A scrie este o experienţă care izolează. Foaia imaculată cere imperios solitudinea, această teribilă reculegere din claritatea goală a unei lămpi care îi provoca ameţeli lui Stéphane Mallarmé. El n-a putut trece peste această încercare decât îndepărtând lampa. Iar Kafka, care nu era „nimic altceva decât literatură”, potrivit propriei sale expresii, îi vorbeşte lui Félice de un proiect singular: a te instala cu o veioză, şi cu tot ceea ce ai nevoie pentru a scrie, în centrul unei imense pivniţe izolate. „Nu eşti niciodată suficient de singur atunci când scrii, spune el, atunci când scrii nu este niciodată suficient de linişte în jurul tău, noaptea este încă prea puţin noapte”.
Chiar dacă locuiesc în Paris de aproape douăzeci de ani, am încă impresia că locuiesc în pivniţa unde veioza lui Kafka rămâne aprinsă în permanenţă. Ca să spun lucrurilor pe nume, nu locuiesc într-un oraş, nici într-o ţară, ci într-o limbă. Turca este pivniţa în care mă simt în scriitura mea asemeni sâmburelui dintr-un fruct. Scriu deci în limba maternă şi acest lucru mă linişteşte. Deşi sunt traversat în viaţa mea cotidiană de o limbă franceză care mă bântuie. Uneori, ea reuşeşte să spargă zidurile pivniţei mele şi să declanşeze în scrisul meu un mecanism ireversibil, un fel de despicătură. Nu mai reuşesc, dintr-o dată, să stăpânesc regulile limbii mele. Vreau să spun astfel că limba franceză, acest loc de exil prin excelenţă, începe să-mi structureze frazele, să-mi bulverseze sintaxele în timp ce eu continui să scriu în turceşte. Astfel, rămân atârnat de cuvintele copilăriei mele, pe care practica cotidiană a limbii franceze le-a eliberat în mine, pentru a rezista astfel potopului actualităţii.
Dacă vorbesc despre această experienţă penibilă şi plină de înţelepciune în acelaşi timp, este pentru a sublinia faptul că realitatea poate susţine limbajul literar fără a se reflecta în interiorul acestuia.
De exemplu, foametea din Etiopia a avut asupra mea acelaşi tip de efect. Ştiam că această tragedie atât de larg mediatizată nu putea avea un efect direct asupra scriiturii mele. Ţinea de un cotidian în acelaşi timp apropiat şi îndepărtat. Dar am simţit prezenţa indubitabilă a unei rupturi. Acele creştete mici, pupilele de copii înfometaţi, stomacurile umflate vor locui de acum înainte pivniţa mea, îmi vor îndepărta lampa şi perturba memoria. Strigătele lor în vidul absolut îmi vor aminti oroarea unui limbaj nearticulat pe care nu-l putem auzi decât dincolo de literatură.
Însă corpul meu nu poate suferi împreună cu corpurile acelor copii scheletici, aşa cum nu a putut suferi nici cu tinerii din generaţia mea, morţi de foame în închisorile turceşti. Televiziunea nu i-a putut arăta lumii pe aceştia din urmă, căci nici un ziarist nu a fost autorizat la faţa locului, însă moartea lor se întinde în mine asemeni unei mocirle fierbinţi lăsate de soarele ţării mele. Această moarte atroce îmi tensionează scrisul aşa cum franceza îmi tensionează sintaxa şi provoacă în mine un fel de apetit sacru pentru cuvintele turceşti. Totuşi Sartre a scris cândva că nici o carte din lume nu are greutatea agoniei unui copil care moare de foame. Atunci ce poate să facă literatura? Ce pot face eu, scriitor turc locuind în Franţa, dacă acele morţi de copii sunt pentru conştiinţa mea ceea ce exilul este pentru limbajul meu? Ştiu că nu scriu cu conştiinţa, ci cu cuvinte. Şi că totuşi cuvintele nu au ţinut de foame nimănui. Deci ce pot face? Ei bine, trebuie să continui să scriu fără să-mi închipui totuşi că cuvintele mele s-au transformat în sabie. „Acum îmi cunosc neputinţa”, scria Sartre cu privire la acei scriitori pe care-i credea „angajaţi”. „Dar ce contează? – creez şi voi continua să creez cărţi, trebuie să o fac”. Foametea seceră populaţii dezmoştenite şi deşertul progresează în fiecare zi câte puţin. Trebuie deci să continuăm să scriem chiar dacă nu descriem progresia deşertului.
Aici l-am văzut pentru prima oară pe Sartre, la cafeneaua La Liberté, unde scriu acum aceste rânduri. Era aşezat în faţa unui ulcior cu vin roşu, pe care chelnerul nu reuşea să-l umple la fel de repede pe cât îl bea maestrul. Aflasem cu câteva zile înainte că-şi pierduse vederea, el, filosoful, clarvăzătorul prin excelenţă. Să nu mai poţi scrie, nici să începi o frază şi nici să o termini, să nu mai poţi şterge nici un cuvânt... ce infern! Ce infern să fi putut citi toată viaţa şi să trebuiască acum să te mulţumeşti cu lectura altora! O carte, chiar dacă nu are nici o influenţă asupra realului, poate sălăşlui o lume întreagă. În timp ce ochiul parcurge semne negre pe o hârtie albă, spaţiul se măreşte, uşile caselor, oraşelor, vieţilor  încep să se deschidă, oamenii se predau. Îmi aduc aminte că bunica mea citea doar Coranul, parcurgând paginile fără a înţelege cu adevărat ce citea. Cu creştetul acoperit de un voal alb, se aşeza cu picioarele încrucişate pe sofaua din salon: „Bismillahirahmanirrahim...” [...] Pe atunci, semnele negre pe o hârtie albă nu dădeau sens lucrurilor. Sensul avea să vină odată cu vocea tatălui meu, mai târziu, când m-a învăţat să citesc.
Când am citit Cuvintele lui Sartre, în penumbra unei clase din Liceul Galatasaray, din Istanbul, mi-am spus că într-o zi voi scrie cu propriile mele cuvinte, fără să bănuiesc atunci că, scriind, voi deveni nefericit. Ştiu acest lucru azi şi este deja aproape un loc comun: în literatură, cel care pierde câştigă. În mod curios, scriu acest text, primul text pe care îl scriu direct în franceză, în cafeneaua La Liberté, de pe bulevardul Edgar Quinet, unde locuia Sartre. Şi dacă există un cuvânt care mă bântuie în acest moment, odată cu spectrul lui Sartre, îl voi scrie în franceză, căci îmi arde buzele atunci când îl pronunţ în turceşte. Nu îl scriu pe caietele mele de şcolar şi nici „pe speranţa fără amintiri”, cum spune poetul, ci pe absenţa de timp. A trebuit să părăsesc Istanbulul fără speranţa de a mă întoarce vreodată, şi, odată aflat pe acest pământ al exilului, separat de ai mei şi tăiat de limba mea maternă, a trebuit să rătăcesc cu mândrie din oraş în oraş pentru a înţelege sensul profund al acestui cuvânt: liberté. Astfel, îl scriu în franceză pentru că mi-a fost mult timp dificil şi chiar imposibil să-l scriu în turceşte şi să-l las să apară în cărţile mele interzise în Turcia. Acum sunt din nou autorizate şi pot să mă întorc când vreau, dar până când? Până când voi putea să mă tot întorc la Istanbul şi să ating în trecere cele trei mări ale sale, ca şi zbuciumul tulbure al Cornului de Aur, să mângâi turnurile oraşului meu, domurile, minaretele sale, să-mi frec faţa de ziduri, de pereţii înnegriţi, până când voi putea îmbrăţişa cele două maluri ale Bosforului, ca două buze întredeschise, să-i escaladez colinele, să mă odihnesc, într-un final, la umbra platanilor săi? Acest cuvânt, „liberté”, îl scriu în franceză, căci i-l datorez Franţei, căci m-a primit atunci când la miezul nopţii, pe tancuri, lupii penetrau în oraşul meu. I-l datorez şi tatălui meu, profesor de franceză, a cărui voce care s-a stins prea repede răsună încă în mine: „Într-o zi vei scrie”.
Îmi amintesc încă de acea zi de octombrie când am semnat primul meu contract la un editor francez, „vesel ca un copil”, cum spunea Yahya Kemal, ultimul poet otoman, care nu vorbea însă de tinerii scriitori, ci de cavalerii turci care traversau Dunărea. Se întâmpla chiar înainte de lovitura de stat din 12 septembrie 1980 şi descriam, ca din întâmplare în prima mea carte tradusă în franceză, perioada de represiune care a urmat unei alte lovituri militare de stat, cea din 12 martie 1971. Persoana care m-a primit m-a întrebat de ce nu scriu direct în franceză, dacă stăpânesc atât de bine limba. Mărturisesc că am rămas perplex.
- De ce îmi puneţi această întrebare?
- Ne-ar evita cheltuielile de traducere...
Din nefericire, de la publicarea unei Lungi veri la Istanbul de către această „prestigioasă editură”, continui să cost mult editorii mei francezi şi mă întreb dacă nu ar trebui să răspund într-o zi acestei provocări.
Şi a mai existat un moment anecdotic în peripeţiile mele cu limba lui Descartes. Eram la Viena, la un congres al scriitorilor din exil. Pentru a sublinia ataşamentul meu faţă de limba turcă, am declarat subit că nu poţi să schimbi limba aşa cum schimbi o femeie, ştiind că ar fi trebuit de fapt să spun „cămaşă” în loc de „femeie”. Un scriitor care-şi schimbase limba, dar niciodată femeia, protestează: „Sunteţi aici ca să vorbiţi despre experienţa exilului dumneavoastră, şi nu despre practicile sexuale! Dar vă înţeleg. Vă prefaceţi că vă apăraţi limba maternă, când de fapt propovăduiţi poligamia strămoşilor dvs., care au atacat de două ori acest oraş!”
În acea zi am înţeles că, pentru o dată în viaţă, eu eram de fapt cel atacat şi că trebuia să mă apăr cu orice preţ prin limba strămoşilor mei!
__________
Les mots de l’exil (Cuvintele exilului) – fragment din volumul de povestiri Le dernier tramway (Ultimul tramvai), éditions du Seuil, 1991, încă netradus în limba română).
 
Traducere de Iulia Badea Guéritée