În fiecare an, când se apropie decembrie, mă gândesc la pictorul Horia Bernea, personalitate de prim-rang a picturii românești postbelice. Asta pentru că, în 4 decembrie 2000, pictorul ne-a părăsit în plin avânt al creației sale, lăsându-ne o operă închegată, complexă, exemplară, care ilustrează practic toate etapele evoluției artei românești de după al Doilea Război Mondial (în materie de pictură, instalație, action art etc.).
Din 1961, Horia Bernea începe să picteze în plain-air, în satul Poiana Mărului, din proximitatea Zărneștiului, unde părinții săi, încă în anii 1950, au fost profesori, el descoperind acolo frumusețea locurilor naturale. De-a lungul vremii, i s-au alăturat în acele escapade în natura premontană câțiva artiști afini: Ion Dumitriu, Șerban Epure, Teodor Moraru, Teodor Rusu... Se pare că, până la căderea regimului comunist, Poiana Mărului a fost pentru acei pictori un loc de inspirație, reculegere, meditație, un areal aidoma unei „colonii de artiști”.
La mulți ani după ce am „văzut” Poiana Mărului prin expoziții, prin tablouri și fotografii, ne-am decis să facem o mică vacanță în acele locuri, cu dorința de a trăi în atmosfera și aburii acelei localități, aflate în proximitatea a trei masive montane: Crai, Bucegi și Făgăraș, care se și văd dintr-un anumit loc, toate laolaltă, alăturate, când te îndepărtezi destul de vatra satului și mergi pe poteci bătătorite de țăranii păstori, de oi și de câinii turmelor.
Ajunși acolo, la Poiana Mărului, ne-am cazat la o pensiune care se afla destul de sus față de vatra satului și de drumul care străbate localitatea, undeva pe o frunte de deal, și am fost conduși de o copilă drăguță, care era chiar fiica gazdei. Am ținut un mic jurnal al acelor zile, cuvinte notate pe filele unei mici broșuri a unui operator de telefonie mobilă, unde am făcut și câteva desene, cu pixul. Transcriu acum, pentru prima oară, acele însemnări fruste, în dorința de a imortaliza acea experiență, pe care nici că am repetat-o de atunci.
 
5, 6, 7, 8 mai 2007.
Ajuns-am în Poiana Mărului, unde, în anii 1970, Ion Dumitriu, împreună cu Horia Bernea, au reinventat pictura în plain-air. Ulterior, Bernea a elaborat ciclul „Dealul”. Ritmul colinelor, al piscurilor și vârfurile munților din planul secund au conferit pânzelor celor doi un dinamism special, recognosibil. Vegetația, de un verde reavăn, inepuizabil parcă, anume din această perioadă, te îmbie să pui mâna pe pensulă.
Noaptea trecută a fost deosebit de agitată. Zgomotoasă. A bătut vântul ca un apucat, șuiera și pe la încheieturile ferestrelor, și pe la uși. A plouat vânjos, abundent. Soarele dimineții accentuase și mai mult cromatica vie și sclipitoare. Mă voi apuca să pictez un ciclu de pânze inspirate de acest loc, plin de meri înfloriți. Bucegii sunt încă acoperiți pe piscuri de zăpadă îmbelșugată, argintie. Privim curbele și contracurbele dealurilor înverzite. Se văd parcelele arate, unele petice ale pământului încă neînmugurit.
Am văzut în biserica din sat podoaba capilară a unui țăran care amintea de lânetul oii netunse... Ziceai că toate vâltorile munților au trecut prin cușma din capul omului. Biserica era plină de moși și babe și doar prezența acelor puțini copii te salvau de deprimarea constatării că fiorul credinței vizitează doar oamenii de la o vârstă încolo. Bătrânii erau morocănoși, destul de posaci și urâți. Nu am văzut decât un singur moșneag frumos, dar și acela avea ceva probleme cu ochii, căci pleoapele îi acopereau cu totul retina. Mergea în baston. Unul dintre bătrâni puțea a pișat stătut și a nespălat. Viața, cu toate ale ei...
În mijlocul satului există o piață de nimicuri, în special de haine la mâna a doua. Mă gândesc că țăranii de aicea își înnoiesc garderoba! Veșmintele nu contează prea mult pentru ei, de accea predomină griul.
La Poiana Mărului, clopotele parohiei din sat bat în fiece dimineață, prânz și seară. Iar chemarea la Liturghia duminicală e precedată de o serie de dangăte prelungi, repetate. Câinele din curtea stăpânilor la care stăm, la fiecare zvon de clopote, lătra prelung a jale.
Drumurile și potecile bătătorite, de pământ, sunt multe la număr, iar gazda unde suntem cazați ne-a zis că ai nevoie de cam o lună ca să le străbați pe toate.
Pisica din curte ori e îmbuibată mereu, ori e gravidă, căci e foarte languroasă și leneșă, burtoasă, stă lungită pe pături și saltele și visează. Vine mereu pe lângă cei care mănâncă și se gudură, chiar și atunci când e sătulă. Dispare și reapare când vrea ea: insinuant și delicat!
În dreptul oricărei gospodării, ne latră câinii. Se bucurau, oare, că vedeau ființe umane noi, sau ne amenințau pentru că eram străini?
Am stat pe un dâmbuleț și am desenat două cărți poștale, una pentru nașii noștri, și una pentru părinții de la Chișinău – schițe după împrejurimile satului Poiana Mărului. Desene fugitive, schematice, făcute rapid, cu pixul. Plăcerea de a desena îți dă un sentiment reconfortant, iluzia de a reinventa ritmurile vizibile ale peisajului. Cromatica acestuia este implicită, ascunsă, de fapt, îndărătul hașururilor negre... Chiar dacă nu exprimi cromatica, ea subzistă mental; o poți transpune oricând, pe pânză sau hârtie, carton sau sticlă etc.
De câte triluri și cântări păsărești au fost mângâiate urechile noastre în aceste zile de debut de mai!
După ploaie, se pune ceață, o efemeridă lăptoasă, densă, compactă, neprietenoasă. Iar în noaptea densă, păsările nu cântă, câinii nu latră, vacile nu mugesc – toate așteaptă lumina Domnului, ca să se bucure cu toții, împreună, de ea...
Mi-am amintit în acest context de șurile, fânarele, ocoalele și grajdurile pictate de Ion Dumitriu. El revenea adesea la aceste construcții ale civilizației rurale, fără a le insera, însă, în cicluri sau serii, cum a făcut Bernea. Am parcă în fața ochilor imagini cu pânze ce reprezentau cartofi încolțiți, pictate de Dumitriu. Unele barabule erau supradimensionate, cu colții ca niște liane cățărătoare, drepte, expresive. Pe unde vedea pictorul astfel de monștri?
Coborâți de pe coclaurile din jurul satului, am mers pe șoseaua principală, de-a lungul gospodăriilor. Chipul acestora întinerește vădit. Casele se înnoiesc, cele vechi cedează funcțiile lor celor noi. La una dintre căsuțele bătrâne, am observat felul în care țăranii îmbinau tencuielile de lut și balegă cu zidurile portante, de lemn. În carnea lemnului se făceau crestături nu prea adânci, cu barda, în care se înfigeau cu fermitate mici pene din aceeași esență. Apoi, se venea cu mortarul compozit, care avea astfel aderență și rezistență. Zidurile erau longevive, ferme.
Desenând aici, gândul parcă se oprește, sau cel puțin încetinește, devine mai lent, se transformă în contururi, în linii drepte sau sinuoase – precum ne este felul de a gândi: expresiv sau abrupt.
Cât de fericiți erau aici pictorii, cei care reveneau în acest loc de-a lungul deceniilor, care interacționau cu țăranii locului? Pictau, observau, mâncau alături de ei, meditau, păreau din altă lume. Și chiar erau.
Cum am fost și noi, probabil, niște ființe alogene. Aproape mute de atâta splendoare a naturii..., unde nu mai înțelegeai clar unde e cer și unde pământ, glie, verdeață sau albastru.