Categorii

Parteneri

De la „Mahabharata” la computerul-romancier (I)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De la „Mahabharata” la computerul-romancier (I)

imaginea utilizatorului Marcel Gherman

Pe parcursul îndelungatei istorii a literaturii, autori din diverse epoci au aplicat o serie de metode uimitoare, prin care au produs rapid și exigent cărți ce aveau să intre în patrimoniul universal. Trebuie să admitem că în alte cazuri factorul exigenței a fost plasat pe un plan secund, succesul la public sau necesitățile pecuniare devenind adesea prioritare pentru scriitorii respectivi.
Să începem, ab ovo, cu cele mai vechi mărturii ale artei scrisului ce s-au păstrat până în prezent. Mahabharata indiană a fost și rămâne unul dintre cele mai voluminoase texte literare, însumând 90 000 de distihuri slokas, adică aproximativ
10 000 de pagini. Conform legendei, autorul Mahabharatei a fost poetul Vyasa,
a cărui biografie rămâne total necunoscută. Totuși, dimensiunile uriașe ale acestei scripturi i-au făcut pe mulți cercetători din ziua de azi să considere că Mahabharata constituie mai curând o operă colectivă, la care au lucrat câteva generații de cărturari. În același timp, cercetătorul Georges Dumezil a opinat că unitatea și coerența epopeii demonstrează că aceasta a avut și un coordonator, care ar putea fi tocmai miticul Vyasa. De fapt, într-un pasaj din Mahabharata acesta are chiar o scurtă apariție ca personaj. În monografia sa Mit și epopee, Dumezil admite ipoteza existenței unei literaturi indo-europene mult mai vechi, astăzi pierdute, care a supraviețuit fragmentar în scrieri epice ale unor culturi situate la mari distanțe, dovadă fiind similaritățile frapante dintre Mahabharata și Ramayana, Eneida latină, Edda scandinavă și Mabinogion-ul galez. Un alt set de texte esențiale ale religiei hinduse, cele patru scripturi Veda, surprinde de asemenea prin dimensiunile sale și însumează echivalentul a 4 000 de pagini în formatul unei cărți moderne.
Biblia creștină se remarcă la fel ca una dintre cele mai voluminoase scrieri arhaice. Propriu-zis, Biblia este mai curând o culegere alcătuită din mai multe cărți canonice cu un conținut foarte divers, ce variază de la Preceptele lui Solomon și Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament până la Ecleziastul inclus în Noul Testament. Septuaginta, prima traducere în greacă, își poartă numele de la cei 70 de înțelepți care au realizat-o. Versiunea Bibliei acceptată de protestanți, derivată din Vulgata, traducerea latină, diferă într-o anumită măsură de cea greacă. De asemenea, se consideră că în secolul IV, când creștinismul a devenit religia oficială în Imperiul Roman, Biblia a fost revizuită și din ea au fost eliminate unele pasaje.
Zend Avesta este o altă colecție de texte de mare amploare ce formează canonul zoroastrismului, religia oficială a Iranului până în secolul VIII d.Hr. În Zend Avesta se regăsesc, printre altele, imnuri religioase, o carte despre Facerea lumii, o Apocalipsă și cartea Arda Viraf, descrierea unei călătorii vizionare în paradis și infern, care seamănă foarte mult cu Divina Comedie a lui Dante Alighieri.
Antichitatea latină a lăsat multe opere literare de mare anvergură. Printre acestea se află Historiae Philippicae, o istorie a lumii antice în 44 de volume, semnată de Pompeius Trogus, un contemporan al împăratului Augustus. Iar Istoriile și Analele lui Tacit, ce însumează 30 de volume, reconstituie evenimentele teribile ce au marcat Imperiul Roman în primul secol d.Hr.
Poveștile din O mie și una de nopți, care ocupă 20 de volume, sunt o altă creație literară de mari proporții. Este echivalentul a ceea ce în zilele noastre am putea numi un roman modular, care conține cele mai frumoase basme din lumea arabă.
Literatura clasică japoneză include un gen de proză de mari dimensiuni, numit monogatari. Una dintre cele mai cunoscute creații de acest tip este Genji monogatari, scrisă în sec. XI de către autoarea Murasaki Shikibu. La fel de ample sunt așa-numitele saga scandinave, un exemplu fiind cea dedicată eroului Starkadr, în variantă latinizată Starcaterus, a cărui soartă amintește cumva de cea a lui Hercule. Mult mai târziu, termenul de saga a fost preluat de un tip de romane ce urmăresc viața unor familii pe parcursul multor generații, ca în cazul ciclului Saga familiei Forsyte de John Galsworthy.
La extrema opusă se situează cele mai concise forme de literatură, printre care am putea să amintim de koan-urile zen buddhiste, niște sofisme care sfidează logica și a căror soluționare are rolul de a-i conduce pe aspiranții spirituali la o formă de revelație. Unii practicanți ai zen buddhismului au meditat o viață întreagă asupra unor koan-uri de genul: „Care este sunetul produs de o bătaie în palme cu o singură mână?” La fel de concisă este poezia japoneză haiku, care în anumite cazuri ar putea să le pară nostimă cititorilor europeni, ca în exemplul următor, compus de faimosul Matsuo Basho: „Broscuța sare într-un lac înnămolit. Pleosc!” Iar din literatura europeană am putea prezenta ca un exemplu de scriere în formă scurtă epigramele lui Marțial, un autor latin din primul secol d.Hr., ale cărui creații satirizează societatea romană și în acest scop nu se ferește să apeleze la un limbaj licențios. Concizia și consistența se îmbină și în preceptele împăratului literat Marcus Aurelius, păstrate peste secole în celebrele sale Meditații.
Romanul Astrée, lansat în secolul XVII de către Honoré d’Urfé, este alcătuit din 60 de volume ce însumează peste 5000 de pagini. Această ficțiune romantică de aventuri cu elemente pastorale este considerată ca fiind unul dintre primele romane importante ale literaturii franceze.
Rămânând la același capitol al celor mai prolifici scriitori, trebuie să-l menționăm aici în mod obligatoriu pe Balzac cu al său ciclu Comedia umană, alcătuit din 100 romane. Marele prozator francez a depus un efort uriaș la realizarea acestei opere de mari proporții, ceea ce i-a adus un prejudiciu considerabil sănătății și, în ultimă consecință, i-a provocat decesul prematur la 50 de ani. Iată diferența esențială între soarta unui scriitor talentat și cea a unui grafoman.
Și Jules Verne a produs un număr impresionant de romane, care i-au făcut pe unii cârcotași să presupună că pentru el ar fi lucrat un întreg artel de autori anonimi. Pe lângă cărțile sale care au stimulat imaginația a nenumărate generații de cititori, marele autor de SF a semnat și multe manuscrise ce nu vor fi recuperate niciodată, fiind distruse de autor într-un acces de indispoziție.
Romanele lui Thomas Mann se remarcă atât prin valoarea lor literară, cât și prin volumul lor impozant, care depășește deseori o mie de pagini, exemple fiind romane precum Muntele vrăjit sau Iosif și frații săi.
Uneori scriitorii apelează la niște surse de inspirație de-a dreptul ciudate. Este cunoscută, de exemplu, povestea lui Samuel Coleridge și a originii poemului său Kubla Khan, al cărui conținut i-a venit în vis. Atunci când s-a trezit, Coleridge a uitat cea mai mare parte a poemului, reușind să imortalizeze doar un scurt fragment care păstrează viziunea unui tărâm străin.
Odată cu apariția curentelor de avangardă au intrat în modă o serie de metode literare extravagante, precum dicteul automat sau colajul suprarealist. Dacă pentru unii poeți precum Rimbaud sau Lautreamont era suficient talentul lor nativ, atunci alți autori ca Antonin Artaud sau William Burroughs își stimulau scrisul cu ajutorul alcoolului și al altor substanțe nocive. Totuși, există o deosebire evidentă între formulele literare inovatoare ale unui Joyce sau unui Faulkner și ceea ce intră în teritoriul delirului pur. În perioada literaturii pulp americane, mulți prozatori tentați de câștiguri facile se așezau la mașina de scris în stare de ebrietate, iar consecințele sunt foarte ușor de imaginat.
Apariția primei mașini de scris comerciale în 1874, iar apoi, a mașinilor de scris electrice, succedate mult mai târziu de așa-numitele procesoare de cuvinte și de programele computerizate de redactare a textelor, aveau să eficientizeze în mod considerabil munca scriitorilor, eliberându-i de povara rutinei și facilitând producția de texte în termene de neînchipuit până atunci. Totuși, după cum vom vedea în continuare, scrisul migălos nu și-a pierdut marile avantaje nici chiar în epoca noastră accelerată.
(Va urma)