Categorii

Parteneri

Deasupra Chişinăului cerul este senin…

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Deasupra Chişinăului cerul este senin…

imaginea utilizatorului Adrian Ciubotaru

Victoria AIE-2 la alegerile locale din 5-19 iunie 2011 poate fi echivalată cu o înfrîngere. E ca la box: cîştigi la puncte, dar un upercut al adversarului te urmăreşte pînă la vestiare şi te termină acolo. Mai mult, ciudata anatomie a boxerului nostru proeuropean, înzestrat cu trei bazine (şi nu cu trei capete, cum se crede), a lăsat în aer pînă şi centura campionului.
Lovitura aplicată de PCRM era previzibilă încă de la începutul anului şi consta în miza pe votul etnic. Populaţia rusofonă a fost chemată să-şi îndeplinească, inconştient sau conştient, adevărata ei misiune în Basarabia, destin hărăzit de cele două imperii ruseşti încă de la colonizarea, în valuri, a acestui teritoriu. Şi ruşii au votat, iar odată cu ei – ucrainenii, bulgarii ş. a. m. d. Aş zice „în neştire”, dar nu aş avea întru totul dreptate. Mie mi s-a părut că minoritarii au votat nu numai „geopolitic” (considerentul geopolitic este aici sinonimul fricii cultivate cu anii faţă de Occident) pentru un partid declarat prorus şi antiromânesc/antiunionist, ci şi din alte motive. Chiar dacă noi, majoritarii, conştientizăm raţiunile ceva mai discrete ale opţiunii Celuilalt, o facem mai mult în treacăt şi nu întotdeauna corect. De aceea, să ne mai întrebăm o dată, care ar putea fi aceste raţiuni ascunse?
Să pornim de la faptul că Celălalt ne desconsideră. La mijloc e o tradiţie a dispreţului (de la Puşkin şi Nikolai I încoace), o stereotipie a viziunii retoric perfectă, cu toate contradicţiile disimulate ingenios în argumentele tari (superioritatea culturală, exportul modelelor, capacitatea de a făuri istoria etc.) – procedeu tipic popoarelor imperiale, dar şi sateliţilor lor, de regulă mai zeloşi ca stăpînii, cu ajutorul căruia acestea îşi etichetează, după caz, vecinii, supuşii sau rivalii. Dincolo de această perspectivă din start segregaţionistă se mai perindă însă, ca gunoaiele de la Piaţa Centrală, argumentele pe care le furnizăm chiar noi, „majoritatea”, Eul naţiunii. Moldovenii nu oferă alternative, pentru a spulbera antipatia pe care o are Celălalt faţă de ei, după exemplul altor popoare din fosta URSS: ucrainenii, balticii, georgienii. Nici o zvîcnire de demnitate nu tresaltă pe faţa acestui popor mior(lă)itic, pus exclusiv şi cu orice preţ pe căpătuială: o parvenire măruntă, fandosită, ieftină ca şi valorile pe care le calcă chiar în prezenţa Celuilalt. Noi nu sîntem nici măcar duşmanii „minoritarilor”, noi sîntem accidentul lor nefast, soarta lor nedreaptă. E un lucru care stă la suprafaţă şi pe care nu vrem să-l înţelegem: minoritarii noştri sînt mai nefericiţi decît cei din Ţările Baltice, chiar dacă statutul civic şi etnic al celor de acolo este mult mai puţin de invidiat decît al celor de aici. Şi aceasta pentru că nu le oferim nimic substanţial, mărginindu-ne la adularea modelului de viaţă pe care l-au implantat în această zonă şi pe care îl perpetuăm cu atîta insistenţă încît îţi vine să te întrebi dacă mai există, în acest caz, vreo diferenţă dintre Noi, Eul majorităţii, şi Ceilalţi, Eul minorităţilor?
Cred că toate proiectele moldovenilor sînt respinse – fie tacit, prin neparticipare, absenteism, fie explicit, prin confruntare deschisă (Transnistria) sau prin votarea masivă şi neînduplecată a partidelor nondemocratice, dar proceseiste – numai pentru că aparţin moldovenilor. Celălalt ne tăgăduieşte calităţile, dar nu se îndoieşte nici o clipă de imperfectibilitatea noastră. Pentru minoritari, sîntem antimodelul prin excelenţă, metafora prostiei şi alegoria statului pe loc. Dacă ne-am interesa mai puţin de calităţile morale sau de dreptul Celuilalt de a ne califica în felul acesta – alogenii, dar şi băştinaşii rusofoni, nu reprezintă nici pe departe un model de civilizaţie, dar s-au deprins să ne privească de sus, de unde tarele se văd cel mai bine – şi ne-am întreba mai des cît adevăr conţin toate aceste idiosincrasii, indigestii şi dezgust faţă de majoritari, am deveni mai critici şi mai intoleranţi cu noi înşine. Iar intoleranţa în raport cu tine însuţi, cu natura ta viciată, e primul pas spre toleranţa faţă de Celălalt.
În acelaşi timp, trebuie să spunem că toleranţa moldovenilor este un mit. Rusofonii continuă să-şi păstreze privilegiile, printre care şi acela, hotărîtor, de a-şi vorbi limba oriunde, oricînd şi oricum doresc, numai pentru că Rusia e la doi paşi de aici şi e încă o ameninţare pentru noi. Dacă Rusia se prăbuşeşte ca stat, ca ideologie, ca model de viaţă, ca viziune asupra istoriei, ca tip de societate etc., alogenii se vor simţi aici aşa cum se simt acum uraniştii sau musulmanii. Am certitudinea că, deseori, supraestimînd frustrările altora, ni le subestimăm pe ale noastre. E drept că încă nu se ştie de ce sînt capabili moldovenii, dar un lucru e sigur: între ei, intoleranţa a atins deja cote maxime. Mai devreme sau mai tîrziu, orice capac sare sub presiunea aburului din interior. Cred că prea multele domnii străine, inclusiv ultima, cea mai dură, a generat şi încă mai generează iluzia că noi sîntem cei cuminţi. Întinsa şi deocamdată neîntrerupta oblăduire rusească (Rusia a avut telecomanda în mînă atît în interbelic, cît şi după 1991, atît în capul românilor din Basarabia, cît şi în cel al românilor din România) părea că a anihilat orice poftă de răzbunare sau de revanşă într-un popor redus la statutul de curiozitate folclorică, dar libertatea neaşteptată (şi nedorită), pe care tot imperiul ne-a dăruit-o în 1991, a retrezit frustrările noastre – e suficient să priveşti cum se comportă, vorbesc şi cum îşi cîştigă biscuiţii moldovenii ca să-ţi dai seama ce pofte zac în aceştia şi cît de puţin le-a trebuit ispitelor să sondeze în sufletele lor ca să scoată la iveală un rău mocnind de veacuri. Prin urmare, sîntem mai curînd nişte cuminţiţi, decît cuminţi, iar Celălalt, învechit şi el în relele lui, nu are cum să nu simtă această ameninţare latentă. Una e să fii dezagreat de balticii cultivaţi şi alta e să ştii că ai de plătit nişte poliţe unor moldoveni/români cam netocmiţi cu civilizaţia. De aici reflexul de apărare al Celuilalt, pe care noi îl interpretăm, ca pe vremuri, drept încă un atac împotriva identităţii noastre etnice, statale etc. Minoritarii nu îi votează pe comunişti pentru că îi iubesc, ci pentru că nu vor să fie şi mai minoritari decît sînt în momentul de faţă (spre deosebire de majoritari, ei ştiu că aceştia îi au pe români în spate): e de ajuns să analizezi multiplele sondaje, bloguri şi articole publicate în presa electronică de expresie rusă din Moldova ca să te dumireşti în ce ţară te afli de fapt şi cu cine coabitezi aievea, nu în vis.
 
* * *
Istoria este o entitate organică, legităţile ei le repetă pe acelea ale fiinţelor vii, orice altă viziune suferă de exces raţionalist şi de un idealism demn de o cauză mai curînd poetică decît filozofică. De la O. Spengler încoace s-a structurat un tip de reflecţie asupra istoriei care, dincolo de aproximările şi determinismele inevitabile, exclude orice iluzie dialectică şi nu lasă loc abordărilor utopice. Dacă integrăm Rusia în studiul comparat al civilizaţiilor, conceput de A.J. Toynbee pe urmele lui Spengler, observăm că acest stat-imperiu se toceşte încet-încet nu numai sub acţiunea timpului şi a „oboselii” istorice, ci şi, dat fiind „eşecul autodeterminării”, în lipsa unor provocări reale care ar stimula o reformare sau o nouă creştere. Eroziunea este atît de vizibilă, încît nici demonstraţia de forţă din Georgia, nici jocul diplomatic dur cu americanii sau cu europenii, în care mai mult se mimează decît se relevă importanţa reală a Rusiei în politica mondială, nici efortul de a investi bani enormi în centre de cercetare sau în imaginea externă a ţării, nimic din toate acestea nu poate anula iminenţa unei transformări radicale.
O civilizaţie nu moare de mîna vreunui asasin, ea se sinucide, afirma Toynbee, şi această evidenţă este resimţită de toţi purtătorii valorilor/antivalorilor pe care le-a creat această civilizaţie, indiferent de locul geografic în care se află. Cei care se identifică cu tot ce înseamnă Rusia, cu toate formele istorice, ideologice, culturale etc. pe care le-a creat acest popor contradictoriu – ţarism, ortodoxism, panslavism, bolşevism, stalinism, brejnevism, putinism etc., etc. – nu pot să nu intuiască faptul că vremurile de glorie au apus, că energiile maselor s-au stins, că totul se pulverizează. Unii iau cu ei praful de stele (baletul rus, teatrul, literatura), alţii – praful de puşcă, dar lianţii ideologici şi sociali slăbesc şi această formaţiune gazoasă s-a umflat deja aşa de tare că e pe cale de a-şi schimba atît natura, cît şi destinul. În acest context, miza unui stat ca Republica Moldova pe Rusia este, pe termen scurt, un futil cîştig geopolitic şi pe termen lung – o nebunie, pe cînd pentru unele populaţii minoritare ale Basarabiei aceasta reprezintă prilejul poate ultim al solidarităţii, sforţarea de a rămîne pe orbita gravitaţională a fostei patrii, unica posibilitate de a-şi justifica soarta şi îndreptăţi inadaptabilitatea, tărîmul făgăduinţei, proiectat însă în trecut şi nu în viitor, iluzia supremă, frumoasă şi păgubitoare ca orice vis. Şi nu contează care va fi preţul plătit pentru luxul de a visa la himerele Imperiului: această comunitate mai puţin etnică şi mai mult lingvistică şi ideologică a arătat în repetate rînduri disponibilitate maximă pentru tot felul de utopii, lăsîndu-se sacrificată cu milioanele. Să nu ne mire nici opţiunea ei antieuropeană: pe lîngă vocaţia deloc democratică şi nici liberală, atît de caracteristică, atestăm şi felul de a fi negativist, inaptitudinea funciară de a se lăsa ghidată din altă parte decît de la Moscova şi de a fi înregimentată în alt proiect decît acela care i-a hotărît destinul actual, după cum şi prejudecăţile care substituie orice judecată, în special cu privire la majoritarii consideraţi by default incapabili de orice progres, inclusiv de europenizare.
 
Marele avantaj al PCRM-ului, ziceam, a fost că a reuşit să monopolizeze acest segment electoral, dar mai ales să îl mobilizeze în vederea viitoarelor bătălii politice. Un segment neînţeles, ignorat, trecut din start la pierderi de partidele care azi reprezintă, cel puţin pe hîrtie, majoritatea proeuropeană. Un segment de populaţie alcătuit, în mare, din foştii stăpîni ai acestui ţinut, care au ştiut să se alieze cu o parte din foştii servanţi, pentru a sprijini cea mai anacronică, cea mai stricătoare şi mai deşucheată cauză politică: rămînerea în afara lumii civilizate de dragul conservării unor mituri care au legitimat şi legitimează cu succes adevărata statalitate moldovenească, cea din 1924, singura pe care o moştenim şi o continuăm şi singura care încă ne mai explică retardurile, confuziile identitare, conflictele ideologice şi incompatibilităţile mentale şi etice. Atîta timp cît majoritatea nu va reuşi să scoată minoritatea din mrejele mitului – şi o va face prin fapte, reforme, comportament şi atitudine civilizate, nu prin vorbe, revizionism ieftin, provocări şi bădărănism – falia dintre lumi (atît de iresponsabil adîncită la noi de PCRM) – da, da, cea despre care vorbea Huntington – va trece nu ca în Belgia şi Ucraina, între regiuni, ci ca în Palestina, prin cartiere şi poate chiar prin apartamente. Şi atîta timp cît candidatul opoziţiei la primăria capitalei spune ce spune despre deportări şi deportaţi, orice vorbă împăciuitoare, pe care acesta o emite, glamoureusement, din toate difuzoarele magazinelor şi televizoarelor oraşului, despre pace, compromis şi despre faptul că nu sîntem legume, mie îmi va suna ca Sobre toda España el cielo está despejado