat sau fotografiat. Am evitat mereu implicaţia sau încărcătura politică. Dar orice gest sau imagine se încarcă de sens sau mesaj în raport cu scena sau contextul în care sunt plasate sau proiectate. Un artist (care e şi curator, uneori) ca Ion Grigorescu ştie asta! Deoarece pentru el povestea a pornit de la un fragment din filmul Wehe, wenn sie losgelassen, intitulat Das Schönste auf der Welt (1958), în care actorul austriac de comedie Peter Alexander face apologia, desigur de o manieră ironico-ludică, a vieţii pastorale, într-o vreme a înfloririi maxime a economiei şi industriei europene. Pe fundalul acelui „escape”, transformările actuale din Estul european devin parcă mai autentice şi mai pitoreşti, cu întreaga problematică a reconstrucţiei, naţionalismului, poluării, recrudescenţei ortodoxiei, a habitatului rezidual, a regăsirii identităţii, eu-lui şi a trupului tot mai fragil… Minunat se înscrie în acest tip de lectură şi filmuleţul în format video Deschiderea navigaţiei pe rîul Bîc (2008) al lui Ghenadie Popescu, în care artistul-nomad explorează posibilităţile unui rîu (deja) mort într-o ţară încă vie, care afişează programatic şi obsesiv lozinci şi intenţii – în realitate fiind codaşa Europei. Tematica foarte largă a actualităţii, cu temele sugerate anterior, este acoperită în chip subtil şi de o manieră proprie de toţi ceilalţi participanţi invitaţi în proiect (Florina Coulin, Ovidiu Feneş, Andrei Gheorghiu, Paul Gherasim, Nicu Mihali, Bogdan Vladuţă).
Chiar dacă aflată într-o mare suferinţă şi o criză cronică de teme – arta contemporană nu se predă, se zbate, nu cedează poziţia de domeniu mereu surprinzător, dinamic, vehement şi cool. Dar ea are mare nevoie de oraş, pentru că e conectată la metabolismul oraşului, şi cu cît acesta este mai mare, mai important – arta de acolo ocupă centrul, devenind, încet şi subreptice, firescul.