Categorii

Parteneri

Departe de Madrid

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Departe de Madrid

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

Cred că orice pelerin, călător sau turist extrage foloase dintr-o vizită pe care o face în locuri în care nu a mai fost sau în care revine. Foloasele acestea sunt, de fapt, experiențe. Acestea pot fi de intensități diferite, cu grade variate de implicare rațională și emoțională. Pot fi călătorii sentimentale sau de cunoaștere. Literatura, arta și muzica au pus și ele „umărul” la îmbogățirea acestor experiențe, dar mai ales literatura, poezia și romanul.
Există călătorii pe care unii le pregătesc un timp îndelungat, alții se lasă în voia celor care-i ghidează, sau – flâneur-ii – în voia hazardului. Aceștia din urmă sunt adevărații călători, cei care descoperă, riscă și tac îndelung în fața splendorilor pe care le surprind pe neprins de veste, fără a le fi căutat. Ei sunt extravaganții descoperitori ai nevăzutului. Aflat într-un loc sau oraș străin – totul este de aflat, de văzut, de admirat. Altfel, de ce ai mai părăsi casa, dacă acest „morb” al curiozității nu-ți împunge întreaga ființă? Pleci, ca să afli, ca să te cunoști, să-i cunoști pe alții, să înțelegi cât ești de mic în raport cu lumea înconjurătoare, și cât ești de neașezat, în raport cu buna așezare a restului. Pleci ca să te întorci, să povestești, să meditezi la ce-ai văzut, simțit, călătoria este opusul lui vita contemplativa, luând forma unei vita activa. Din opoziția aceasta se nasc experiențele nebănuite, întâlnirile fatale, involuntare sau definitive. Nimic nu îmbogățește spiritual un om precum o face experiența călătoriei, căci aceasta poate fi și într-o bibliotecă. Sunt și orașe care arată ca niște librării sau biblioteci. Un astfel de sentiment l-am avut la Madrid. Anume aici am avut convingerea că nu pășim printre blocuri, ci printre rafturi cu cărți, manuscrise, albume, hărți – proiecții ale unor nesfârșite destine umane, cu istorie bogată, seculară..., chiar dacă anonime cele mai multe dintre acestea.
Am sosit în capitala Spaniei pe o ploaie torențială care, ni s-a spus, dura de câteva săptămâni... orașul părea murat în apele îndelungi, care mi-au evocat satul Macondό. Noroc că Madridul are în dotare un sistem de canalizare de invidiat, astfel că orice cantitate de apă cernută din cer nu îl face impracticabil. Nu am văzut băltoace, guri de canal înfundate, mâzgă. Am văzut de sub umbrelă bună parte a orașului acestuia imens, o metropolă prin excelență, cu un urbanism deloc himeric.
Ne-am propus să vedem locuri și obiective mai puțin căutate de turiștii globalizați, sau deloc incluse în programele agențiilor de voiaj. Oferta este practic nelimitată, nu ai nici timp, nici picioare suficient de bine încălțate ca să străbați acest oraș prin(tre) acele ademenitoare capcane sau surprize.
Dacă vorbim în primul rând despre artă, trebuie spus că stăruie asupra orașului mai ales duhul lui Francisco Goya, iar puțină lume știe că acesta își are mormântul într-o mică capelă, Ermita San Antonio de Florida, aflată în partea de est a zonei centrale a urbei. E în preajma râului Manzanares, unde între 1792 și 1798, la ordinul lui Carlos al IV-lea, a fost construită, sub forma unei modeste capele, pe care Goya a decorat-o cu picturi, în chiar ultimul an al construirii bisericii. Pictura acestuia este distribuită pe bolta cupolei, și în tambur, pe cei patru pandanți care o susțin, precum și în calota de deasupra altarului. Miracolul Sfântului Antonie face ca toți cei prezenți (reprezentați) să fie atenți la tămăduirile pe care le face sfântul, uneori cu fizionomii deformate, grotești, iar noi, spectatorii, rămânem cu gâturile tumefiate privind în sus, admirând o pictură prin excelență expresionistă, îndrăzneață, și doar prin subiectul abordat religioasă. Cred că nici azi, unui pictor al secolului XXI, nu i s-ar îngădui atâta libertate în tratarea expresiilor umane, a mantiilor, atmosferei de prezență solară, naturală și vegetală, cum i-a reușit lui Goya în acei ani de final de secol XVIII. Asta a fost una dintre cele mai mari descoperiri de care am avut parte în acel oraș, iar vis-a-vis de acea capelă o statuie de bronz îl înfățișează pe marele pictor, așezat, cu paleta și pensulele în mâna stângă, iar cea dreaptă având-o rezemată de speteaza fotoliului pe care șade.
O altă piesă arhitecturală care nu se cădea a fi ratată este biserica San Antonio de los Alemanes, un veritabil conglomerat baroc, specific madrilen. Interiorul bisericii are o formă ovală, iar întreaga suprafață a murilor interiori este decorată cu pictură – iarăși un caz aparte, foarte rar, iar în cazul Madridului se pare că e unic. Aspectul de azi al fațadei a fost proiectat și realizat între 1624-1632, și fusese semnată de arhitectul Juan Gόmez de Mora – personalitate marcantă a barocului madrilen.
La celălalt pol al acestei arhitecturi sobre, dominante la San Antonio de los Alemanes, animate doar prin nișa de deasupra intrării principale, în care-l aflăm pe Sfântul Francisc, se află tendința unor arhitecți contemporani de a reface fațade ale unor edificii mai vechi și mai noi, dar care au trecut printr-un proces de transfigurare majoră (reconversie). Iar spunând asta mă gândesc la clădirea lui Museo ABC (http://museo.abc.es). Acesta se află în proximitatea grandioasei foste fortărețe, edificate în epoca barocă, Conde Duque, transformată în Centro Cultural Conde Duque, din vestul Madridului. Ei bine, Museo ABC a oferit o surpriză delicioasă, căci o fostă berărie de la finele veacului al XIX-lea este astăzi un muzeu al benzii desenate (inclusiv: comics) și al ilustrației de carte. Fațada actuală, care s-a grefat peste cea de cărămidă, reprezintă o geografie zbanghie de triunghiuri metalice, care urmează o logică geometrizantă de plinuri și goluri, iar golurile sunt lăsate ca să funcționeze ca ochiuri de iluminat; să le zicem, ferestre. Desigur că anume fațada ne-a îmbiat să intrăm, să aflăm cu ce se poate ocupa un muzeu cu o asemenea titulatură. Am intrat și nu am ieșit prea curând. Am descoperit ispititoarea poveste a benzii desenate din Spania, care a debutat, cam peste tot în Europa, pe la începutul secolului XX. O expoziție în plină desfășurare (deschisă până în 8 iulie), „Historietas del tebeo. 1917-1977”, încearcă o repertoriere a publicațiilor de comics pentru adulți, și dă seama despre o imensă cultură vizuală, care a concurat, și o mai face încă, cu literatura populară; în fond, banda desenată a stat la temelia evoluției culturii de masă, anticipând călătoriile cuvântului prin bolgiile secolului XX.
Tot pe jurnalul de călătorie a pariat și fotograful Baldomero Pestana (1918-2015), unul dintre pionierii fotografiei-reportaj, dar și dintre marii artiști ai portretului fotografic. Marile publicații spaniole i-au dedicat materiale cu ocazia acestei retrospective, deschise la sediul central al Institutului Cervantes. Clădirea însăși a acestui mesager al culturii spaniole este un loc misterios, deși se află în chiar inima metropolei madrilene. Cine e curios să afle de ce misterios, să-i descopere biografia. Dar revenind la Baldomero Pestana, trebuie spus că marii scriitori și pictori de expresie spaniolă și-au găsit locul în „ochiul” său fotografic, de-o factură indimenticabilă; dacă ai văzut un chip surprins de Pestana, nu-l uiți prea lesne. Viața autorului capătă o extindere, o augmentare. Un titlu din cotidianul El Pais (https://elpais.com/cultura/2018/03/07/babelia/1520438235_977238.html) este grăitor pentru opera acestui fotograf: „Una vida a través de muchos rostros”. Literatura hispanică trebuie revizitată alături de portretele celor care au scris-o, în secolul XX...
Sărind de la una la alta, nu pot să nu pomenesc poate cel mai straniu și amuzant stabiliment din cartierul madrilen Lavapiés: Paticano alias Iglesia Patolico (www.paticano.com). Aceasta este o ciudățenie satirico-politică, pusă la cale de actorul și comicul Leo Bassi (n. 1952), în care sub o formă de bufonadă (Bassi însuși se caracterizează drept bufón) decortichează și jonglează cu realitățile bisericii catolice, se oficiază „slujbe patolice”, iar cei care doresc să se căsătorească în acest „cult” primesc după consumarea acesteia un „Certificado de Matrimonio”. Nebănuite sunt căile omului!
Tot în pitorescul areal al lui Lavapiés – populat actualmente preponderent de către emigranți, boemă, vagabonzi, graffitiști, liber-cugetători – se află imensul centru de creație contemporană: La tabacalera (http://latabacalera.net), o fostă fabrică de țigarete, în care pulsează astăzi practic întreaga mișcare artistică alternativă a orașului Madrid. Desigur, sunt multe alte locuri, foarte multe locuri de vizitat, de văzut, de descoperit sau pur și simplu de contemplat, unele trebuie doar să le atingi cu umărul, iar pentru asta trebuie pur și simplu să te muți pentru o vreme la Madrid, cum a făcut cândva amigo cel din ceruri, Alex Leo Șerban, care s-a dus pe urmele lui Borges, în Buenos Aires, și pe cele ale lui Pessoa, la Lisabona.
Eu m-am dus la Madrid să văd uimitoarea gară feroviară Atocha – un paradis al trenurilor, palmierilor și al broaștelor țestoase! Anume acest loc, mi se pare, este o litotă a Spaniei.
Aprilie 2018