Categorii

Parteneri

Cuvintele care cheamă poezia

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cuvintele care cheamă poezia

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 

A situa poezia lui Leo Butnaru în cadrul propriei creaţii poetice e o întreprindere sisifică, dacă nu imposibilă. Poetul însuşi renunţă să dea nişte indicii bibliografice sau critice în recentul său volum de versuri, Jefuindu-l pe Picasso (2011), de aceea apare ca şi cum de la zero, ca şi cum poetul negându-şi pletora trecutului, tăindu-şi punţile care îl leagă în primul rând de propria poezie şi încercând un soi de inocenţă literară: contează doar poezia aici şi acum.
Volumul debutează cu un pseudo-haiku pe post de motto: în locul clarobscurului imagistic japonez vom găsi un adagio de tip cartezian. Unele poeme din interiorul cărţii se vor asemăna cu cel liminal prin condensare şi reducerea la o idee transparentă: Acolo…, Deocamdată, Cu gândul la Daniil Harms ş. a. Prevalează totuşi poemul mare, puternic impregnat dacă nu de epic atunci măcar de prozaisme aşezate într-un context metafizic, care necesită spaţiu. Şi poemele se întind în lungime şi lăţime. În plus, poetul se complace în exerciţiul lingvistic, practicat în suitele sale de virtuozitate, care îl concurează pe Emilian Galaicu-Păun.
Leo Butnaru intertextualizează mult, dar nu se limitează numai la unele repere (occidentale sau de altă natură) şi nici nu plonjează în aria unei singure tematici, după modelul minimalist. Registrul său este larg, ceea ce îi permite să utilizeze întreaga panoplie a vocabularului limbii române (cu excepţia, poate, a vulgarismelor excluse din circuitul său) şi numeroase răsuciri sintactice.
Sosit dintr-o poezie sovietică, în care tema patriei era cvasi-obligatorie din cauza fie a unor factori externi împingând tema până la ritual, fie a unor resorturi intime, compensatorii, Leo Butnaru nu caută, ca reacţie legitimă de apărare, să respingă tema considerată suprasaturată. Imn încearcă să situeze eul creator şi patria lui, utilizând un limbaj excesiv abstractizat de esenţă nichitastănesciană, într-o „Supra-patrie/ în sfera îngerilor-acordori ce acordă orga lumilor şi luminilor”. Cum vedem, poemul e şi un joc de cuvinte, care va fi ipostaziat ulterior chiar în acest poem. Pe lângă perechile deja citate (orgă-acordori sau lume-lumină), vor fi manevrate şi altele: muzica sferelor, sfera înaltă, sfera de influenţă. Definiţia rece, calculată („Armonia ca vibraţie a ceea ce coincide cu respiraţia muzicii/ propriu-zise”) şi metafora etajată, crescută din resursele propriului context („din ciorchinele ce izvodeşte muzica sferelor/ de fluenţă armonică ce nu poate fi confundată cu sfera de influenţă/ ci doar coincide cu sfera înaltă care ţi se acordă ţie şi patriei tale!), circumscrise stilului solemn, ceremonios, sunt vestigii­le ce se recunosc în perimetrul poemului ermetic.
Dacă Imn este poemul ce păstrează în linii mari trăsăturile genului, Peste graniţă este un anti-imn. Obiectul său este statul, a cărui descriere porneşte probabil de la o experienţă şi sfârşeşte cu o spaimă redată la scară kafkiană. Epigraful din Hlebnikov îi imprimă textului o alură avangardistă de protest anarhic: „acesta, statul/ e cel mai indicat să-l bagi în mă-sa”. Ţinând seama de realitate, poemul este mai degrabă ecoul unor lecturi.
Motivul patriei dovedeşte unele mutaţii produse în percepţie: atât în trecut, cât şi în prezent poetul operează cu două patrii: dacă în perioada sovietică una era cea întinsă (până la Kamceatka), impusă din afară, cu caracter totuşi formal(izat), alta era cea mică, obiect al afecţiunii adevărate. Acum termenii ecuaţei poartă alte conotaţii: o patrie e obiectul unei dăruiri abstracte, cealaltă e statul, impersonal şi hulit.
În chiar primele poeme descoperim translaţiile asociative de forme şi sensuri, care se vor înmulţi pe parcurs, pentru că miza poeziei lui Leo Butnaru nu constă în inefabilul unor stări sau sensibilităţi, ci în jocul de-a construcţiile şi de-a cuvintele, ca posibilităţi de enunţare a poeticului. Or, pe altă cale, aceste inovaţii de ordin lingvistic derivă din discursul încărcat al autorului. Sentimentalul şi, implicit, biograficul sunt epurate din materia textelor, fiind considerate corpuri străine şi ingrate.
Poemul Anume reprezintă un bun exemplu al felului în care poetul pune în mişcare tumultuoasă întreg arsenalul de imagini fantasmagorice sau culturale încercuite de exerciţiul lexico-semantic, fonematic sau grafic. Aceste mijloace sunt atât de diverse, încât pot deveni ilustrative nu numai în scop didactic pentru elevi şi studenţi:
1. Crearea de cuvinte şi forme (un fel de hapax legomena): „jur-împrejurimea”, „mut-sorbitor”;
2. utilizarea în acelaşi context a cuvântului-bază şi a derivatului său: „seară tot mai înserată”, „cercuri-încercuri”;
3. superlativul stilistic, intensificator: „negru-cărbune”;
4. jocul paronimic: „nu şi… propaganda/ ci doar propagarea”;
5. jocul variantelor: „oricum prin/din lume” (variantă prepoziţională), „lucru deja (a) pus” (variantă a formelor gramaticale).
Acestor procedee li se vor adăuga altele noi. Ca dovadă apropiată e că celălalt poem din carte se numeşte Înserarea şi sarea. Titlul nu este gratuit: de la motivul recurent al amurgului, „suflu cu care/ au început deja un miliard de poeme din/ toate Cântările cântărilor”, se ajunge abil la „sacralitatea sării întru ne-stricăciune, dăinuire/ gust bun şi sapienţă”, ca poemul să se încheie cu o scenă uşor senzuală, creată din amalgamarea celor două simboluri pomenite în titlu: „iubita sărutând mâna poetului-rege nu pentru că o hrăneşte/ ci pentru că o mângâie…”.
Spiegel im Spiegel este construit interesant şi, la fel, ilustrativ în plan didactic. Poemul începe cu etalarea unui eu individual, la persoana I: „ascult Oglindă în oglindă”, ca, în final, să se treacă la persoana a II-a: „şi tu nu înţelegi decât un singur lucru uimitor: nu mai eşti/ transparent pentru tine însuţi”. Modificarea registrelor e făcută pentru a accentua un reproş. În interior, poetul utilizează alte mărci ale subiectivităţii, deşi poemul creează impresia unui discurs neutru: adverbul parcă redă aparenţa, versul „o conştiinţă s-ar oglindi în altă conştiinţă” transcrie subiectivitatea unei percepţii sau viziuni.
Eul liric este divers de la persoana I până la persoana a IV-a. De multe ori impersonalizat, lirismul se descoperă în alte mărci decât pronominale sau verbale: retorisme, elemente incidente, paranteza subiectivă, descrierea, silogismul etc. În general, accentul e mutat de pe subiect pe obiect. Eul artistic nu se scrutează, deoarece „când mă autoexaminez/ …simt că acolo/ în interiorul meu/ se mişcă ceva: e …/ autodistrugerea…” (Plus de atenţie). Eul colectiv, rar, e înzestrat cu trăsături generice: „oricât am spera şi am tot amâna – amin/ nu mai apare un nou continent” (Rocade).
Majoritatea poemelor din volum sunt datate, fără a fi respectată o cronologie, poate pentru a crea impresia de operă diaristică aleatorie. Nu este însă un jurnal pasional, ci unul de idei şi lecturi.
Leo Butnaru are nevoie de mai multe cuvinte pentru a da respiraţie poemului, chiar dacă nu este o regulă absolută. Pe această suprafaţă spaţioasă a poemului, în care cuvintele se regăsesc şi se resping neaşteptat, paralelismul cu Galaicu-Păun este ca şi inevitabil: „Însă întru continuitate doi peşti arcuiesc principiile vieţii/ perechea de semiluni din carne cu solzi Yang şi Yin/ două mici cavităţi şi cavatine doi mormoloci de balene/ chirciţi pentru ca omul-insul-pretinsul/ să nu fie supra-extra-sine-întinsul” (Yang şi Yin: necurmatul suspans). Sunt doar simple zone de comunitate/continuitate stilistică. La autorul Yin Time-ului este vizibilă, în versurile sale cerebrale, o distilare a emoţiei, iar, începând cu ABC-Dor, experimentări curajoase în câmpul erotico-sexist. Leo Butnaru face parte dintr-o altă generaţie creatoare, care se fereşte a căuta în tern şi trivial.
Jocurile la care se dedă Leo Butnaru îl aduc în pragul poemului ludic şi parodic. De exemplu, Plus de atenţie. Dar odată această cotă atinsă, poetul nu se avântă mai departe, în maniera ludicilor postmodernişti. El revine la matricea sa, înfăţişând un poet grav, distant, livresc. Nu-şi asumă (şi) statutul de parodist. Nu face stil din dinamitarea stilurilor. Acele câteva apeluri la avangardistul Hlebnikov reprezintă mai degrabă motive de meditaţie în stilul său gongoric decât dorinţa de a se juca poetic. Poetul e preocupat de facerea şi desfacerea la nesfârşit a păpuşii ruseşti: „Peisaj imaginându-se pe sine/ văzându-se altfel decât îl vedem noi/ cei care, la rândul nostru, imaginându-ne pre noi/ ne vedem altfel decât suntem în realitate” (Peisaj cu pomul vieţii).
Există câteva începuturi extraordinare de poeme (Stalker 0, Între poeţi, Aproape orb, Din nou în Nord ş. a.), dar care sunt lipsite de un final pe potrivă: sunt tulburi sau fără tensiunea necesară. Toate aceste texte par a fi nişte eboşe pentru Filmografie Bergman, poem antologic, de departe cel mai bun în carte. Sunt prinse stilul cineastului genial, timpul în care s-a produs. Pe scurt, un portret al artistului în tinereţe. Nu numai că percepţia este vie, dar şi bine exprimată, cu mijloace adecvate, nici economicoase, capabile uneori să degenereze în sărace, nici abundente, suficiente uneori să devină peiorativ-logoreice: „Pe atunci mi-am zis că în Bergman e naraţiune de Cehov dusă mai spre nord/ mai încetinită şi, concomitent, mai extinsă, amplificată/ ca o atenuare până la istov, până la deplina sleire.// Îndelungi şi extenuante discuţii vizuale acompaniate de ţiuitul în urechi de la/ încordarea imposibilităţii de a desluşi sensul, acesta – vag/ ca pata-harta roşie-vineţie după ce Maria sparge paharul cu vin/ pe faţa de masă din conacul moşieresc.// Sigur, acolo era şi ceva din tratatul de descompunere/ Cioran părându-mi să aibă feleşag scandinav/ uneori şi el făcând bine sufletului precum un Bergman sumbru/ de o intimitate maladivă şi atât de distantă de oricare alte intimităţi;/ o intimitate ca o milostivire împăgânată/ aidoma frumuseţii de femei neîndemânatice (cazul cu paharul spart)/ uşor bărbătoase, uşor butucănoase/ uneori crude până la exasperare unele cu celelalte/ ca într-o nordică Bernarda Alba ce-şi scrie prescripţiile// … în final venindu-ţi să zici: ia-mă de mâini/ şi încălzeşte-mă puţin…”. Nicăieri într-un poem integral poetul nu va atinge asemenea supleţe.
De ce volumul a fost intitulat aşa aflăm din poemul Un jaf. Dar cum critica explicativă a poeziei este dificilă, mai bine să apelăm la un sfat conţinut chiar în acest text: „pentru lectură suplimentară (la acest poem) vă propun/ „Amintirile unui negustor de tablouri” ale lui Ambroise Vollard/ (Ed. Minerva, 1993) (…) carte care însă iată îmi dă un final de poem despre jefuirea lui Picasso”.
Leo Butnaru rămâne, prin cele mai reuşite poezii ale sale, un poet interesant şi fixat într-un trend anume, acela pe care îl crede că i se potriveşte, pe moment, cel mai bine.
______
Leo Butnaru, Jefuindu-l pe Picasso, Editura Vinea, Bucureşti, 2011

auxlnqe

auwlqkin auxlnqe