Categorii

Parteneri

De la frumuseţe spre urmele morţii sau scurt periplu german

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De la frumuseţe spre urmele morţii sau scurt periplu german

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ
articol: 

Într-o strălucitoare dimineaţă de august din acest an, am plecat din saxonul Leipzig spre Weimar, împreună cu Marga, soţul ei – asiduul traducător, şi din limba română, Roland Erb – şi cu prietena şi traducătoarea mea Julia, pe post de şofer. La propunerea lui Roland, ne-am oprit şi la Naumburg (oraş din Sachsen-Anhalt, landuri în care mai fusesem în 1998, cînd am avut o lectură din primul meu roman la Magdeburg şi Osterburg); la Naumburg urma să vedem străvechea şi celebra catedrală Sfîntul Petru şi Pavel, fondată în sec. al XIII-lea şi inclusă acum în al treilea program de restaurare. Am stat mult acolo, uitîndu-ne la murii înnegriţi (catedrala a ars în sec. al XVI-lea), la vitraliile minunate – dintre care trei erau originale, rezistînd vicisitudinilor a şapte secole! –, la sculpturile de o incredibilă expresivitate înfăţişîndu-i pe Iisus, pe Fecioara Maria şi pe mulţi sfinţi şi donatori. (Printre donatori se numără şi Uta, soţia margrafului Ekkehard II, care a fost luată de către nazişti, săraca, drept model al frumuseţii feminine germane. Anecdotică germană: poate pentru a o apăra de aşa nemeritată „onoare”, la catedrală se întîlnesc în martie, în fiecare an, femei purtînd numele de Uta, ca s-o sărbătorească împreună pe patroana lor. Anecdotică autohtonă: Roland – iniţiatorul traducerii celui de al doilea roman al subsemnatei – mi-a povestit că acum cîţiva ani, cînd a fost vizitat de poeta Marta Petreu împreună cu criticul Ion Vartic, i-a însoţit şi pe ei la această catedrală: Marta ţinea s-o vadă neapărat pe Uta, fiindcă soţul ei îi spusese că seamănă cu marea donatoare de la Naumburg. Nu ştiu care a fost concluzia ei. Iar eu, cum am văzut-o de prea puţine ori pe colega mea şi la intervale foarte mari, nu pot spune cu mîna pe inimă nici că seamănă, nici că nu seamănă.) La final, nu am ratat să vedem şi vitraliile semnate de un notoriu pictor contemporan, Neo Rauch, din capela Elisabethei (fostă contesă de Turingia, sanctificată în secolul al XII-lea)...
 
Pe la prînz – cam înfometaţi, deşi am mîncat cîte un sandwich în parcare –, traversînd înverzita vale turingiană presărată cu uriaşe mori de vînt (mă rog, centrale eoliene), am luat-o spre Weimar, loc mitic pentru mine. În oraş erau însă prea multe lucruri extrem de atractive, iar noi aveam prea puţin timp la dispoziţie şi – cel puţin eu – nu destul suflu ca să le vizităm pe toate în aceeaşi zi: Muzeul Naţional şi casa lui Goethe, Muzeul Bauhaus, Muzeul şi casa lui Schiller, Muzeul Liszt, Arhivele Goethe-Schiller, Biblioteca ducesei Anne-Amalia (mama prinţului Karl-August, al cărui ministru şi prieten a fost Goethe), Arhivele Nietzsche, Biserica lui Herder ş.a. Ca să ne tragem sufletul şi ca să ne hotărîm ce vrem să vedem, am decis că ar fi bine şi omeneşte să facem un scurt popas: aşa că ne-am aşezat la o masă într-o piaţă, celebră prin faptul că în ea se ţine anual Festivalul… Cepei, şi am mîncat cîte un gustos wurst fierbinte cu muştar, asezonat cu o bere rece. Era o zi minunată, piaţa mişuna de lume, o plăcere să stai şi s-o priveşti leneş, cu o bere în faţă...!
 
Nu ne-am îngăduit însă o pauză prea lungă. Am început cu casa în care Goethe şi-a trăit cam ultimii cincizeci de ani de viaţă, intrată în patrimoniul public abia la cam tot atîţia ani după moartea sa (1832): multe şi vaste săli în cele două apartamente, al lui şi al soţiei, Christiane (Sala Galbenă, cu un SALVE! mare sculptat în lemn la intrare, Sala Junonei, Sala cu majolică etc.), zeci de picturi şi sculpturi (destule înfăţişîndu-l chiar pe autorul lui Faust) rămase dintr-o colecţie de aproape 27.000 de obiecte de artă, bucătăria, grajdul cu caleaşca pentru drumuri scurte etc.; nu erau accesibile, decît pentru privit prin gratiile unui grilaj, nici biblioteca, de vreo 6 000 de volume, nici biroul marelui clasic german. Şi nici încăperea de mici dimensiuni, dar impresionantă prin simplitatea ei, în care a murit: un pat îngust acoperit cu o plapumă roşie, o scoarţă ţesută pe jos, alta pe pereţi, un fotoliu, o noptieră. Văzînd fereastra destul de mică şi ţinînd cont că Germania e ploioasă, iar în martie, cînd a murit Goethe, zilele sînt, încă, destul de scurte şi neclare, m-am gîndit la o explicaţie mult mai puţin… metafizică a ultimelor lui cuvinte: „Mehr licht!”: în cameră era prea întuneric, muribundul voia să fie „mai multă lumină”!
 În centrul muzeal de alături, am trecut nu foarte rapid în revistă colecţiile de minerale şi păsări şi tot felul de instrumente cu care poetul făcea experimente pentru studiul luminii şi al culorii. Ne-a plăcut să ne uităm şi noi prin fel de fel de prisme sau instalaţii puse, spre încîntarea noastră, la dispoziţia vizitatorilor. Un singur lucru ne-a nemulţumit pe toţi, deci inclusiv pe prietenii nemţi: în casa şi muzeul Goethe – cum nici în casa şi muzeul Schiller, vizitate ulterior – nu găseai nicăieri nici o explicaţie a lucrurilor expuse: ca să ştii ce vezi trebuia să iei căşti sau să te informezi dinainte din pliante. Ciudată politică culturală…
 
La final, ne-am plimbat prin curtea cu alei şi flori din spatele casei lungi şi galbene, regretînd că timpul nu ne îngăduia să mergem să vedem, la 3 km distanţă, şi Gartenhaus – grădina cu pavilion dăruită lui Goethe de prinţul Weimarului, Karl-August, în care scriitorul a locuit pînă a se muta în casa din piaţa Frauenplan şi unde se retrăgea adesea şi după mutare.
 
***
După vizita la casa şi muzeul Goethe, a urmat cea la casa şi muzeul Schiller, situate pe cea mai frumoasă şi mai bătută stradă din Weimar, care îi poartă numele. Poetul a cumpărat-o, găsind-o ideală pentru el, soţia sa şi cei patru copii ai lor. A şi reuşit să o plătească, în cei numai 3 ani cît a mai trăit. După moartea soţiei (1826), această casă a fost cumpărată de primăria din Weimar, care a făcut în ea primul muzeu de literatură germană. Mie mi s-a părut ceva mai modestă, cu mai puţine camere, cu mult mai puţin mobilier sau obiecte de artă şi cărţi decît a lui Goethe, marele lui prieten. Şi rece, cu holurile enorme...
Recomandate în pliant în mod deosebit pentru vizită sînt biroul, salonul şi sala de recepţie a autorului lui Don Carlos, unde sînt plasate cel mai cunoscut portret al său, pictat în 1791 de Anton Graf, mulajul unui bust şi o gravură (Bătălia de la Bunker Hill) pe care o aprecia mult. Le-am vizitat, fireşte, cu mare emoţie. Dar la fel de interesante mi s-au părut dormitorul soţiei şi alte camere din apartamentul ei, decorate cu desene făcute chiar de Charlotte Schiller şi de copii, bucătăria familiei, lungă şi joasă, plină cu obiecte autentice şi ele, şi... camera secretarului (în acelaşi timp servitor al) poetului.
 
În biserica Sfîntul Petru şi Pavel, da­tînd din 1555 (în care e mormîntul filosofului, teologului şi poetului Herder – alt mare prieten al lui Goethe), Marga, Julia, Roland şi eu ne-am recules în faţa unei enorme picturi a lui Cranach cel Bătrîn, înfăţişîndu-l pe Iisus crucificat, la picioarele căruia, în stînga, erau portretele lui Luther şi al lui Cranach însuşi, acesta din urmă executat de fiul său, şi el pictor...
 
A urmat o plimbare prin oraş. Ne-am amuzat trist cînd am văzut piaţa Teatrului – cu statuile lui Goethe şi Schiller în faţă – dominată de enorme reclame la Coca-Cola. Şi am rîs sănătos descoperind că primăria oraşului ştie să se joace copios: numele pieţei teatrului, Theaterplatz, era scris şi corect, dar şi, în alt colţ al ei, în anagramă: Pheatertlatz, ca şi numele străzii Schiller – Schillerstrasse devenise Stillerschrasse...
 
***
Apoi, la dorinţa mea expresă – şi puţin masochistă, recunosc, după ziua aceea minunată –, am luat-o spre Buchenwald, temutul lagăr nazist, aflat la numai vreo 8 km de Weimar, unde au pierit în cel de al doilea război mondial circa 60.000 de victime – evrei şi nu numai. Am urmat „drumul sîngelui”, prin pădurea de fag (Buchenwald). Cînd am ajuns acolo, se însera, fostele clădiri administrative aveau geamurile întunecate şi nici în cele locuite acum de cetăţeni oarecare nu se vedea încă nici o lumină. Şi muzeul era deja închis. Dar poarta lagărului, cu ceasul oprit la 3,15 – oră la care lagărul a fost eliberat de americani –, era deschisă. Şi, fireşte, etala încă, în broderia ei de fier, inscripţia cinică şi dureroasă „Jedem das seine” („Fiecăruia ce i se cuvine”). Am intrat în lagăr. Barăcile unde stătuseră în condiţii inumane cei condamnaţi fără vină la moarte cumplită de către nazişti nu mai existau, dar locurile pe care fuseseră instalate, nişte lungi alei de pietriş, erau foarte vizibile. După război, în aceleaşi barăci învingătorii i-au aruncat pe nazişti, lăsîndu-i să moară de foame, frig şi epuizare. Moarte pentru moarte...
Ne-am plimbat fără o vorbă, cu ochii în pămînt, prin zona aceea; la un moment dat, ultimele raze de soare au aprins pădurea din jur; cu o privire încărcată de nedumerire şi tristeţe, Julia mi-a spus încet: „Mi se pare ciudat cum de poate fi aici vreme bună!”
Foarte aproape de barăci, în dreapta, se înălţa coşul crematoriului sinistru. În imediata lui vecinătate – ne-a zis tînăra noastră prietenă, care a făcut un stagiu de cercetare de cîteva luni la Buchenwald –, se descărcau lăzile de bere şi proviziile pentru ofiţerii nazişti, cazaţi cu familiile lor în clădirile de peste gardul de fier, adică la doar cîteva zeci de metri. Şi, totuşi, cînd a venit vremea să fie întrebaţi, au spus: noi n-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Ca şi cetăţenii Weimarului, care, după ce lagărul a fost eliberat, au fost obligaţi să meargă şi să vadă ce se întîmplase acolo, la cîţiva kilometri de ei...
 
Am ţinut să vizităm şi impresionantul Memorial din apropierea lagărului. Am coborît şi urcat cîteva sute de trepte; drumul de coborîre, mărginit de pietre în basorelief cu scene de coşmar din lagăr, era el însuşi o istorie a crimei şi a durerii. Pe latura care unea coborîşul de urcuş – latură la capete marcată cu două gropi enorme, al căror scop era să primească rămăşiţele de la crematoriu şi cadavrele –, nemţii de azi au ţinut să cinstească memoria victimelor, ridicînd 18 pietre enorme, cu doar numele ţărilor din care proveneau cei ucişi (România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria etc.) gravate pe ele. Alături, drapelele acestor ţări străluceau viu colorate. Cînd am urcat, cu efort, treptele spre turn, întîmpinaţi de grupul statuar realizat de Fritz Cremer, era deja întuneric.