articol: 

Între apariţiile istoriografice din ultimul timp, volumul pe care îl comentez astăzi merită o semnalare specială. Editat de doi foarte cunoscuţi istorici (Victor Neumann, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, şi Armin Heinen, profesor la Universitatea din Aachen), el reuneşte textele prezentate în cadrul celei „dintîi conferinţe internaţionale dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbajele social-politice româneşti” şi propune specialiştilor români un domeniu de cercetare care este acelaşi cu tema conferinţei tocmai menţionate: structura conceptuală a limbajului social-politic. Potrivit este să spun că profesorul Neumann este, împreună cu profesorul Heinen, şi fondatorul, la Timişoara, al unei şcoli doctorale internaţionale, unică, dacă nu mă înşel, în România, al cărei profil este, de asemenea, istoria conceptuală. Conferinţa internaţională la care m-am referit a fost organizată în acest cadru.
Explorările româneşti în istoria culturii – fie mai vechi, fie mai recente – nu au fost cu totul străine de cercetarea conceptelor. Acest lucru trebuie precizat de la bun început, pentru a se înţelege că apariţia editorială la care mă refer nu constituie, în această privinţă, o noutate absolută (de altfel, editorii nici nu pretind aşa ceva). Studiile regretatului Al. Duţu, cele ale lui Al. Zub şi Ştefan Lemny şi, după 1989, cîteva dintre textele lui Sorin Antohi (citaţi, cu toţii, în paginile prezentei cărţi) stau mărturie pentru interesul ocazional al istoricilor noştri faţă de limbajul social-politic autohton, examinat, întotdeauna, în corelaţie cu începuturile modernităţii. E drept că o preocupare sistematică în această direcţie nu a existat la noi pînă acum şi este meritul editorilor cărţii şi al celorlalţi autori de a o reactualiza.
Modelul urmat de profesorii Neumann şi Heinen este – cum au înţeles-o, deja, cei familiari cu istoriografia europeană – binecunoscuta Begriffsgeschichte, în traducere, istoria (germană a) conceptelor. Paternitatea ei îi aparţine lui Reinhart Koselleck şi are ca punct de pornire un fenomen care, acum, la circa patru decenii de cînd a fost observat de istoricul german, apare aproape banal: mutaţia produsă de filosofia Luminilor în vocabularul social-politic german (adică în perioada trecerii de la Vechiul Regim la modernitate, interstiţiu caracterizat de Koselleck ca un Sattelzeit – un „timp intermediar”). În sensul complex pe care i l-a atribuit autorul, „mutaţia” are deopotrivă un aspect cantitativ şi unul calitativ. Aspectul cantitativ se referă la îmbogăţirea terminologică petrecută în acest interval, ca urmare a nevoii resimţite de oamenii timpului de a descrie o realitate aflată într-o rapidă prefacere. Aspectul calitativ – considerat de Koselleck cel mai important – priveşte sensurile noi – dar, adesea, multiple şi contradictorii, adică vechi şi noi – ale conceptelor tradiţionale, care, în contexte istorice de tranziţie, de tipul celui menţionat, devin, ele însele, factori de schimbare, în măsura în care contribuie la prefacerea structurilor de gîndire sau accelerează acest proces. Tocmai aici, în aspectul semantic al transformării vocabularului (şi, aş adăuga, al preschimbării cuvintelor în concepte) se întrevede însemnătatea a ceea ce Reinhart Koselleck a numit Begriffsgeschichte: examinînd conceptele social-politice în inserţia lor contextuală (deopotrivă istorică şi textuală) şi, totodată, modul cum au fost acestea utilizate de-a lungul timpului, istoria conceptuală a avut marele merit – o spun cu cuvintele lui Enzo Traverso – de a-i face pe istorici „conştienţi de instrumentele cu care lucrează” şi de a-i îndemna să deconstruiscă termenii prin care oamenii îşi interpretează şi îşi reprezintă epoca în care trăiesc (cf. L’histoire comme champ de bataille. Interpréter les violences du XXe siècle, Paris, Éditions La Découverte, 2011, p. 14).
Nu pot detalia aici întreaga istorie a ... istoriei conceptuale, în felul în care a teoretizat-o şi practicat-o Reinhart Koselleck. Două sau trei lucruri ar mai fi, totuşi, de adăugat. Mai întîi, că acest tip de cercetare nu are nimic în comun cu aşa-numitul linguistic turn, pe care îl precede cu numai cîţiva ani şi de care îl desparte o interpretare preponderent obiectivistă a limbii, cum ne-o arată, între altele, şi faimosul Geschichtliche Grundbegriffe. Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland, marele proiect editorial, menit să dea consistenţă acestui program ştiinţific, desfăşurat de-a lungul a peste un sfert de secol (1972-1997) de Koselleck, Otto Brünner şi Werner Conze. În al doilea rînd, examinarea duratei din perspectiva vocabularului are o utilitate explicativă indiscutabilă: trasînd o secţiune precisă prin straturile semantice ale conceptelor social-politice, ea pune ca într-o amplă epură succesiunea epocilor istorice, sugerînd, adesea, constante şi tendenţialităţi (respectiv mutaţii) culturale, intelectuale şi mentale nu imediat decelabile prin investigaţii de altă factură. Este de discutat dacă şi cît sînt de reale aceste coerenţe transistorice. În orice caz, lucrurile par să se petreacă în această privinţă ca şi cum, pentru a facilita înţelegerea rapidă, în primă instanţă, a diverselor procese şi fenomene istorice, cercetarea conceptelor ar comprima timpul, „ştergînd” specificitatea interstiţiilor sale succesive.
Nu ştiu dacă această particularitate (aşa cum o înţeleg eu) este, parţial sau în totalitate, proprie modelului istoriografic german al istoriei conceptuale. În orice caz, ea inspiră puternic volumul pe care îl comentez, iar acest lucru ridică, după părerea mea, o serie de probleme.
Se cuvine, mai întîi, să notez că selecţia conceptelor specifice limbajului social-politic şi juridic românesc din secolele XVIII-XIX pînă astăzi, operată de editori şi autori, este judicioasă şi relevantă. Fie că este vorba de conceptul de educaţie în gîndirea iluminist-romantică a românilor din Transilvania (Iacob Mârza), de conceptele de patriotism (Klaus Bochmann), liberalism (Keith Hitchins), democraţie/democrat/democratizare (Wim van Meurs), progres (Angela Harre) şi proprietate (Dietmar Müller), de noţiunea de Europa (Hans-Christian Maner) sau de conceptul de constituţie (Edda Binder Iijima), de stilul naţional în istoriografia artistică (Ruxandra Demetrescu) sau de caracterul naţional în tradiţia intelectuală românească (Balázs Trencsényi) şi – ca să închei enumerarea – de termenii de „neam” şi „popor” (Victor Neumann), „totalitarism” (Victor Neumann), „politică”, „om de stat”, „om politic”, „politician” (Armin Heinen) şi de omniprezenta noţiune a „tranziţiei” (Mirela-Luminiţa Murgescu, Bogdan Murgescu), conceptele reţinute în volum sînt, invariabil, reprezentative pentru vocabularul social-politic din spaţiul românesc, în modul în care s-a cristalizat acesta sub dubla înrîurire a Luminilor şi romantismului. Studiile introductive în problematica istoriei conceptelor, semnate de Victor Neumann (Este utilă rescrierea istoriei României? Evoluţia conceptelor social-politice şi alternativele interpretative), Armin Heinen (Elaborarea istoriei României: dezbateri metodologice) şi Alexandre Escudier (Semantica istorică, modernitatea politică şi istoria României, 1780-1939. Cîteva consideraţii), constituie o utilă punere în temă cu specificul întregului demers, iar două texte complementare, subscrise de Armin Heinen şi Gheorghe Schwartz, chiar dacă nu se referă strict la istoria conceptuală, nu distonează cu ansamblul, ci îl întregesc cu o serie de consideraţii utile.
Acestea fiind spuse, critica de principiu pe care mi-aş lua libertatea să o fac în privinţa metodei de analiză a unora dintre conceptele prezentate în volum se referă la precara (dacă nu de tot absenta) lor istoricizare. Ca să fiu şi mai clar, impresia mea este că unii autori nu ţin cont în suficientă măsură de specificitatea temporală a termenilor analizaţi, de inserţia lor într-un anumit context istoric şi cultural, iar comprimarea duratei, care rezultă de aici, îi face să deducă din evoluţia conceptelor discutate o serie de constante sau tendenţialităţi care sînt înşelătoare.
Cel mai flagrant exemplu în acest sens mi s-a părut studiul despre conceptul de progres al Angelei Harre (cf. Conceptul de progres: relaţia conflictuală dintre liberalism şi intervenţia statală). Las la o parte faptul că autoarea restrînge această noţiune doar la sensul său economic
(p. 174), cînd se ştie că ea oglindeşte, de fapt – cum a arătat, recent, Frédéric Rouvillois (cf. L’invention du progrès, 1680-1730, Paris, CNRS Éditions, 2010) – o veritabilă răsturnare a însăşi modului de a înţelege evoluţia lumii şi a fiinţei umane. Mă limitez doar să constat că, neţinînd cont suficient de contextele istorice diferite în care s-au manifestat gîndirea şi practica economică românească din secolul al XVIII-lea pînă în 1989 (căci acesta este interstiţiul în care se înscrie analiza!), autoarea sfîrşeşte prin a conchide, nici mai mult, nici mai puţin, că „gîndirea progresistă românească a evoluat pe o spirală a radicalizării intervenţiilor statale, care s-a finalizat cu economia planificată de tip sovietic” (p. 175). Şi mai departe: „Dacă privim retrospectiv diferitele modele de dezvoltare şi opţiunile de progres, se conturează imaginea unei continuităţi uimitoare. Economia planificată de tip sovietic pare că se încadrează într-un şir de radicalizări, care au sfîrşit în cele din urmă printr-o confiscare a oricărei iniţiative economice de către stat.... Economia socialistă planificată apare în acest şir doar ca ultimul pas consecvent al unui intervenţionism statal, deja evident în politica economică românească încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea” (p. 192-193). Mie nu mi se pare deloc că politica intervenţionistă a guvernelor liberale din perioada interbelică ar fi fost „continuată” de planificarea de tip socialist (altfel spus, că în spiritul lor, cele două ar fi identice sau asemănătoare) şi nici că acest mod, teleologic, de a înţelege istoria conceptuală este fidel metodologiei lui Koselleck. Nu mai insist asupra altor consideraţii, de acelaşi tip, ale autoarei (desfiinţarea „iobăgiei” de către Cuza – p. 181 – „opţiunea [industriaşilor] pentru industrializarea României împotriva democraţiei”, p. 185), care, deşi trădează lecturi solide şi o familiaritate profundă, demnă de tot respectul, cu istoria şi istoriografia românească a modernităţii, ignoră sistematic cerinţa contextualizării istorice.
Aceeaşi observaţie trebuie făcută, la fel de amical, şi în legătură cu textele semnate de primul dintre editorii volumului, dl Victor Neumann (mă refer îndeosebi la Neam şi popor: noţiunile etnocentrismului românesc şi Conceptul de totalitarism în limbajele social-politice româneşti). Succint expusă, teza comună a ambelor studii (care reproduc unele idei mai vechi ale dlui Neumann) este următoarea: definirea identităţii colective româneşti la finele secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor în termenii etno-naţionalismului (prin conceptele de „neam”, „popor”, „naţiune”) s-a prelungit în deriva naţionalist-xenofobă, mistică şi antisemită a celei mai mari părţi a elitelor şi păturilor populare din România primei jumătăţi a secolului XX, supravieţuind, cu bemolurile de rigoare, şi în postcomunism, cum ne-o arată unele stereotipuri identitare contemporane şi, în egală măsură, limbajul social-politic actual, de factură predominant neoconservatoare. Interstiţiul fascist din perioada războiului şi cel al totalitarismului comunist nu au făcut decît să potenţeze această malformaţie congenitală a spiritului identitar românesc, ambele ideologii nutrindu-se din el. Ar fi putut lua, această evoluţie istorică, un alt sens? Da, răspunde autorul, dacă intelligentsia românească a celui de-al XIX-lea veac nu ar fi preferat, „în locul modernizării culturale şi maturizării sociale şi identitar-politice ... contaminarea cu idealuri europene greu digerabile” [sic!] (p. 414). „Promovarea teoriei etnicităţii – crede dl Neumann – probează atracţia [acestei intelligentsii] pentru construcţiile imaginare şi ignorarea cunoaşterii datelor concrete ale istoriei, a ideilor şi factorilor contribuitori la geneza statului modern european” (p. 384), iar folosirea, în cultura română, a termenilor „neam, etnie şi popor arată – tot în opinia autorului – preferinţa pentru figuri simbolice, nu şi pentru ideea de organizare a convieţuirii umane. Aşa se explică – continuă dl Neumann – de ce conceptul de naţiune primeşte o înţelegere din care concretul social – individul – dispare sau este falsificat. De aici pînă la experimentele totalitare – conchide el – nu e decît un pas” (p. 385). Soluţia întrevăzută de dl Neumann pentru a pune capăt acestei păguboase continuităţi constă, nici mai mult, nici mai puţin, decît în rescrierea istoriei naţionale „prin însuşirea limbajelor politice similare societăţilor avansate ale Uniuni Europene” (p. 29). Tocmai în aceasta constă, afirmă dl Neumann, utilitatea introducerii istoriei conceptelor în istoriografia română: clarificînd evoluţia semantică a termenilor de bază ai vocabularului social-politic autohton, ea indică necesitatea unei schimbări radicale a modului în care ar trebui gîndită şi scrisă, de aici înainte, istoria României.
Nu pot nega – nimeni nu poate – că, în privinţa modului în care s-a declinat, în România, identitatea colectivă din secolul al XIX-lea pînă astăzi, există o anumită stabilitate semantică. A constata acest lucru este una, dar este cu totul altceva să deduci de aici o continuitate liniară a conceptualizărilor, care ar străbate epocile şi perioadele, ca un adevărat – cum se spunea în propaganda de pe vremuri – „fir roşu” ideatic. Faptul că România a experimentat două regimuri totalitare (fascismul şi comunismul) nu poate fi pus pe seama definiţiei identităţii colective, aşa cum s-a cristalizat aceasta cu două veacuri mai înainte. Mai întîi, pentru că nici alte state – ca, bunăoară, Franţa, unde, după părerea exagerată a dlui Neumann, ar fi luat naştere un concept exclusiv individualist-civic al naţiunii – care nu au avut aceeaşi tradiţie intelectuală ca a românilor nu au fost ocolite de contaminarea durabilă cu ideologiile de extremă dreapta. În al doilea rînd, pentru că modul cum se declină în totalitarism identitatea colectivă nu este cîtuşi de puţin identic cu conceptualizarea aceleiaşi identităţi în „secolul naţiunilor”. Între altele, lipseşte un ingredient esenţial: rasismul. Numai ignorarea istoricităţii fenomenului identitar şi a semanticii cuvintelor care îl exprimă în epoci diferite îl poate face pe dl Neumann să susţină enormitatea (fie-mi iertat cuvîntul) unei „obsesii a purităţii rasiale” la Damaschin Bojincă şi Moise Nicoară (p. 390) sau, încă şi mai tare, să afirme că implicaţiile rasiste ale termenului de neam „au devenit părţi componente ale ideologiei politice prin limbajul oral şi scris profesat de românii ardeleni, mai întîi, şi de cei din Vechiul Regat, mai apoi” (p. 398).
Ceea ce i-aş reproşa, amical, dlui Neumann este o lectură esenţialistă a conceptelor; o lectură care, punîndu-le în surdină istoricitatea, stabileşte între expresiile lor textuale continuităţi falacioase. Citind consideraţiile autorului referitoare la noţiunile de bază ale etnocentrismului românesc, nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte de faimoasa dezbatere a Sonderweg-ului: teoretizat în anii ’50 de emigraţia intelectuală germană din S.U.A şi preluat, apoi, şi de istoricii din fosta R.F.G., acest concept sugera faptul că istoria modernă a Germaniei a urmat un „drum specific”, autoritarist, antiliberal şi antidemocratic, ce a condus ineluctabil la tragica experienţă a regimului nazist. Abia analiza comparativă a modernizării germane în context european, întreprinsă sistematic, cu începere din anii ’80 ai secolului trecut, de Jürgen Kocka şi istoricii Şcolii de la Bielefeld, a nuanţat simţitor această judecată, relativizînd-o în oglinda experienţei istorice a celorlalte societăţi din partea de apus a continentului.
Aceeaşi perspectivă comparată (complet absentă, din păcate, în paginile volumului pe care îl comentez) ar fi fost capabilă să evidenţieze faptul că definiţia „colectivistă” şi „etnicistă” a identităţii naţionale româneşti (cum o caracterizează dl Neumann) a luat naştere la finele secolului al XVIII-lea şi începutul veacului următor în termenii unei conceptualizări absolut normale pentru împrejurările istorice din acel moment nu numai din Europa Centrală şi de Sud-Est, ci şi din partea de apus a continentului. Elitele intelectuale ale timpului din Transilvania şi Vechiul Regat nu au fost în situaţia de a „opta”– cum afirmă dl Neumann – între o „modernizare culturală”, dublată de o „maturizare socială şi identitar-politică” şi, pe de altă parte, „contaminarea cu idealuri europene greu digerabile” (p. 414); altfel spus, între o definiţie „modernă” a naţionalităţii şi una – colectivistă, etnicistă, pe scurt, închisă – pe care autorul o consideră greşit, după părerea mea, de factură premodernă (p. 387). Aceasta era definiţia curentă, în perioada istorică respectivă, a naţiunii, inclusiv în Franţa – patria drepturilor omului şi ale cetăţeanului – unde, contrar a ceea ce crede dl Neumann, sentimentul apartenenţei colective s-a cristalizat în secolul al XIX-lea prin acelaşi gen de excluderi (a graiurilor şi culturilor regionale şi a specificităţilor locale), cu simbolurile aferente, ca şi în spaţiul românesc sau în restul continentului. În fond, alteritatea este conţinută în însăşi „gena” identităţii. Afirmarea ultimei o accentuează, invariabil, pe cealaltă.
Încă un cuvînt, înainte de a încheia, despre „rescrierea istoriei naţionale”, pentru care dl Neumann pledează nu o dată în paginile studiului său introductiv (Este utilă rescrierea istoriei României? Evoluţia conceptelor social-politice şi alternativele interpretative). Mărturisesc că nu prea înţeleg exact ce vrea să spună autorul prin „rescriere”. Dacă este vorba de sensul literal al cuvîntului (rescrierea trecutului cu ajutorul unor concepte social-politice noi, care să se substituie celor „vechi”, socotite incompatibile cu spiritul actual al europenităţii), nu prea văd cum ar fi posibil acest lucru, altfel decît distorsionînd complet realitatea. Reamintesc că acest lucru a mai fost încercat în istoriografia noastră în anii ’50 ai secolului XX, cînd trecutul a fost, o bună bucată de timp, „rescris” cu noua terminologie marxistă şi din perspectiva luptei de clasă şi a confluenţelor istorice româno-ruse... Nu mai insist.
Dimpotrivă, dacă prin „rescriere” trebuie să înţelegem regîndirea trecutului şi reinterpretarea sa prin integrarea direcţiei fecunde a cercetării semanticii diferitelor concepte, acest lucru nu numai că se poate face, dar este şi perfect legitim. În fond, nu în altceva rezidă folosul unei istorii ca aceea pe care ne-o propune volumul de faţă: evidenţiind istoricitatea cuvintelor, ea ne invită să ţinem cont şi de considerabila lor putere simbolică.
Mai sînt şi alte aspecte, după părerea mea, criticabile în Istoria României prin concepte. Unul priveşte o serie de consideraţii ale dlui Dietmar Müller, în studiul său despre dreptul de proprietate în istoria economico-juridică românească (bunăoară, existenţa unei „proprietăţi neofeudale în haine liberale” în România perioadei 1848-1917; atrag atenţia că „neiobag” nu este totuna cu „neofeudal”). Alt aspect se referă la textul despre „imaginile Europei” al dlui Armin Heinen, subminat de o traducere defectuoasă în limba română. În fine, o lacună a întregului volum mi se pare absenţa unei discuţii terminologice aplicate, de natură să disocieze între „concept”, „termen”, „semantică” şi – desigur – „cuvînt”.
Aceste obiecţii şi critica de fond pe care mi-am îngăduit să o formulez în rîndurile de mai sus nu se răsfrîng – sper că acest lucru s-a înţeles cît se poate de clar – asupra meritelor şi a seriozităţii ştiinţifice a editorilor şi autorilor, care rămîn intacte. Ele privesc un demers tematic şi metodologic, care în forma în care ne este prezentat în acest volum – şi în ciuda unor abordări corecte ale subiectului, cum sînt cele ale lui Klaus Bochmann, Keith Hitchins, Edda Binder Iijima, Mirela şi Bogdan Murgescu etc. – pe mine nu mă convinge. Cel puţin nu în totalitate.
 
___________
Victor Neumann, Armin Heinen (editori), Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Iaşi, Editura Polirom, 2010