Parteneri

De trei ori Havel

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De trei ori Havel

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase
articol: 

„Mă bucur că această carte ciudată ajunge şi la cititorii din România. Nu am dorit şi nu am putut să scriu nişte memorii amănunţite, dar am simţit că am datoria de a transmite într-un fel oamenilor ceva din ce am trăit. Astfel am hotărât să fac un fel de colaj. Am scris-o repede şi în mod premeditat nu m-am gândit la un cititor concret. De aceea, ea cuprinde probabil pasaje prea lungi, care poate nu îi vor interesa pe unii dintre concetăţenii mei, precum şi alte paragrafe lungi, neinteresante pentru
mulţi cititori din străinătate, care probabil nici nu le vor înţelege prea bine.” Astfel începe volumul lui Václav Havel, Pe scurt, vă rog, apărut în 2009 la Curtea Veche Publishing, cu o prefaţă la ediţia în limba română care-i aparţine autorului şi din care am reprodus anterior un scurt citat. Cuvintele de deschidere ale lui Havel au două roluri. Unul, pe care în mod evident scriitorul ceh l-a urmărit, este acela de a orienta lectura, de a veni în întâmpinarea cititorilor, îndemnându-i să nu fie descurajaţi dacă vor citi pasaje mai puţin ofertante, dar asigurându-i că se va găsi în carte ceva interesant şi pentru ei. E o modalitate discretă de a recunoaşte că un autor nu poate mulţumi pe oricine, de la un capăt la altul al unei cărţi, o modestie sinceră, care se prea poate să-i fi folosit în trecut şi politicianului Havel în momente de cumpănă. Al doilea efect iscat de acest preambul este un fel de măgulire a publicului român. Nu sunt mulţi autorii contemporani care insistă să scrie câteva rânduri special pentru cititorii dintr-un anumit spaţiu cultural, tocmai de aceea o excepţie precum cea de faţă merită semnalată şi salutată.
Pe scurt, vă rog pare la o primă vedere o carte ciudată, până când, după câteva pagini, cititorul înţelege că între aceleaşi coperte zac de fapt trei volume diferite, care au convenţii de scriere diferite şi care alternează în permanenţă. Cadrul general este acela al unui interviu acordat de Vác­lav Havel ziaristului Karel Hvížd’ala în 2006, în fapt o reeditare a unei întâlniri între aceiaşi protagonişti care în 1986 condusese la apariţia volumului Interogatoriu în depărtare (apărut şi în România la scurt timp după Revoluţia din 1989). Interviul este apoi fragmentat de alte două tipuri de pasaje. Primele sunt notaţii de jurnal, pasaje memorialistico-aforistice, meditaţii profunde sau panseuri trecătoare, acestea alcătuind nucleul cel mai intim al cărţii. Celelalte – note oficiale ale fostului preşedinte ceh, indicaţii pentru colaboratori sau schimburi de replici cu principalii consilieri. Avem aşadar de-a face cu trei convenţii diferite de scriere – cea a interviului, din care iese la iveală disidentul Havel, cea a însemnărilor zilnice, care conturează fidel portretul politicianului, şi, în sfârşit, cea a jurnalului, în care îl regăsim, în egală măsură melancolic şi lucid, pe omul Havel. Poate că fiecare dintre aceste felii atât de diferite de carte ar merita o cronică aparte, după cum fiecare îşi va avea cu siguranţă cititorii fideli. Să le luăm pe rând, şi pe scurt, vorba lui Havel.
Interviul se adresează îndeosebi celor dornici să afle mai multe despre perioada petrecută în spatele Cortinei de Fier şi ultimii ani „roşii” ai Europei Răsăritene. Ideal ar fi să fie citit cumva în paralel cu precedentul, Interogatoriu în depărtare. Deşi subiectele sunt asemănătoare şi pornesc întotdeauna de la biografia spectaculoasă a lui Václav Havel, între ele există o evidentă diferenţă de stil. Răspunsurile de acum parcă au mai pierdut un strop din vigoarea pe care disidentul din 1986 o emana. În schimb, au câştigat mult în greutate, sunt judecăţi la rece, raţionamente limpezi, verdicte clare. Se vede cum timpul a ajutat la o anumită decantare şi la o analiză corectă a unor fapte de viaţă pe care nu le poţi judeca imparţial în contemporaneitate. Neschimbată însă între cele două interviuri este impresia de joc actoricesc. Intervievatul şi intervievatorul par mai degrabă personaje ale unor reuşite piese de teatru, care evoluează în permanenţă, fac pauze lungi şi teatrale sau, dimpotrivă, susţin aprinse monologuri. Pentru excelentul dramaturg Havel o asemenea abordare nu este deloc surprinzătoare; îmbucurător este că partenerul său de dialog, Karel Hvížd’ala, intră în joc, îşi acceptă şi interpretează cu subtilitate rolul.
Pasajele la limita dintre jurnal şi eseu surprind o conştiinţă în singurătatea forului interior. Preo­cupările banale de zi cu zi se soldează adeseori cu unele concluzii amuzante, dar alternează cu teme şi meditaţii grave, de la frică şi predestinare până la Divinitate sau moarte.
Recunosc însă că m-am bucurat cel mai mult de fragmentele alcătuite din note oficiale ale omului de stat, pentru că arareori ni se îngăduie să aruncăm un ochi în spatele uşilor închise şi să aflăm ce discuţii se poartă de fapt la întrevederi, sau ce negocieri se ascund îndărătul unor lemnoase declaraţii oficiale. Textele de această factură ne îngăduie să aruncăm un ochi dincolo de cortina diplomatică şi să vedem personalităţi marcante ale vieţii politice contemporane dintr-o perspectivă cu totul inedită. Memorabil, de pildă, este secvenţa în care, în avionul care-i ducea către Moscova, proaspăt liderul cehoslovac are ideea de a-i propune lui Gorbaciov o declaraţie comună, care să aşeze pe noi fundamente relaţiile dintre cele două ţări, unele de egalitate, şi nu de vasalitate. Gestul extraordinar de îndrăzneţ are succes în mod neaşteptat, dovadă că uneori istoria ţine cu cei în stare să-şi apere cu onoare interesele naţionale. „Cu aerul nostru boem eram într-adevăr nişte prezenţe mai mult decât absurde în aceste locuri. Apoi a venit Gorbaciov, însoţit, ne-a zâmbit amabil şi ne-a rugat să luăm loc. Era evident curios să vadă cum arată un disident – până atunci nu văzuse niciunul –, care pe deasupra nu fusese niciodată membru de partid şi devenise preşedintele unei ţări satelit relativ importante – din punct de vedere strategic şi economic. Pesemne eram un fenomen foarte exotic pentru el. Încălzirea atmosferei a durat mult timp. În cele din urmă am petrecut la Kremlin circa nouă ore, inclusiv dineul. Dar trebuie să spun că Gorbaciov, ce-i drept încet, dar foarte sincer şi convingător, a început să se dezgheţe şi să înţeleagă că sunt un om ca oricare altul, că nu vreau război cu Uniunea Sovietică, ci, dimpotrivă, continuarea relaţiei de prietenie, decât că, de acum, prietenia a două ţări cu drepturi egale. Astfel încât până la urmă ne-am înţeles şi astăzi suntem – îmi permit să afirm – prieteni buni. Cea mai mare surpriză a fost atunci când am scos din buzunar declaraţia concepută în avion, tradusă repede şi în limba rusă, iar el a fost de acord cu ea fără niciun comentariu şi imediat a dispus să fie pregătite exemplarele oficiale pentru semnare în Sala Ecaterina, pregătită pentru semnarea uneia cu totul diferite.”
Pe scurt, vă rog este genul de carte-document care îndeamnă la numeroase recitiri, dar care oferă tot atâtea motive de satisfacţie. Se regăsesc aici, laolaltă, jurnalul unui fin om de cultură şi însemnările oficiale ale unui lider ambiţios şi demn. Pe aceleaşi pagini se întretaie multiple planuri, din întâlnirea cărora reiese portretul unei personalităţi politice şi culturale de prim rang a Europei de Est.
____________
Václav Havel, Pe scurt, vă rog, traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, 2009, 384 pag.
 
Fragment din cartea Pe scurt, vă rog!

„Trebuie să admit că într-adevăr am fost obiectul unei adoraţii un anumit timp, dar probabil că, în poziţia mea, ar fi fost adorat la fel de mult oricine altcineva: căci am fost perceput ca o persoană care i-a condus pe concetăţenii săi spre o victorie netă şi complet nedureroasă asupra unui aparat uriaş de o superioritate numerică infinită şi ca un individ ieşit din rândurile lor şi nicidecum din sânul puterii detestate. Mai târziu, a trebuit să plătesc destul de scump această adoraţie. Admiraţia oarbă se pedepseşte. (…) Aspectul psihologic al acestui fenomen, adică furia pe propriul servilism din trecut, nu a fost singurul motiv al dizgraţiei în care am căzut mai târziu. Nu mai puţin important, ba într-un fel chiar mai important, a fost faptul că de multe ori am exprimat poziţia unei minorităţi, abătându-mă puţin de la imaginea general împărtăşită a unui politician care reprezintă un fel de oglindă a dispoziţiilor, opiniilor, înclinaţiilor sau mentalităţilor predominante. Fără niciun efort din partea mea, am fost perceput nu doar în timpul disidenţei, dar şi atunci când am fost preşedinte, ca un fel de conştiinţă incomodă a lor. Iar aceasta este de neiertat. Dar dvs. m-aţi întrebat, mai ales, dacă din această cauză nu mi-am pierdut minţile. Dacă mi le-aş fi pierdut, categoric nu aş fi fost în stare să-mi dau singur seama şi să vă relatez despre sminteala mea.”
(Václav Havel)

xitypsxz

csiirtq xitypsxz